HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

marți, 23 decembrie 2014

fouettés

sunt inuman de singură dar e bine
încă doare că sunt om
nu sunt o anomalie mi-aş dori o ceşcuţă de ceai aromat
şi o bătaie prietenoasă în spinare dacă mă înec
mi-aş dori să scriu o poezie de dragoste// oh yes i’m  the great pretender//
să văd ce mai rămâne din ceaşca mea de ceai după ce înşir vrute şi nevrute
despre bărbatul care nu m-a iubit niciodată

erau la început prea multe cântece// dansam braţ la braţ cu mine
dansam liniştea soarele ploaia zgomotul străzii bătaia inimii fericirea
dansam ca balerina de porţelan din casa unui unchi care îi pregătise
o instalaţie în care se învârtea
dansam în numele singurătăţii mele
//sono la ragazza senza amore sopra il mare della gioventù //
în spatele perdelei erau boxele instalaţiei muzicale negre 
dansam numai în miez de zi albă// îmi lăsam braţele să cadă moale
cu degetele în extensie mă învârteam în piruete până începea ploaia
dincolo de jaluzele se spărgeau norii foarte grei cădeau şiroaie în diagonală
deveneam crin cu mâinile arcuite deasupra ca nişte stamine
alunecam creşteam mă rostogoleam din creştet până în picioare

dacă el m-ar fi iubit aş fi vrut să ne aşezăm pe jos
cap lângă cap aşa cum se ating norii
să ne sărutăm întinşi în direcţii opuse să ne atingem doar frunţile
să fim aiurea
să mă lase să îmi odihnesc geana pe braţul lui în încheietura cotului
dar ce fel de daimon de bărbat m-ar fi iubit atât de mult încât
să doarmă liniştit cu mine

sâmbătă, 20 decembrie 2014

cheiţa de sticlă

în ţara fără curcubeie eram copil
fiindcă era lumină multă
şedeam pe un scăunel ca o ciupercă citeam despre castele şi zâne
din cărţi cu coperţi verzi şi din ochiul de geam deschis spre livadă
când eram albă ca zăpada ningea greu erau pârtii de sanie şi gheţuş
lucrurile albe înfloreau apoi cele roz şi doar uneori cele albastre
vorbeam pe înserat cu copacii bătrâni
îi alintam şi le mângâiam solzii sau crenguţele ca nişte ghiare

cândva m-am întins pe o piatră şi sub mine a crescut o gropiţă
miroase a arsură rece
e ca şi cum merg de-a-ndoaselea şi aprind singură focul 
în cămara bunicii e acelaşi loc cald acelaşi ceas pe perete către miazăzi
cerul cu stele aleargă rotund
de mulţi ani iernez înfăşată în frunze şi plâng
de parcă se rupe vâna din coşul pieptului

mâine poimâine îmi veţi vorbi cu toţii ca unei pietre
fiica unui bob de nisip care a iubit un munte

joi, 18 decembrie 2014

t-o

m-a lovit m-a durut
era un câine verde crocodil de viaţă se ţinea de mine tinichea de coadă
era o salcie bătrână respira prin scorbura plină cu obiecte pierdute
au tăiat-o au împărţit-o
era o pâine coaptă în vatră/ au mâncat-o
era o dragoste mare/ au inventat-o
erau zilele în care
aşteptam în frig
soarele din ceasul cu păpuşi 

vineri, 28 noiembrie 2014

X pe geamul aburit

în saboţii mei de lemn crescuse un răsad de pom/ copilărisem în livada cu vişini şi nu voiam să mă plâng nimănui că am numele prea lung/ credeam că pentru cei care nu se mint nici pe sine cortina nu cade/ credeam că viaţa e o fereastră fără păsări lună sau soare/ o fereastră întrutotul deschisă

primăvara îmi ascund părul sub basca croşetată/ e o primăvară cu urzici încă moi cu frunzele de vişin cât degetul mic cu farfuria cu dulceaţă aşezată pe abecedarul îmbrăcat în hârtie mov/ cu etichetele lipite drept şi numele scris de alţii

mă plimb singură pe strada cu piatră cubică / apoi vin femeile acelea în uniformă cu saboţi de plastic în picioare şi bocăne pe tavanul camerei mele până mă ia leşinul/ şed într-un fotoliu capitonat mă scufund şi văd cum mâna cuiva scrie pe tablă un cuvânt/ mă gândesc că universul tot este acel cuvânt / plâng fiindcă sunt precum miezul amar din sâmburele vişinei şi oamenii mă alungă

pe maidanul cu noroi sau pe balta unde tatăl meu pescuia ţipari şi mătasea broaştei
prin muzeul de istorie naturală sau umană
unde visam ceva adevărat

de atunci ochii mei au crescut prea mult/ sunt mai mari decât capetele oamenilor/ decât umbra celui mai înalt om la asfinţit/ mă tem să nu orbesc/ trag cu praştia în ochii mei de goliat/ eu însămi plâng şi tot eu lovesc din inimă

marți, 25 noiembrie 2014

amintirile persefonei

iată-l pe rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă lângă toţi spectatorii îmbrăcaţi albastru de lumina care se revarsă între acte şi iat-o pe femeia veşnic învinsă de dragoste cupă de otravă din care sorb bărbaţii obişnuiţi să creadă

poate că lumea înseamnă să învingi bruta aceea sentimentală/ să deschizi ochii fără mirare în faţa ţipătului unui prunc/ lumea în care pasiunile mor în numele libertăţii

oare nu este chiar acela soarele din ochii celorlalţi
eu cum să rup vălul ţesut în jurul fiecărui leagăn
cu mâinile atât de moi nu se poate

cineva se joacă de-a dumnezeu în fiecare zi
aprinde focul şi arde timpul de pomană
caută printre zei şi morminte o bucată de lut pe care o frământă
împătureşte aluatul
încearcă să inventeze un loc gol în scoarţa pământului

mi-am luat traista pe umăr mirosea a pâine şi ceapă am urcat până în crucea dealului/ m-am simţit frumoasă şi tânără/ am crezut că va exista o mână dreaptă în mâna mea stângă/
când m-am întors ninsese şi hornul casei fluiera subţire/ am muşcat din merele roşii de acum un an/ erau reci şi încreţite

în jocul unui copil singur încape o lume
de îngeri

Cârnaţi şi haydn sau misterioasa lumină sub nori sau pe deasupra

Sub laserul acţionat electric compactul disc citeşte haydn stau cu picioarele încrucişate ascult clapele pianului lovite într-o altă vreme sunetele alunecă pe jugulară simt cătuşe în carne la încheietura mâinii şi muzica tot mai aproape de corp mă îmbracă într-un balonzaid cu foşnet sub ploaie. Noiembrie rece fiorul ascuns la piept singurătatea ca fierul forjat înflorit genunchii înţepeniţi grei precum uşa pivniţei de sub casa bunicilor. Şi pe cer sunt nori şi unul dintre ei străluceşte auriu în noapte şi oamenii toţi dorm liniştiţi nu am cui spune ce frumos şi trist este. O lumină aleargă la colţul blocului vecin tot dedesubtul norilor nu am cui să îi dau telefon să spun că aleargă o lumină în jurul blocului meu în timp ce ascult haydn şi cine să mă creadă. Din moment ce sunt singură nu am braţul cui să îl ating pe balcon privind comete sau stele.
Dar îmi amintesc. Cârnaţii de porc sfârâind în unsoare pe plita de fontă neagră şi şorţul bunicii cu buline albe palmele ei mari şi vocea chemându-ne la masă păpară cu cârnat şi mămăligă şi noi în jurul mesei cu coatele pe masă amestecând furculiţele în blidul cu salată de castraveţi tăiaţi subţire să vezi prin ei. E mai bine poate să uit de lumină aurie sau albastră.
Apoi totul nu va fi decât muzică fără niciun nor fără niciun gând fără niciun chip.

