Stâlp de rezistenţă

crescuse unul demult înainte să mă nasc chiar la piciorul casei
roată în jurul coloanei de susţinere la antreu. era între roşu carmin
şi roşu spaniol ca o ispită vie strălucitoare. genul care te hipnotizează
în jobenul scamatorului sau între dinţii dansatoarei de flamenco şi nobil
şi senzual. mai rupeam şi eu câte unul dar nu îl puneam în păr. îl ţineam
ca pe o minune în bolul pentru îngheţată şi priveam cum scade apa şi
rămâne urma răsuflării pe sticlă ca atunci când suflam căldură pe geamul
rece peste florile de gheaţă. oare cât frig pot să suporte oasele unei femei
fără să se destrame ca floarea dintr-o cupă. oare câţi ani poate rezista un
trandafir căţărător cu flori atât de voluptuoase fără să se usuce. câţi ani
ar mai fi rămas oare într-o casă din care copiii au plecat fiindcă într-o zi
mi-au scos trandafirul cu rădăcină cu tot. de aceea nu-i suport pe cei care
demolează case şi vise. sunt felceri care scot din rădăcini melodia culorilor
proaspete. rămâne numai roşul veşted al marşului radetzky. chiar dacă
au lăsat stâlpul floarea lui nu mai este. şi du-te naibii şi tu şi foarfeca
ta impecabilă de tăiat trandafirii gigantici nobili şi albi ca crinolina la
jumătatea secolului 19. eram prea tânără să mor şi prea bătrână să trăiesc.