acel ochi de cer

am trecut dintr-o cameră în alta
pe unde curgeau râuri de lapte de cerneală și de must proaspăt
nu mai știam dacă urc sau cobor erau văi erau dealuri erau prăpăstii
era inima mea și râurile de sânge cu bărcuțe de hârtie
ruptă din caiete cu pătrățele
grădinița era roz școala era albastră și apoi holul mare al teatrului
era vânăt ca strugurii striviți în teasc
măștile de vodevil râdeau cu dinții lor falși
fardul gros se prelingea odată cu lacrima primadonei tunsă chilug
și îmbrăcată în haină de sac

unde oare să caute ea cheița de aur alb
și de ce să mai lase plutind pe râul de apă curată
aceleași sticle cu scrisori pe care nimeni nu le va citi
la pragul dintr-o veșnicie în alta unde nu mai există
nici fete tinere cântând la pianul împodobit cu coroane mortuare
nici Bacovia nici Baudelaire
nici picturile prerafaelite
ci doar o ușă pe care o poți deschide cu degetul mic

de ce toate trebuiau să fie de-a dreptul
atât de frumoase și atât de sfinte
de ce lumina prin frunzele crude era ca lampa lui Aladin
de ce aburul mijind peste soarele răsare era tămâia arsă de Dumnezeu
într-o biserică pentru tot sufletul viu sau mort
de pretutindeni