21 noiembrie 2014

joi, 20 noiembrie 2014

permis de stat pe loc

respiram cu pântecul precum copiii
bătrânul care cânta la muzicuţă adormise
în căsuţa văruită albastru
visam
mediterana pacea dintre mare şi ţărm măslinii
o vilă san michele fără comori

(de parcă sunt unşi cu miere pe talpă toţi fură praful de pe drum
castrează nudurile de bărbaţi scot ochii femeilor cioplite
deşiră scenele mitologice din tapiserii)

m-am învelit într-un prosop mare
m-am întins pe covor ca în iarbă
am plâns
am vrut să uit
peretele din dormitor era pătat de urma degetelor mele
târâte ca într-un viol

curgea apa roşu tulbure după renovarea casei
băteam cuie unde nu pot intra
în structuri de rezistenţă
şi atât a rămas


luni, 17 noiembrie 2014

una paloma negra

nu pot spune nimic despre mine
în lumea în care doar banii contează
cearceaful îmi este din nou pătat de propria scârnă
îmi curg din nou toate secreţiile urină şi fecale şi sudoare multă
nu pot spune cât de roşii şi dureroşi îmi sunt seara ochii
fiindcă e inestetic că mă deşir din carne
în general nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine
dar simt atât de puternic cum mi se tot întâmplă de vreo treizeci de ani
că viaţa mea e la fel că încă mai sunt
precum ciorchinii de strugure uitaţi iarna sub streşini
precum copacul înalt în curtea leagănului de copii
şi mulţumesc lui dumnezeu pentru lumina ochilor
nu ştiu de ce
e ca şi cum pe roata olarului sunt un vas cald şi moale
mă umple cerul fără voia mea
nu pot vorbi altceva decât că viaţa e frumoasă
şi credeam că poate vor înţelege
dar este mult zgomot  în colţul în care trăiesc
printre oamenii surzi care taie pădurile
frumoasele păduri 

( pentru mine porumbeii albi sunt mai degrabă asociaţi cu războiul decât cu pacea fiindcă sunt de obicei numai unul sau doi într-un stol, cred că ar fi sfârşitul lumii dacă s-ar forma numai stoluri de porumbei albi, aceasta şi fiindcă hulubul alb este asociat cu Buna Vestire)

asul de cupă

azi porumbeii sunt grei 
poartă biserici pe spinare poposesc pe geamul meu când plouă ca uleiul
şi se unge lumea să îi treacă boala din lipsă de iubire
mă înfurii fiindcă nu îi pot izgoni
îmi flutur degeaba braţele ei stau atât cât vor la geam
ei întotdeauna ştiu ceea ce eu nu ştiu
cu ochii impasibili în lumina acestui secol uneori cu pene albe
eu recitesc biblia sau scrisorile vechi cu lupa
şi alte amintiri legate cu fundiţă
le tai ca pe un pachet de cărţi de joc să văd ce pică
mă mir că nimic nu s-a schimbat că am îmbătrânit şezând
la poarta de lemn pe scaunul de lemn într-o viaţă cu busuioc uscat sub căpriori
şi butuci de vie scoşi din rădăcină 

acoperă-mi talpa

uneori rămâne doar un sentiment spânzurat la capătul lumii
mireasma de flori şi gunoaie sub podul de cale ferată
unde totul se aruncă
ţipătul care aleargă din ureche în ureche
instrumentele muzicale dezacordate
cutiile goale
pisicile fără stăpân
focurile de primăvară sau de toamnă

bărbatul cu cheie franceză strânge şuruburile
femeia cu cheie franceză deşurubează
cad ploile

de parcă n-aş fi decât ţărână când plâng
sunt tot mai grea de lacrimile întoarse în mine
sunt pământul de sub picioarele mele
stau dedesubt
altcineva umblă îmbrăcat în corpul meu peste mine
iar eu
cum aş putea să nu vreau




duminică, 16 noiembrie 2014

fluier de os

când adunam pietricele cu gândul să aprind focul nu ştiam
că fagurii cresc mereu după aceeaşi lege
cel care iubeşte mult
o piatră
rămâne deşert după ce moare
nu sunt cuvinte mai vii decât cele din pustiu
şi nimeni nu va mai şti
unde au ajuns toate războaiele de lemn şi cântecele de dragoste

eu încă te chem
omule cu ochi de iasomie grea 
am trăit mereu în lumea din faţa zidurilor
fiecare cortină din teatrele de păpuşi este semn că dincolo nu există nimic
suntem cu toţii aici şi soarele se învârte în jurul pământului ca în copilărie
fructele au gustul bun sau rău e frig sau e cald nu contează ce culoare are cerul
numai dacă îţi întind palma vei ghici că sunt vie

pesemne că am iubit un orb şi un alt orb m-a iubit
în muzeu e linişte încă
eu nu mai fluier

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Homo sabbaticus

Cât despre mine, făcură zodiile să cresc de-a-ndoaselea, ca o măslină sărată pe colivă. Cel mai tare mi-e lehamite de ziua de luni, dar până acolo mai este...De vreun sfert de veac poporul din sectoarele economice terţiar şi secundar (în măsura în care munceşte cu adevărat) ţine sărbători prelungite numite frumos weekenduri, hibrid între sabatul iudeilor şi sfânta duminică. Lucru frumos, n-am ce zice, fie criză, fie înflorire economică, fiindcă omul care are card sau cash poate să guste relaxarea sfârşitului unei săptămâni de trudă. Pe vremuri oamenii erau plini de carnete: de CEC, de partid, de note, de muncă, etc. Azi oamenii au devenit oameni de card - de identitate, electoral, de sănătate, de călătorii, bancar sau pentru farmacii sau pentru cluburi exclusiviste, începând cu cărţile de vizită în anii 90.

Dacă e să mă gândesc la mine, om cu paie în buzunare, tot am de povestit ceva, ca unui duhovnic. Este păcat oare să fac curăţenie duminica? După pravilele vechi ar fi. Dar puneţi-vă în locul unei femei cum sunt eu. Nu doar că am un picior amputat, dar m-a blagoslovit domnul să fiu moale ca o cârpă în cursul săptămânii şi cu capul greu şi fierbinte de parcă ar fi un ou fiert cleios din care ciguleşte o pasăre de pradă. Domnului meu Dumnezeu nu cred că îi place ca femeia credincioasă să nu ţină curăţenie ori să nu se spele şi să fie mâncată de microbi, păianjeni ori purici. Bani să plătesc altă femeie să îmi deretice nu am. Cu mama nu mă pot împăca şi ea nici nu ar putea să îmi cureţe pe şi lângă birou. Aşadar, eu cred că duminica e singura soluţie pentru mine. Fiindcă duminica (iară nu sâmbăta) mă simt eu mai în putere întotdeauna, poate fiindcă e zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă. Atunci e mai linişte, de obicei băieţii de cartier înjură mai puţin în faţa blocului, vecinii sunt mai puţin isterici şi norii şi pâcla din creierul meu se împrăştie. Mai mult decât atât, numai duminica trupul meu prinde vigoare şi s-ar putea înhăma la cele necesare unei gospodării normale. Concluzia pe care am tras-o e că în cazul meu nu ar fi păcat, căci Domnului nu cred că i-ar plăcea să mă înece în praf şi scârnă.

Numai că adesea nu fac curat sau alte treburi duminica, deoarece e singura bucurie pe care o am pe lumea asta nenorocită! Câteodată stau lungită în pat să gust pacea zilei, ori înfulec câteva pagini din vreo carte pe care altfel nu o pot citi, ori scriu vreo poezie sau altceva, ori ascult muzică clasică fiindcă numai duminica e mai frumos....Dar, oameni buni, nu râdeţi de mine: mărturisesc că îmi place şi să fac curat, aşa am fost mereu.

Punctul doi al problemei este dacă e păcat să posteşti şi să nu te îndopi când e zi de praznic sau sărbătoare mare. Şi în ce priveşte acest lucru eu am fost mereu de-a-ndoaselea. Mi-a lăsat Dumnezeu un organism sensibil care preferă întotdeauna postul îndopării. E drept că sunt grasă din lipsă de bani şi stres şi rele trupeşti...dar numai dacă postesc mă simt în pielea mea cu adevărat. Şi acest lucru nu mi-e niciodată mai plăcut de făcut decât duminicile şi de sărbători, când poporul se îndoapă cu droburi, cozonaci şi sarmale. Prin urmare vă puteţi da seama că familia nu m-a avut de dragă (printre altele) din acest motiv, fiindcă mi-era tare greu pentru stomac să stau cu ei la masă. Concluzia mea e că Domnul nu se supără dacă de sărbători are un stomac mai gol în persoana mea, fiindcă Dumnezeu e bun şi drept. Şi eu nu sunt masochistă să mă torturez singură.

Dar, până una-alta, azi e sâmbătă şi mâine mă voi bucura cât de cât (dacă nu intervine altceva, Dumnezeu mi-e martor că există oameni răi şi poate invidioşi pe stropul meu de linişte mărturisit aici). Dar, vai mie, vine ziua de luni când totul se răstoarnă din nou peste mine!

Notă: unii consideră că există o boală numită Morbus Sabbaticus, sau boala de duminică, o tulburare care afectează unii membri ai clerului, exact opusul stării mele de fericire duminicală.

Mai am de adăugat că semnalez o eroare în DEX 2009, cel puţin pe internet, de unde ar rezulta că sâmbăta este a şaptea zi a săptămânii. Din câte ştiu, în România încă se consideră lunea prima zi a săptămânii în toate calendarele, inclusiv bisericesc. Celelalte variante ale definiţiilor, din alte ediţii DEX, nu fac această confuzie.

http://dexonline.ro/definitie/sabat

15 făurar

baloane de gumă de mestecat broscuţe mecanice numărători cu bile scrisori pe hârtie parfumată motocei pentru pui de pisică moş crăciun de ciocolată ştampile cu fluturi ponchouri cu girafe ochelari de pirat abţibilduri cu inimioare fosforescente ocarine din lut acadele curcubeu

atunci era linişte dacă râdeam

fetiţa care priveşte soarele printr-o frunză mare nu mai creşte/ sânii ei sunt ca petalele de magnolie/ când se scutură rămân norii nemişcaţi între crengi iar soarele e mic ca un ochi roşu de porumbel alb

păpuşile din coceni de porumb nu dorm niciodată/ părul lor mătăsos devine tot mai întunecat şi aspru / păpuşile din porţelan care plâng la cheie învaţă să danseze step în pantofi de lac

mi-am ales o floare şi am creat lumea după chipul şi asemănarea ei
acum e linişte chiar dacă plâng

vineri, 17 octombrie 2014

Meseni

Aşa se făcea că ne adunam cu toţii în jurul mesei, bunici, părinţi şi nepoţi, şi nu spuneam decât istorii adevărate, dar, ca în familie, condimentate cu ceapă roşie şi boia dulce din plin. De obicei timpul istoriilor era la ora porumbului fiert în ceaunul de mămăligă, pe care eu puneam câteodată magiun de prune în loc de sare, numai dacă era destul de rece. Mă irita să mănânc porumb fiert, la fel cum mă irita să mănânc pepene din cauza sâmburilor mici şi mulţi. Dar numai aceea era ora poveştilor adevărate. Doamne, nu ne îmbătrâni, spunea bunicu, după care îşi îndrepta spinarea, îşi dregea glasul şi începea vreo poveste vânătorească veche, sau vreo poveste de la tăiatul porcului sau viţelului pe care nu l-au mai tăiat fiindcă nepoţica plângea prea tare şi se ruga să fie cruţat.

Din motive necunoscute mie, carnea de dobitoc crescut în ogradă e bună de gătit la bucătărie numai dacă animalul e ucis şi măcelărit proaspăt. Dacă vieţuitoarea moare întâmplător, chiar prin accident, este aruncată sau îngropată grabnic. Ceva din moartea aceea proaspătă, făcută cu mâna omului, este o garanţie a gustului şi calităţii de hrană pentru om. Omul nu este desigur o hienă, are nevoie să fie sigur că el însuşi s-a ridicat în lanţul trofic deasupra celorlalte vietăţi. Dar pentru mine în copilărie aceste sacrificii ale animalelor erau prea triste. Îmi aminteam de poezia lui Labiş şi mi se părea trist. Întotdeauna la masele în familie mi se dădeau părţile mai fragede şi mai gustoase până am mai crescut. După aceea gata. Nu mai aveam voie să critic niciun fel de mâncare. Sunt totuşi mândră în felul meu că am simţit odată că urechiuşele cumpărate de pe marginea şoselei de mama erau iuţi şi rele la gust, salvând astfel familia de la indigestie sau ceva mai rău.

La oraş ne întâlneam la vrmea poveştilor după mesele cu invitaţi pe vremea când înflorea liliacul şi pişcau ţânţarii din plin. Se povestea mai mult când era cald afară şi puteam şede sub bolta de viţă din curte. Aici mâncarea era aşezată în vase speciale, tacâmurile şi paharele perfect ordonate, şerveţelele înfoiate ca la restaurant. Rar se întâmpla să nu găseşti măsline tocate fin şi gogoşar roşu murat împodobind castronul cu icre ca o floare. La fel şi celelalte aperitive erau supraîncărcate cu ornamente. Mă aflam într-o lume în care se considera că mâncarea trebuie să fie preparată cu dragoste şi multă răbdare, unde toţi erau convinşi că pătrunjelul tocat sau în bucheţele este foarte de important şi pe platoul cu felii de lămâie pentru peşte, nu doar la mijocul ouălor umplute, fiindcă verdele bucură ochiul şi mâncarea trebuie să îţi facă cu ochiul. Unchiul meu era încântat de scrierile gastronomice ale lui Păstorel Teodoreanu, care fusese, din câte se spunea, un prieten de petrecere al tatălui său. La sfârşitul mesei adesea se adunau flori sau roşii sau fructe din grădină şi se făceau daruri generoase invitaţilor.

În felul acesta stomacul meu a oscilat între simplitatea rustică a mesei de scânduri cu muşama ieftină şi mesele sub bolta de viţă cu feţe de masă apretate şi dantelate tocmai bune pentru a fi pătate cu vreun pahar de vin roşu, unde felurile de mâncare aveau multe nuanţe şi înfăţişări. Şi pentru mine ambele situaţii mi-erau la fel de aproape de suflet şi la fel de dragi.

11 octombrie 2014

hepatoscopie

schiţez lumea ca pe un tors în cărbune
un studiu de examen pentru arte plastice
conform regulilor
am impresia că mă doare acut că oamenii fac de toate
în acelaşi timp plâng mănâncă mor se amestecă unii cu alţii
pe mine lăsaţi-mă în pace acum e prea mult vânt
înţelegeţi
toţi se ridică prin măduve şi creiere
urcă treptele
în spirală
nu mai e loc pe maidanul cu fiare vechi
mă adun fir cu fir
sunt femeie cu paşii subţiri ca oasele de peşte
încă locuiesc
o umbră în marea care nu iartă
doar gâtul meu se umflă peste măsură ca guşa păsărilor de apă
de prea mult nisip rece
vreau
să calc mai apăsat cu ochii ţintă în piept


(10 octombrie 2014)


culoarea hortensiilor la umbră

întotdeauna când plouă de-a-ndoaselea
prin mirosul de moarte proaspătă încă se prinde în ureche
vuietul sângelui ca într-o scoică
încă tremură viaţa ca o balerină pe sârmă cu umbrela ei  
acoperind soarele ca să nu cadă
se simte cum se înclină podeaua corabiei când căpitanul adoarme

când plouă mi-aduc aminte că nu am amestecat apa sfinţită
cu mustul roşu tulbure
niciodată
nu am călcat pe icoane aşa cum fac poeţii  
l-am lăsat pe dumnezeu în pace
nu am scuipat peste ochii păpuşilor adormite peste spinii martirilor
peste pâinea uscată în casa oamenilor săraci

lumea se spală de cenuşa sfinţilor şi de iubirea lui cristos
se spulberă totul ca stropii duşi de vânt
se cântă simfonii neterminate pentru ruguri duse de ape
madonele zâmbesc pe dinăuntru
ca o biserică încuiată
când pruncul plânge cu fruntea pe inima lor

*
e un miros curat de pâine proaspăt coaptă
o viaţă care pulsează dincolo de zidurile roase şi învrăjbite
cu soarele
se aude cum o bunică plânge citind poveştile lui andersen
cum un bătrân filatelist plânge lângă clasorul gol
cum un burlac cu părul alb ascultă discuri vechi zgâriate
dincolo de ferestrele murdare deschise larg
„eu cred în omul care-n viaţă-a suferit iubind”
„nu poţi opri din zborul ei o ciocârlie care-şi cântă bucuria”

în oraş se desprind afişele cu actori bătrâni
şi chipurile cântăreţilor cunoscuţi mai demult
oamenii încep să respire prin fulare groase
la un demisol cu muşcate roşii
un cerşetor recită glossa lui eminescu fiindcă plouă
şi nimeni nu ştie de ce
au dispărut ceasurile din pieţe şi atelierele de reparat
ceasuri ciorapi umbrele pantofi pălării
de ce
„drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată”

*
pe străzile cu păpădii sunt tăiaţi copacii uscaţi şi stâlpii vechi de telegraf
se toarnă beton
se profanează cimitirele
se vobeşte la difuzoare mereu despre războaie mondiale
luna nu îşi arată niciodată faţa nevăzută
cei contemporani cu steaua polară dau mâna unii cu alţii timp îndelungat
şi copiii au palmele învineţite de afine şi mure

8 octombrie 2014

Ah, Mnemosine

prea obosită ca o furnică  cu picioarele întinse sub o frunză
sau cum curge nisipul de pe umerii copilului blond cu piele arămie
amintire despre scoicile de acum un an mai frumoase mai limpezi

prea obosită să mai dorm dimineaţa
mă trezesc odată cu gunoierii tovarăşii mei imaginari de suferinţă
fraţi vitregi cu pielea tăbăcită de mirosul brazilor ucişi
de cojile de portocală sau alte indulgenţe
prin scrumul ţigărilor care au ars atinse doar de două ori cu degetul
o dată când mi-am amintit ceva frumos şi încă o dată când am vrut să uit

acel ceva care se luptă cu visele mele
strigă marş eins zwei polizei şi în parc fanfara cânta
scherzando ca o violină peste pervazul toamnelor nesupuse
je me souviens/ des jours anciens/ et je pleure

5 octombrie 2014

Banii sau viaţa

Când am împlinit 18 ani, în loc de alt dar am fost informată că mă vor distruge cu toţii şi împreună cu întreg poporul român, fiindcă sunt prea inteligentă şi nimeni nu mă suportă. E adevărat că luam note maxime în şcoală şi în facultate, e adevărat că citeam sute de cărţi şi ţineam minte totul, dar sufletul şi caracterul meu erau mai luminate şi mai frumoase decât mintea. De aceea am crezut mereu că binele va învinge, am crezut în oameni, i-am iubit, am iertat mereu şi am sperat mereu...I-am iubit cu toată inima fără nicio pată, fără nicio greşeală, fără nicio ezitare.

