acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat
încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență/ tăcere/ tinerețe fără bătrânețe
mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod
notă: titlul insipirat de un fapt real de pe o stradă comercial-bancară cu stejari
Chiar dacă nu las mereu un comentariu, să știi că vin să te citesc. Ador tot ce scrii...
RăspundețiȘtergereBucuroasă de oaspeți, Lavana. Sufletul meu e o cămară cu ușa deschisă.
Ștergere