după-amiază fără faun

azi dimineață mi-era greață de prea mult somn
soarele ca o brută îmi cocea visele fierbinte
mă vedeam în sicriu simțeam că eram moartă așa cum nu pot explica
un mort cald sub zăbranic

îmi scuturam articulațiile până la durere din nou era rece
și cât era de bine să mă îndrept din șale într-o zi simplă ca bună ziua
mi-era tare poftă să prind din nou iz de frunze în nări
moarte pe jumătate plouate îndelung până când fac pojar
și iarba ca o holdă pe care vor cădea încă aburinde
fragede zăpezi cu pielea netedă

fiindcă a mai trecut un an fără verde în lumea mea
ai zice că sunt palidă ca pereții afumați de țigări
încă un an când mă agățam cu disperare de fiecare chiștoc
și de vărsatul cerului peste pământul gol la răsărit
ca orice condamnat la ne-trăire

brusc am îmbătrânit
mai ieri încă mi-erau sortite în palmă ghinde cu șepcuță
le desenam ochii migdalați să semene cu creolele frumoase
mă învârteam în jurul meu până amețeam să scap de răul de mare
cotropită de speranța victoriei
nonviolenței și țărmului cu stânci puternice

la urma urmelor știam Luceafărul lui Eminescu trei sferturi
pe dinafară
fără să înțeleg mare lucru
la urma urmelor sunt atâția oameni care mor mai înainte să trăiască
sau să nu trăiască