Dar atunci tatăl meu mi-a spus că am prea mult suflet şi că acesta e defectul meu cel mai mare. Mama mea mi-a spus că ea va fi crezută de toţi şi mă va omorî chiar, deşi nu am greşit nimic, fiindcă numai cei răi au cuvânt în societate şi cei ca mine sunt rahat. Într-adevăr ea a obţinut tot ce a vrut şi a fost mereu respectată fiindcă era numai venin şi în curând mă va îngropa, cum a făcut cu toţi ceilalţi oameni mai buni din familia mea. Bărbatul pe care l-am iubit, fiindcă a insistat enorm o jumătate de an să intre în sufletul meu, mi-a spus că bărbaţii fug întotdeauna de femeile care îi iubesc prea mult şi a fugit şi el, deschizându-mi calea spre moarte. Şi oamenii din viaţa mea şi întreg poporul acesta atât de iubit de mine cu multă gingăşie şi căldură şi inimă curată, m-au respins complet şi m-au omorât de-a binelea fiindcă ţineam mult la ei toţi. Şi cei răi mi-au spus că oamenii de rând sunt proşti şi ei cred că eu, cea adevărată, am fost falsă şi mi-au mai spus că aceia buni nu au nicio putere în societate şi că lumea dintru începuturile ei, de la hoardele barbare şi mai de demult încoace, e condusă numai de oameni răi care îi menţin pe cei buni ca pe o turmă de proşti în servitudine. Iar oamenii de rând cred numai în cei răi, îi aleg şefi numai pe cei răi şi acţionează mereu numai conform instinctelor şi nu gândesc nimic. Că pot citi orice carte de istorie ca să înţeleg acest lucru. Şi că îi interesează numai sexul şi mâncarea şi nu îi înţeleg pe cei fără viaţă sexuală, cum am fost eu. Ei cred că aceia ca mine sunt nebuni. Iar toţi cei care gândesc de bine sunt distruşi dacă se trezesc la realitate şi sunt acceptaţi numai dacă înnebunesc. Aşa a şi fost mereu din câte am văzut, nu doar că mi s-a spus..

În concluzie nici bunătatea nici inteligenţa nu au nicio valoare, cum mai mulţi filozofi au recunoscut; tot ceea ce contează, vă jur din tot ce am văzut în 43 de ani şi jumătate, absolut singurul lucru care contează, este moneda falsă şi prefăcătoria în general, minciuna şi ura fără motiv... Că dacă ai copil şi e fată cel mai bine e să speri din tot sufletul că va fi proastă şi egoistă. Iar dacă ai băiat şi destui bani poţi să te bucuri dacă e inteligent numai dacă e educat să fie al dracu. Cum spunea un mare poet român într-o poezie, (citită de mine într-o ediţie mai veche, poate nu o cunoaşteţi) el trebuie să caute „desăvârşirea în rău”. Dacă voi avea timp voi căuta din nou acea carte la mine în casă, deşi multe lucruri mi-au fost luate. Ca să vă dau citatul exact şi numele poemului. Dar cui îi pasă? Ca o frumoasă nebună a marelui oraş, încă mai sper în bine, dar acum aproape ştiu că e prea târziu...Adevărul nu interesează niciodată pe nimeni şi aceasta este încă o lecţie de viaţă adevărată.

Dar cum puteţi trăi în atâta întuneric? Eu nu voi înţelege niciodată. Mă îngrozesc fiindcă am crezut în bine fiind şi mereu lucidă. Cei răi spun că v-aţi obişnuit treptat, că faceţi uz de droguri sau vicii sexuale, că sunteţi parţial lucizi doar...şi îmbătaţi de putere fiindcă vă ridicaţi pe spinări de sclavi în societate, cum spunea Adrian Păunescu în „Pământul, deocamdată”. Iar cei ca mine sunt doar alte lemne de aprins ruguri, altă carne de tun pentru ca aceia răi să huzurească. Iar răspunsul este vănare de vânt...blowing in the wind.

12 octombrie 2014

Scoarţă de biblie

azi mă îmbrac în haine noi
e o duminică mândră şi curată ţinută ca-n palme
corbului frate îi întind ochii mei
ca la o împărtăşanie când dumnezeu lipseşte
şi preoţii sunt copii jucându-se de-a părinţii

respir ca toţi oamenii
am ucis ceva între coastele mele fără să ştiu
au crescut mai apoi flori pe morminte şi lună nouă
pasărea neagră a rămas pe creanga uscată
cu bună-cuviinţă

în veacul care a vândut timpul pentru treiezeci de arginţi
ziua mea e cea mai luminată dintre toate
aşadar
mă usuc de lacrimă şi tu ciuguleşti
ce mai rămâne

12 octombrie 2014


duminică, 12 octombrie 2014

mai sunt câteva

mai am câteva postări pe agonia pe care le voi pune şi aici înainte de a mă omorî...oricum e în zadar fiindcă nu am talent şi nu interesează pe nimeni. Pe blogger pot încă posta şi pe agonia deocamdată. O persoană care mă cunoştea totuşi m-a numit Monica pe agonia în loc de Cristina. Eu nu am greşit nimic toată viaţa...şi încă nu sunt moartă şi totuşi îmi schimbă numele...

vineri, 3 octombrie 2014

musca de casă

era bine 
până într-o zi când musca de pe peretele dormitorului
către ger şi asfinţit
cântărea circa o tonă pentru mine
atunci am simţit prima oară cum capul unui cui devine floare
şi creşte în inima mea un fel de durere coaptă
vie ca jeraticul pentru caii năzdrăvani
poate că nu eram cardiacă şi aveam inimă de cetaceu
dar durerea era un semn că undeva pe firul vieţii se rupea ceva
sau poate cineva golise vreun borcan cu dulceaţă de nuci verzi
sau alte fructe în coajă
şi musca momită de dulce incredibil de enervantă şi tenace
ca toate muştele care te deşteaptă
a fâlfâit şi s-a topit într-o aripă neagră mult mai mare
am încercat să opresc vântul la uşa colibei mele şi n-am reuşit
se spune că încetul cu încetul omul învaţă să piardă să renunţe
să se resemneze că totul e alfa dar şi omega
în definitiv să stea fără acoperiş
dacă pică vreo muscă 

30 septembrie 2014





Demonii galbeni

Undeva era un loc foarte galben şi în miezul cel mai galben al galbenului era demonii galbeni. Copilul cu ochi negri ştia numai să tacă, nu înţelegea de ce alţii îl ocoleau. El mergea drept înainte şi vorbea drept, fără ascunzişuri. Când ajunse în lumea verde râse, fiindcă verdele este sănătos pentru ochi. Când ajunse în lumea albastră zâmbi, pentru că albastrul deschide tainiţele de comori ale inimii. În lumea roşie îşi şterse o lacrimă caldă, de bucurie că focul ardea domol ca în căsuţa bunicilor. Acolo găsea mereu roata de mămăligă şi laptele dulce umplea farfuria de aluminiu până la dungă. Într-o noapte din postul mare demonii galbeni au îmbrăcat în mantie aurie copilul şi l-au luat în împărăţia lor. Ochii lui s-au lărgit de groază şi de ţipăt mut. Nu mai era nici o roată de mămăligă, ci doar oameni îndrăgostiţi de umbre care se împerecheau pieziş ori făceau horă până când umbrele lor se topeau şi se mâncau unele pe altele. Erau oameni fără zâmbet sau lacrimi, care schimbau cuvinte peste cuvinte peste alte cuvinte între ei. Copilul plângea în hohote, avea gâtlejul strâmtorat şi aproape se îneca. Galbenul din ochii demonilor îi sfredelea pupilele. El încă tăcea, dar înghiţise prea mult galben. Era tot mai subţire, tâmplele i se apropiau una de alta, umerii la fel. Crescuse mult, era mai înalt decât toţi demonii, dar umbla printre ei ca pe beţe lungi de chibrit. Ochii lui erau tot mai mari, atât de mari încât acopereau soarele care devenise negru.

Apoi a început să urce în genunchi şi coate treptele castelului galben. Apoi s-a aruncat din vârful turnului cel mai galben. Dar nu, demonii galbeni nu au murit şi nici nu au zburat în altă parte. Doar că în lumea de unde plecase copilul a mirosit mai mult timp a tămâie şi smirnă.


