Într-o zi m-am simțit pierdută printre obiectele din casa în care dorm și pe care trebuie să o numesc casa mea. Atunci m-am întrebat care e cel mai prețios obiect din casă pentru mine. Și mi-am răspuns: certificatul meu de naștere, fiindcă acolo e scris tot despre mine.
Între cum-ul pozitivist și de ce-ul metafizic distanța se raportează la moment. Între timp eu nu pun întrebări.
Oricât de complex ar fi un caleidoscop, mă regăsesc mereu între verde și albastru.
Femeia de treizeci de ani nu a fost nicidecum un război. Plâng uneori lipsa paralelismului logic real, în afara sferelor concentrice. Dar poate că mă înșel.
Dacă tăcerea este aur, atunci faurul șlefuiește dicționare.
Uneori nu putem cu nici un preț să alegem între renunțare și răzbunare. Uneori am vrea să credem că toți sunt pentru toți și unul pentru unul.
În vremea când stelele s-au cuibărit în ochii oamenilor eu eram considerată încă o ființă prea subtilă. În ciuda acestui fapt, dacă mi-aș fi pierdut o mână, aș fi preferat să fie dreapta. Vremuia alb și dinăuntrul meu. Apoi mi-am acceptat deplin fericirea, cu ambele mâini laolaltă.
Este greu să subziști, dar e greu și să exiști. Ce e mai dureros: să fii lovit de cei asemenea ție, dar fără suflet, sau de o boală cuibărită în inimă? Nu, pentru mine nu există melodramă, cum poate ați ghicit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu