Om rătăcit printre secole,
Vei găsi tu vreodată un contemporan?
Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi
Nu are vârsta sângelui tău care coboară din munţii săi,
Nu cunoaşte râurile unde se scaldă privirea ta
Şi cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?
Ah! tu ai fi iubit atât de mult oamenii epocii tale
Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil ce râde din acel timp!
Dar pe acest versant al Spaţiului
Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul
Tu ignori ceea ce cunosc până şi insectele, picăturile de apă,
Pentru ele e fără amânare cui vorbesc sau murmură,
Dar în lipsa unui chip
Stelele înţeleg limba ta
Şi dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,
Îţi urmează gândirea, îi furnizează cuvinte,
E suficient să asculţi când ochii sunt închişi.
Oh! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat
Să fii înţeles de ziua numită astăzi
Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare
Şi de către cei care îşi spun pe Pământ semenii tăi
Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adâncul anilor lor lumină,
Decât pâlpâirea unei inimi
Nedesluşită de ceilalţi oameni.
21 iunie 2010