1 octombrie 2014

pociump

un om viu prin amintiri
mă trăgeam din sfânta treime târnavă mureş olt
întru care mi s-au împrăştiat toţi străbunii
cenuşă de fag sau de stejar   
toţi mă alungaseră în afară de oamenii tare cărunţi
şi din prea multă dragoste pentru toată firea
stăteam lipită de pământ

am rămas acasă
ca un cuib de rândunică în care suflă crivăţul
cu braţele săpate de râuri cusute pe ie 
amestecate cu sânge
în ştergarul alb din laviţa cu flori
ridicam trecutul spre cer ca pe un prunc
soarele ţipa luna scâncea stelele gângureau a mirare

plăteam dijmă un dram de uitare un dram somn 
un dram de ţie doamne sub bolta afumată
prin veacuri de lumini de ceară
eu cu umbra mea
femeie singură în ţara cu deltă
din apa mării numită neagră


duminică, 28 septembrie 2014

Din nou despre Gaia

era o frângere de trup
trosnea ca podeaua într-un azil de nebuni dezafectat
rămas ca o galerie de rame fără portrete
ca un muzeu transferat la subsol
fiindcă uneori vin bombardierele crucişătoarele roboţii militari
rachetele ghidate prin GPS sau războaiele informaţionale
şi atunci se transferă ca în psihanaliză toate conflictele
de la fătul sufocat de cordonul ombilical până la cei care vor să fie eutanasiaţi
în alte trupuri care se frâng
în alte ierni grele cu oraşe înzăpezite şi canalizare defectă
iar închisorile şi spitalele de nebuni rămân scorojite
ca vapoarele din coji de nucă
goale ca un ţipăt prea puternic rupt din gâtlej
era o durere ca gazele toxice peste flori de magnolie şi gutui
era un dezacord între stratosferă şi ionosferă
submarinul pentru cei mulţi era mereu bolnav de gălbinare
găinile de crescătorie ouau ouă tot mai roşii
iar toamna o luau de la capăt
se frângeau pâinile sfinte copacii încă verzi şi trupurile
fără stăpâni
trosnea podeaua lumii zvâcneau cutremurele şi vulcanii dedesubt
ca întotdeauna pe fetiţe le durea pubertatea
pe femei le durea menopauza
şi încălzirea globală
şi ultimul orgasm gâfâit înainte de un alt big bang

lămpaş de veghe

în ochii tăi mari păpuşile au învăţat să crească doar câte puţin
numai în ajunul crăciunului
tu le coşi hăinuţe noi le încalţi cu botoşei de lână
te întrebi în şoaptă unde s-au dus toate florile toate mormintele
şi toate poveştile care îţi semănau atât de bine

ce au făcut cu toţi copiii bătuţi până la sânge
copiii molestaţi de preoţi tinerii abuzaţi de şefii lor
tinerii obligaţi să cerşească sau să se prostitueze
bătrânii rămaşi fără casă
muribunzii care plâng ca pruncii de lapte
cu unghiile netăiate în propria scârnă

fiindcă viaţa e o goană fără ochi printre cioturi de brazi
tăiaţi ca să lumineze două zile
lângă şemineuri calde mese îmbelşugate şi căsuţe pentru păpuşi
care nu cresc mai mari

findcă viaţa e o vânătoare cu goarnă pentru surzi
în care tu vei cădea cu picioarele îndoite sub tine
cu rochia largă ca un clopot albastru întinsă de jur împrejur
şi vei spune nu cu ochii deschişi
o dată şi încă o dată


sâmbătă, 27 septembrie 2014

Secolul luminilor în viaţa mea

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă ameţeam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Oare mă înţelegeţi? Cum să poţi fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

vineri, 26 septembrie 2014

Ma’am/ apa care nu se mai întoarce

copil eram cu ochii umezi de apa care nu se mai întoarce
apa iubirii pe care nimeni nu o gustă
îmi iubeam mama prin semnele de bună purtare de pe genunchi
prin ochelarii ei de soare pe care îi şterpeleam pe plajă
era o apă amară şi sărată ca marea cu multe acuarele cu soare şi fluturi
pentru zilele de 8 martie
cu multe scrisori în care căutam aur în muntele de pietriş din inima ei
dar apele mele nu săpau destul de adânc
mama se învârtea prin casă ca roata morii în papuci cu toc înalt
mărunţea fin piureul de cartofi şi prăjea exact atât cât trebuie şniţelele
îşi înfigea unghiile tari în părul meu subţire şi mă şamponea
până când înghiţeam apa amară care nu se mai întorcea
nu avea bani să îmi ia cadouri dar mă lăsa să port hainele şi eşarfele ei
era ca piperul la mânie când eu zâmbeam moale şi curat
deretica prin casă mereu dar tot ne-au invadat gândacii negri şi roşii
odată chiar au ajuns până-n gât într-o sticlă cu sirop de vişine 
fiindcă ea umplea rafturile cu conserve din grădina bunicii

erau numai ape amare şi sărate şi un strop de aspirină
ca să ţină peste iarnă
era iarna lungă a vieţii mele cu ea
ea fată de ţărani sărăciţi tata fiu de orăşeni sărăciţi
amândoi crescuţi în condiţii grele
între ei casa de nebuni şi bătăile fără vânătăi până într-o zi când
am vrut să fie pace şi amândoi s-au unit împotriva mea
tata încă punea murături cu apă sărată
mama încă mai cocea plăcintă cu foitaj
eu mă strecuram greu între ei şi făceam pandişpan
mama spunea că numai pentru mine nu divorţase de tata
eu o priveam cu mirare când plângea fiindcă mă bătea al dracu de rău
şi tata era aghiotantul ei
ea ţipa ore în şir şi apoi se parfuma cu Chanelul ei păstrat de demult
şi mă pupa al dracu de zgomotos şi umed
până când părul mi se ridica pe braţe de scârbă
şi apoi o lua iar de la capăt

au rămas amintirile braţelor pline de liliac proaspăt
rupt pentru mama mea dragă un înger care nu a existat
privirea mea de copil calmă şi domoală
micile mele daruri păstrate de ea în dulap ca şi cum voia
să îi păcălească pe alţii
că numai asta spunea că ea ştie să mintă şi eu nu
ca şi cum lumea era un teatru în care ea fugea în culise să mă chinuiască
şi apoi se fandosea pe scenă pentru un bis de mamă perfectă

azi mama nu mai are dinţi dar tot muşcă
şi numai seara târziu când îşi dă jos proteza dentară vorbeşte altfel
încât nici nu îmi vine să cred
cât este de a dracului de om

Atât de viu e sângele

se vede o pată de sânge  roşie/ precum ruşinea fetei mari la scăldătoare/
prea vie ca să fie ştearsă/ prea adâncă să fie trecută cu piciorul/
o altă ispită pe Via Dolorosa / un alt un sacrificiu pentru picadori

pe cât de vechi sunt crucile şterse în cimitirele părăsite/ pe atât de vechi sunt
boabele de mură crescute printre ele / pe cât de vechi sunt albastrul de Voroneţ
şi verdele de Suceviţa/ pe atât de vechi sunt norii când se sparg şi deschid cerul
ca pe o biblie/ pe cât de veche este roua sorbită de holda fierbinte/
pe atât de veche este foamea de pâine a omului

şi precum umbra se pierde printre cele nevăzute în apa râului/ la fel
tremură Cristosul de tinichea în vânt/ şi atât de viu se înalţă cu de-a sila
braţele lui grele pironite/ cât să nu cadă cerurile pe pământ dintru început


totul pe vremea când oamenii făceau dragoste nu război şi invers

tu în alb şi roşu

când se face că plouă şi miroase a mere cu scorţişoară îţi cânt
încetişor/ podul de piatră s-a dărâmat sau bridge over troubled water
priveşte mai adânc în ochii mei să vezi cum moare ploaia
strop după strop în apa râului
toate lacrimile sunt crime nemărturisite/ eu niciodată nu te-am omorât
când te-am chemat/ simplu ca ziua bună
eşti mai înalt decât mine cu o stea polară
eşti mai puternic cu o piatră de temelie/ chiar nu simţi
cum îţi creşte nimbul peste frunte pătat cu fragi şi zmeură
bobiţe de sânge strivite în cimitire
de fiecare dată când te strig mai tare/ şi tu creşti

peste ţipătul tău de prunc/ nicicând
nu voi înţelege cum trece timpul fără vamă între mine şi tine
eşti mereu acelaşi
un altul pe care eu îl acopăr cu o tuşă transparentă de tempera/ tu
până în pânzele albe/ până îmi las braţele să cadă şi apoi plec
desculţă în ploaia mare



Moartea ca o paradă ieftină

Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.

Dar copilul, doamne, cum aş putea să îmi linşez copilul, mare inchizitor? Copilul meu e tot trecutul meu. Aceasta-i singura întrebare, copila mea. Tu ce alegi între două extreme? Autodafé sau seppuku? Niciuna, domnul meu întunecat. Eu sunt mereu melcul nătâng între două drumuri sau între două frunze şi voi muri tot la mijloc ca de obicei. Cu cornul retezat.

miercuri, 24 septembrie 2014

Stâlp de rezistenţă

crescuse unul demult înainte să mă nasc chiar la piciorul casei
roată în jurul coloanei de susţinere la antreu. era între roşu carmin
şi roşu spaniol ca o ispită vie strălucitoare. genul care te hipnotizează
în jobenul scamatorului sau între dinţii dansatoarei de flamenco şi nobil
şi senzual. mai rupeam şi eu câte unul dar nu îl puneam în păr. îl ţineam
ca pe o minune în bolul pentru îngheţată şi priveam cum scade apa şi
rămâne urma răsuflării pe sticlă ca atunci când suflam căldură pe geamul
rece peste florile de gheaţă. oare cât frig pot să suporte oasele unei femei
fără să se destrame ca floarea dintr-o cupă. oare câţi ani poate rezista un
trandafir căţărător cu flori atât de voluptuoase fără să se usuce. câţi ani
ar mai fi rămas oare într-o casă din care copiii au plecat fiindcă într-o zi
mi-au scos trandafirul cu rădăcină cu tot. de aceea nu-i suport pe cei care
demolează case şi vise. sunt felceri care scot din rădăcini melodia culorilor
proaspete. rămâne numai roşul veşted al marşului radetzky. chiar dacă
au lăsat stâlpul floarea lui nu mai este. şi du-te naibii şi tu şi foarfeca
ta impecabilă de tăiat trandafirii gigantici nobili şi albi ca crinolina la
jumătatea secolului 19. eram prea tânără să mor şi prea bătrână să trăiesc. 

Legenda vieţii mele

e atât de simplu să te binecuvântezi tu însăţi
*chiquitita tell me the truth*
trebuie doar să scuturi o creangă de cireş înflorit să cadă rozalbul
peste creştetul tău ca o tăcere suspendată ca praful în lumină
peste băncile din biserici în faţa domnului isus
cu braţele larg deschise
în montmartre în almada în rio de janeiro
//nu simţi?//
aminteşte-ţi logodna mistică a sfintei ecaterina
ţi-e trupul ca un cuvânt tras prin inel şi diafan ca zânele cu păr subţire
ca razele din jurul driadelor
învăţă prima lecţie a tăcerii copila mea din miez de codru
fiindcă zâmbetul fecioarei se leagă de vârful inimii de unicorn
aşază-ţi tâmpla rece pe iarba înfierată de soare şi de lună
//încă plângi?//
*I can see that you’re oh so sad so quiet*
aici este atât de plin de zâne albe şi nu sunt suflete destule
să caute bobi de îngeri rămaşi umezi în ochii lor
fără perdele sau rimel

doar zânele de cabaret sau cafenea literară cu unghii negre şi sângerii
cu corpurile cereşti manichiurate
vorbesc despre ultimul asteroid şi despre colţii ultimului vampir
prea demodaţi pentru a mai fi menţionaţi în poezii
şi despre moralitatea stabilimentelor până la următorul cutremur
după care totul va fi din nou istorie
sau despre fecioara aruncată în fântână adâncă pentru a crea
o zonă liberă de fenomene seismice
numai şi numai vorbe de clacă
tu eşti mereu cea dispreţuită fiindcă ai tăcut cu gândul cuminte
*can you hear the drums fernando*
*now we’re old and gray fernando*
aleea cu tuia şi crini imperiali încă există în inima ta
femeie tu eşti propriul tău copil cu inima zbârcită
numai a ta plină de cireşi şi copii cu mame zâmbind limpede
care îţi vorbeau cu boabe de rouă în ochi

azi prin ochii tăi de cerşetoare trec doar femei pe cozi de mătură
atât sunt de înfipte pe tocuri sau în haine scumpe şi nu întorc capul
îţi ocolesc privirea deschisă cald de-o viaţă
doar vântul îţi rămâne prieten
din rădăcinile tale adâncite mult în cer el bate peste tine
îţi coboară pleoapele fiindcă şi frunzele toamnei sunt smulse
ca şi cum fluturi batista de pe o frumoasă niverneză

http://youtu.be/4xOIos12M5k

Porţia de filozofie

Bleojditu şi Cotigă au o discuţie filozofică. 

Bleojditu: Cumetre Cotigă, ştiu că tu eşti mai dăştept, da’ mi-i ruşîne să te-ntreb...
Cotigă: Zi mă, nicio întrebare n-are moarte cît îi ceriul şi pământul, una mai mult sau mai puţîn nu-i bai.
B: Păi văz că ai muiere şi copchil de mere la şcoală şi te-ai apucat să îngraşi un porculean pentru Crăciun...da ştiu că ai cetit mult, poate mă lămureşti şi pe mine ce îi fericirea...no, că mi-i ruşîne să întreb măscării d-astea...
C: Să-ţi spun dirept Bleojditule, eu m-am gînit la treaba asta mai demult cînd am mers la şcoală la internat. Eu crez că fericirea însamnă libertate.
B: ??
C: Numa că tare puţîni îs liberi. Libertatea însamnă să stai locului.
B: Cum adică?
C: Adică să nu te mişti deloc, nici cît îi firul de pai de-a latul, că dacă mişti nu mai eşti liber.
B: Vreai să spui să stai ţapăn ca mortu în coşciug cu braţele pe chept? Păi aia nu e libertate.
C: Dirept spui. Da’ poate şi pe lumea ailaltă mai mişcă vreunii o ţîră, că noi nu putem şti. Cam atîta mă taie capul pe mine. Libertate e atunci când nu te mişti deloc.

În vreme ce Cotigă şi Bleojditu ciocnesc un păhărel de rachiu bine lămurit, în fîneaţa de după dealul mare de lîngă sat cade un elicopter şi ia foc.
B: Cumetre Cotigă, ăia taman acu s-or liberat...

Desen

Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez în tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor pe un carton. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului şi Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.

 -  I-am schiţat coroana rotundă ca şi cum aş da bineţe cu vorbă blândă unui cerşetor bătrân când mustesc stelele pe înserat la vremea mulsului.
 -  I-am desenat umbra la dreapta ca şi cum soarele răsare de partea inimiii mereu sau ca atunci când îţi strigi numele într-o fântână săpată în piatră.
 - Am desenat câteva fructe între crengi şi unele căzute la întâmplare precum bucuria merelor în bradul de Crăciun, precum odihna cosaşului la prânzul mic să-i fie de haznă pita cu slană şi ceapă.
 -  Am desenat mai multe suflete de păsări dând roată pomului ca atunci când deretici în casa unui vecin sărac sau speli rana celui mai sărac decât tine pe marginea unui pat vechi de spital.
-  Am furat din sufletul unui măr auriu atât cât să nu îmi crească aripi, acele aripi neînsufleţite pentru cerurile albastre-reci unde cresc doar copii cu manşon de nurcă şi flori de gheaţă pe care nimeni nu le copiază.

_________________________________________________
Σ= am murit şi eu aproape fără să mă schimb în oglinda din perete ori cea din poşetă. Cei care au pătruns sub pielea mea au înţeles de ce cuiele oglinzii nu m-au durut defel. Totul era atât de frumos încât plângeam, numai că în lumea oamenilor vii doar argintul contează în spatele oglinzii. Şi niciodată lumina sufletească. Săracă şi hămesită, cu aceleaşi haine de zeci de ani, am fost lăsată în plata Domnului, fiindcă era peste tot la modă zicala că „nicio faptă bună nu trece nepedepsită”, atât în ţară cât şi peste mări şi ţări...şi toţi deveneau oameni cu cerul gurii negru şi limba şi gingiile roşii. Mie mi se părea monstruos, lor li se părea normal. Trăiam într-o îndelungată perioadă de pace şi nimeni nu era recunoscător; toţi loveau şi mai rău, şi mai haini şi lacomi pe cei năpăstuiţi, să ia şi pielea de pe ei. Şi legile la fel, loveau mai ales în cei săraci şi neputincioşi. Peste patru decenii am fost considerată nebună şi exclusă din lume fiindcă nu am greşit nimic şi am ajutat mereu pe alţii când a fost posibil.

marți, 23 septembrie 2014

cerşind milă păduchilor

Si dormis, expergiscere; si stas, ingredere; si ingrederis, curre; si curris, advola!

pe stradă un copil trece privind ploaia
"ce de baloane se fac mamă"/ femeia nu răspunde/ îl trage sub umbrelă
fiindcă educaţia începe cu indiferenţă faţă de mărunţişuri

cât de frumoasă e viaţa aşa cum am spus eu mereu
şi zâmbesc în cele din urmă
zâmbesc printre dinţi
că sunt singură după ploaia cu bulbuci / am cerşit două ore în frig / şi cu păduchi în păr
că nu am haină de toamnă dar am pantofi vechi de numai câţiva ani
cu găurele de uzură
şi fusta de o duzină de ani
am cerşit şi am căpătat 10 lei aşa deodată ca şi cum ai pocni din degete
"dacă vesel se trăieşte fă aşa"
am fugit să iau 2 pungi cu salam "de porc" de un leu şi 70 de bani şi laptele "bătut" de 4 lei
că nu sunt alte alimente mai ieftine
şi Doamne m-am îngreţoşat de pâine cu apă sau orez fiert cu sare/ voi nu înţelegeţi
de unde o fi avut bărbatul acela aşa mulţi bani
să îmi facă de pomană hrana pe o zi
sunt ca un copil cântând
"vulpe tu mi-ai furat gâsca dă-mi-o înapoi"
aveam şi eu un pui de porumbel/ gâsca mea mică/ şi a murit otrăvit
cu ochii deschişi
oricum costa 3 lei kilul de grâu
şi cum demult de tot cântau la televizor
"noi suntem pic şi poc băieţi veseli şi hazlii"
de fericire parcă îmi vine să plâng în picuri şi pocuri
de nu mai văd semaforul roşu/verde
am înghiţit lapte şi salam într-o veselie până m-am săturat în stomac
acum e bine
ascult un CD zgâriat cu părul plin de păduchi
păduchii mei preferă Medelssohn/ ceva mai uşor pe scalpul meu
dar nu înţeleg de ce vata pentru ciclu nu mai e ca pe vremuri
am dat bani frumoşi pe ea că nu am bani de tampoane
banii sunt întotdeauna frumoşi
vata e ştanţată cu găurele...adio chiloţi/ viaţa e frumoasă şi fără
am numai bluze şi maieuri dar nu şi pantaloni de parcă sunt la ginecolog
pe lumea asta
plâng şi zâmbesc printre dinţi
printre găurele de uzură fericite şi negre
de la ciocolata de un leu şi cincizeci din restul de bani

pe strada principală lângă cazinou un copil priveşte ploaia
"ce de baloane face ploaia mamă" şi femeia nu răspunde/
îl trage autoritar sub umbrelă
el repetă "ce de baloane mamă" şi femeia tace din nou
fiindcă educaţia începe cu indiferenţă faţă de mărunţişurile care se sparg
şi cu regula că egoismul e mai bun
decât ochii deschişi aiurea în tramvai
spre soare sau ploi sau păsările care cântă libere
ave verum

luni, 22 septembrie 2014

Ultimele postări pe agonia şi pe acest blog

Moartea e întotdeauna urâtă


Aveam o violetă presată într-o carte cu poeme de Valéry. Murise frumos, fără nicio pată de culoare pe fila cărţii. Acum mi-e milă de ea şi mi-e milă de mine. Am omorât doar câteva flori într-o viaţă întreagă, am furat cerului cu coada ochiului numai câteva stele. De atunci au mai trecut mai multe ierni fără flori de gheaţă la ferestre, fără nicio aură chopiniană în emoţiile mele, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut Chopin şi am rămas fidelă lui Beethoven. Poate din cauza aceasta aşa trebuia să fie, poate că merit acest lucru, floarea din carte a dispărut, fie un om rău mi-a luat-o, fie a alunecat pe covor când eu nici nu am simţit. Încă mai deschid cartea din când în când să o caut. Murise frumos.

Bucureştiul aspiră să îmbătrânească. Aşa cred eu privind străzile şi felul în care se schimbă culoarea magazinelor şi reclamelor, în timp ce numai ceasornicarii mai cern distanţele dintre câteva secole de istorie. Bucureştiul aspiră să prindă rădăcini. Atâţia oameni mor presaţi între ziduri ca florile între file de cărţi. Mor şi ei frumos, pentru ca în trunchiurile copacilor să crească alte cercuri, din ce în ce mai fine. În blocul vecin cu al meu, tocmai la ultimul etaj, balconul nu este închis, nici măcar renovat. Nici blocul nu este reabilitat termic cum sunt celelalte. La balconul de sus cârpele şi hainele pulsează ca un anevrism de aortă în timp ce se învârte o morişcă de jucărie, atât timp cât vântul răsfoieşte arterele şi nervii unui oraş la cumpăna dintre tinereţe şi maturitate. Asfaltul nu are riduri, asfaltul nu poartă încă mască. La moartea oricărui poet toţi ceilalţi anonimi cioplesc în rădăcina unui alt stejar. Tot mai adânc.


Şi dincolo de muzica unui compact disc zgâriat, ascult cu evlavie cum cad fulgii de nea unii peste ceilalţi la datorie. Muriseră frumos.


_________________________________________________________________

La fine del cielo


Pun punct. Un punct foarte rotund. Cea mai sublimă abstracţiune a geometriei. Punctul.

Şcoala din Atena pictată de Rafael.

Mai jos de acest nadir se trag linii în toate direcţiile. O ghindă îngropată. Libertatea voinţei pe deasupra fiindcă voinţa e numai omenească. Greutatea cerului creşte peste om o postată de timp.

Patruzeci de întrebări. De ce scria Ion Barbu poezie? De ce scria Arghezi poezie? De ce scria Blaga poezie?

Imaginaţi-vă. Cântecul Imagine al lui John Lennon. Niciodată nu îmi plăcuse acel cântec şi e evident de ce. Am fost mereu un om prea sobru, pentru mine tradiţiile erau sacrosancte. Încă din fragedă tinereţe m-am gândit că acel cântec este prea anarhist şi pur şi simplu respingeam ideea distrugerii religiilor şi abolirea oricărei forme de proprietate. Dacă într-o zi peste secole poate va fi realitate, aceasta nu ştiu. Dar consider, ca şi în tinereţe, că în momentul actual acele idei din cântec sunt o utopie. Citeam deunăzi pastile inspiraţionale sau motivaţionale cum se spune. Sunt la modă în anumite reţele de socializare pe internet. De pildă ideea că dacă stingi flacăra lumânării altcuiva nu înseamnă că lumânarea ta va străluci mai tare. Cât de frumos; şi eu credeam la fel în tinereţe. Cât de frumos ningeau cireşii...

Peste petecul meu de iarbă, un petec de cer. Fericirea diafană a primilor fulgi de nea. Vremea când întrebi năuc cu buzele împleticite de ce Dumnezeu are barbă. Şi dacă are barbă de ce este albă.

Câtă fericire...Practic fericirea nu există decât o clipă. Fiindcă aceia care nu omoară sunt omorâţi iar cei care omoară trăiesc doar o fericire viciată precum cea a băutorilor de bere cot la cot. Pentru cei nevinovaţi doare foamea şi sunetul sec al lingurii pe masă. Ochii lor sunt limpezi şi ustură. Pentru ceilalţi există doar foşnetul fericirii ca un drog printre bancnotele lor care măsoară puterea colţilor şi ghearelor. Ochii celor îmbuibaţi sunt cenuşii şi vicleni. Ei nici nu îşi dau seama de acest lucru. Nu îi interesează. De când e lumea şi pământul, fiecare epocă istorică îşi reneagă părinţii, la fel cum fac şi generaţiile noi de tineri. În fiecare epocă istorică (lucru pe care l-am verificat) oamenii dau vina pe epocile anterioare şi neagă existenţa răului şi lipsei de morală în timpul vieţii lor. Nu ştiu când va apărea un alt copil epocal. Dar parcă văd cum lumea va da iar vina pe imoralitatea timpului de acum şi parcă văd cum vor ucide şi fura şi viola şi incendia din nou la adăpostul renegării lucrurilor care sunt acum la modă şi respectate... La fel şi iubirea adevărată. Cel care iubeşte cu adevărat e considerat nebun de mari moralişti şi de ordinea oricărei societăţi. Dar numai acela e fericit, pentru o clipă doar...Pentru ceilalţi există doar drogul unei vieţi sexuale din ce în ce mai pervertite.

Şi în definitiv de ce scriu eu banalităţi din acestea? Pentru că am 43 de ani, deci încă îmi amintesc fericirea ninsorilor din petale de cireşi, şi încă mai cred în lumină...Sunt conştientă că peste câţiva ani nici nu ar mai exista aceste lucruri în viaţa mea. Poate că ştiu mai bine decât bănuiţi ce înseamnă timpul...........

At the age of 37...she realized she’d never

https://www.youtube.com/watch?v=d0NxhFn0szc

__________________________________________________________

Eternele feminine

Şi nimănui nu îi pasă fiindcă ei spun că eu nu am existat. Ei spun de mii de ori că eu am fost pentru ei doar o halcă de carne proaspătă pe care au aruncat-o fiarelor pământului şi cerului ca să doarmă ei liniştiţi. Ca să fie ei respectaţi. Ca să muncească ei în mina lor de diamante (care desigur nu va seca niciodată) şi să vorbească ei pe limba fiarelor numai minciuni. Ca să strălucească minciuna ca un giuvaer la gâtul femeilor lor sau ca o decoraţie pe pieptul bărbaţilor.

Ei spun de mii de ori că eu nu am existat, sau că dacă eram om normal trebuia să mă omor când am ieşit din copilărie. Şi că degeaba am încercat să fiu între oameni, degeaba am sperat. Ei spun că nu le pasă, că eu sunt nebuna lor. Nu mai am nimic de adăugat, mă voi omorî în curând cu durerea că nu am trăit deloc, findcă ei mă numesc eufemistic „sacrificiu” şi nu le pasă, şi îşi ţin pozele cu copiii lor la vedere ostentativ pe reţele de socializare, fiindcă ei ştiu că mă omoară fără copilul pe care îl aştept de 30 de ani. Ei spun că pe lumea asta toţi sunt liberi să facă ce vor şi au tot ce vor fiindcă ei m-au măcelărit pe mine. Toţi au drepturi depline, eu pentru ei nu sunt om. Numai ei sunt oameni, fiindcă mint de îngheaţă apele o viaţă întreagă. Pe mine m-au izolat de mică, fiindcă am declarat de atunci credinţa mea într-un Dumnezeu al dreptăţii şi binelui. Pe mine m-au torturat încontinuu de mică fiindcă mereu făceam numai binele pentru ceilalţi şi nu puteam minţi. Ei spun că dreptatea nu există (decât foarte rar pentru cazuri insignifiante) şi că binele înseamnă bucuria lor de a fi protejaţi prin sacrificiul celor buni şi inocenţi. Fericirea lor calmă (fiindcă nu sunt torturaţi sau sacrificaţi) de a prospera ei mâncându-i pe alţii.

Da, nu am greşit nimic şi oricât tăceam sau oricât am dovedit cum era normal şi necesar adevărul, ei au inimile de piatră. Voi toţi la fel. Să vă stea în gât coliva la înmormântarea mea!

Morala: nu există. Fiindcă următoarea femeie sacrificată cum am fost eu va fi de asemenea crescută să creadă în poveşti care se termină frumos, va fi de asemenea crescută într-un mediu plin de calm, onestitate şi austeritate morală, pentru ca ea să se umple de felurite virtuţi, va fi educată să spere binele în anii de suferinţă şi nedreptate exact cum am fost şi eu, va citi mult şi cărţile îi vor întări convingerile, va fi fără păcat şi ea şi va crede în dreptate, va avea sufletul plin de lumină şi lucruri frumoase şi va dărui în zadar totul. Va fi bogată de dragoste faţă de tradiţii şi legende şi munca simplă sub cerul senin. Etc.Deci nici ea nu se va sinucide la 13 ani. Şi totul se va lua de la capăt, ca în poezia Orga barbariei a lui Prévert. Şi ochii ei vor fi în zadar precum cireşele coapte şi îşi vor pierde culoarea în zadar prin multe, foarte multe lacrimi. Şi vântul va zburda prin părul ei drept singura bucurie permisă, şi aceea doar pentru scurt timp. Şi apoi va muri încărcată de durere, după o viaţă netrăită în care tot ce putea să fie ea a fost furat sau renegat de ceilalţi. Pentru ei nu contează decât jertfa, Mioriţa, Meşterul Manole, şi miile de cântece pe tema asta care îi ung la suflet ca un anestezic, în timp ce ei sunt îmbuibaţi cu de toate, iar ea, atât de plină de visul de a trăi, e obligată să trăiască ne-viaţa în sărăcie şi izolare şi în torturi atroce zeci de ani...Obligată să îşi împartă viaţa doar cu păduchii, murdară fiindcă nu va avea dreptul adică bani pentru şampon sau detergent, după ce a dăruit şi din puţinii ei bani celor nevoiaşi, după ce a muncit în zadar zeci de ani, după ce a bătut în zadar o viaţă întreagă la toate porţile de oameni sau biserici, ea, învăţată cum am fost şi eu să ierte cu sufletul cald şi calm, ca bobul de rouă, în final va blestema ca şi mine să vă stea în gât coliva la moartea mea...

Fiindcă pentru voi ceilalţi numai acest lucru există cu adevărat: coliva.

(Undeva în lumea celor vii, după 43 de ani de speranţă fără pată din partea mea, lucruri bune sau frumoase care folosesc drept camuflaj celor răi şi falşi...semnez,
16 septembrie 2014)

Cine va deschide din nou cutia cu cretă colorată? Să fie scris viaţă, atât de dor mi-a fost de viaţă şi de copilul meu...e scris şi în jurnalul meu din anul 2000, pe lângă alte trăiri poetice: „copilul meu...un alt răsărit”. Mai am acel jurnal. Am aşteptat 30 de ani în închisoare şi tortură perpetuă...în curând voi rupe firul vieţii dacă nu va fi dreptatea şi pentru mine.







duminică, 7 septembrie 2014

Demitizare

Poate cel mai mare paradox al vieţii mele e că am fost exact opusul lui Sisif în timp ce în aparenţă eram blestemată să muncesc în zadar ca Sisif. Mi s-a spus de mai multe ori în copilărie şi în tinereţe că voi fi distrusă de ceilalţi fiindcă sunt o persoană prea inteligentă. Eu nu am crezut şi nici nu eram încrezută. Mi s-au pus frâne în dezvoltarea intelectului întreaga viaţă, cu justificarea „capul plecat sabia nu-l taie”. Locuiam pe strada Aurel Vlaicu numărul doi, dar eu nu am fost Aurel Vlaicu numărul doi şi nici nu am fost nebună să îmi imaginez, cum au insinuat unii, că aş fi geniul Carpaţilor sau spiritul naţional al ţării mele, deşi eram bogată de dragoste şi preţuire pentru tradiţiile populare şi cultura românească în general.

Eu nu am fost Sisif, nu m-am luptat să ridic bolovanul. Am fost un om sărac căruia i s-a interzis accesul la mediul cultural bucureştean încă din adolescenţă. Mergeam mai demult mereu la muzee şi expoziţii cu intrare ieftină sau gratuită. Uneori mai mergeam la spectacole de balet. Mergeam singură, fiindcă toţi m-au părăsit demult şi niciun grup nu m-a acceptat, ceea ce a atras batjocura altora că aş fi nebună şi că umblu brambura. De mulţi ani am fost complet izolată şi nu am mai avut bani nici de bilete pentru mijloacele de transport. Sedentarismul, lipsa de aer proaspăt şi mişcare m-au distrus şi mai mult, am început să fiu cu adevărat tot mai palidă şi prăpădită şi, fiindcă nu am bani de haine, unii se uită ciudat la trupul meu greoi îmbrăcat aproape în zdrenţe, cu şosete de bumbac bleu sub fusta lungă verde kaki şi destul de urâtă primită de pomană şi nici nu mai fac efortul (tot mai dificil pentru mine) să îmi pun singurul meu sutien ieftin pe dedesubtul tricoului vechi din anii 80.

Eu nu am fost Sisif. Bolovanul meu era cultura depozitată în memoria mea şi inteligenţa mea, nu neapărat excepţională, care mă împingeau să merg mai departe şi să sper că va fi bine. Nu am avut vreo zvâcnire de geniu să mă fi sinucis în adolescenţă sau în tinereţe. Bolovanul meu se rostogolea la vale ca un bulgăre de zăpadă şi creştea tot mai mult pe măsură ce aluneca tot mai jos. Eu eram doar omul care cobora după bolovan încercând să îl prindă. Dar eram un om lucid şi nu puteam să alerg la vale că aş fi căzut şi eu ca bolovanul. Astfel bolovanul creştea tot mai mult şi cobora înaintea mea spre poala dealului, în timp ce eu coboram cum puteam, ca vai de lume, pe pârtia lui.

Şi paradoxal poate, încă mai sper.

sâmbătă, 6 septembrie 2014

*/ *



mi-am spus că e timpul să mă uit în oglindă
singură cu mine însămi
să citesc altceva decât scrie în biblia de la bunica
sunt ca o fotografie veche
deşi nu zâmbesc tot văd forma unei inimi grăitoare
care sare din ramă oricât mă vreau pe mine
văd că pur şi simplu i-am iubit pe ceilalţi prea mult
i-am privit cu drag şi respect
ca şi cum l-aş fi văzut pe dumnezeu
sau pe fiul lui născut iar nu făcut
după chipul şi asemănarea tatălui
cum sunt ceilalţi
ei mi-au întors numai obrazul murdar/ eu am aruncat în ei cu flori
eu le-am oblojit rănile/ ei m-au lăsat să zac în toaleta publică
ei au minţit amar de ani/ eu am spus răspicat adevărul
eu le-am dat totul/ ei mi-au furat şi ultima pâine
până când a fost prea târziu
să mai iert  
şi oricum nimănui nu îi pasă de cât am iertat/ de cât mai respir/ de cât mai iubesc
sunt invizibilă/ nu mai sunt om/ parcă urlu de mii de ani că
nu vreau să mă sanctifice chiar dacă nu am greşit nimic
chiar dacă ceilalţi m-au batjocorit la fel cum mă scuipau părinţii
care nu erau părinţii mei
fiindcă sunt doar un om bun şi cuminte
doar un om harnic şi cu drag de muncă
doar un om fără haine din copilărie
doar un om care a ţinut la toţi ceilalţi
nu doar la bătrâni şi la copii
în timp ce ei urlă că numai haina îl face pe om
că nu contează că nu am bani să mă tund
dar contează că ei mă văd nebună că am părul în dezordine
că nu contează că nu am bani de medicamente
dar contează că ei mă văd nebună că mă doare tot
.........................................................................
mereu văd acelaşi magician alb îmbrăcat în meningele meu
ca într-un giulgiu

vineri, 5 septembrie 2014

aleea cu pini negri



prea aproape de casa mea
poate deasupra sau
poate dedesubt
până la gura mică de aerisire creşteau hălci de carne putredă
ochi mucegăind fără pleoape inimi peste inimi din care muşcă şobolanii
hârci rânjind cu limba neagră zâmbete mâncate de viermi
păianjeni roşii în locul buzelor
şi eu începeam să strig în şoaptă tot mai repede
fiindcă eram beată de atâta moarte şi m-am pierdut
întrebam de ce toate acestea/ cum au ajuns toţi aşa/ ce aveţi cu mine
în definitiv
nu am cum să plec pe altă stea

aici zace un sfânt curat ca lacrima/ dincoace o fecioară fără de păcat
dincolo cei morţi pentru dreptate/ mai încolo toţi cei nevinovaţi
numai viermi şi şobolani galbeni cu burţile pline
şi pe deasupra nicio floare

taci/ nu pot să te mai ascult/ nu mai vreau/ ploaia să curgă numai/ să spele/
amintirile toate sunt carne
din carnea mea/ visele îngerilor sunt aripi din visele mele
de-abia am înţeles că sunt şi ei la fel
că toţi erau domnul meu atât de curaţi/ atât de albi şi buni
erau oameni pur şi simplu
încât au putrezit cel mai uşor/ mai repede decât carnea de lepros
să se cureţe oasele lor
precum copacii de frunze căzătoare