HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

joi, 27 septembrie 2012

scafandru fără mască



la ora dinainte de asfinţit
când lumina înoată ca peştii cu solzi arămii
aproape de faţa apei
mă încingea un dor amar de libertate

fugeam în scaunul cu două roţi
cu mâinile bătucite în loc de tălpi
îmi ţineam viaţa direct în palme
rătăceam pe aleea cu morga
înghiţind hălci de aer
îmbălsămat cu floare de castan

hohoteau în jurul meu toate
pacienţii care râdeau că eram şchioapă
infirmierele indignate că vomam în pat
copiii de la secţia de pediatrie
oalele goale trântite la cantină
borcanele de la fereastra de sus a morgii
cu materie cerebrală didactică
erau toate galbene de râs
ca frunzele bolnave

învârteam roţile tot mai repede
mereu pe mijlocul aleilor
mă aplecam după câte o frunză
ca o palmă cu degete schimonosite
sub sfântul soare

uitasem să plâng să zâmbesc
sau că nu râsesem niciodată
din toată inima

luni, 24 septembrie 2012

spirală strânsă



am fost la piaţă şi m-am întors săracă
cu traista plină de seminţe
de floarea soarelui 
proaspete din ultima revoluţie terestră

treptat voi digera
fiecare germene ca pe o întrebare fără răspuns
voi răsufla cu umerii mai uşori

de-o vreme am obosit
de prea multă aducere-aminte
este mai simplu să înghit seminţele
cu ochii închişi pe timp de furtună
până când din inimă coboară tunete
lovesc unde doare sau unde nu simt nimic

precum sinucigaşii am aflat prea târziu
că sunt totuna cu sângele care pleacă
afară din temniţă
am înţeles că timpul se roteşte în spirală
şterge încet de sub pleoape
chiar şi ultimul chip cioplit

de la una la alta



bărbatul acela vâna şi fazani 
lăsa carnea la fezandat câteva zile
agăţată de tavanul cămării

ţin minte cel mai bine
schiţele lui în cărbune moale
chiar pe Isus răstignit de mâna lui
atât de încet şi subţire
trăgea cu pensula orice linie ca şi cum răbdarea
ar fi fost singurul papion alb
înnodat cu grijă
fără vreo pată fără şovăială
se deplasa de la o zi la alta ca un melc
sub un castel de nisip

de ziua lui de naştere pământul s-a zdruncinat de două ori
când a murit l-au îngropat în două locuri
sicriul nu încăpea adânc în groapă
au pus apoi otravă de şobolani
astupau o gaură apărea alta
dar cu răbdarea poţi trece peste toate
pe dedesubt
sau de la una la alta

mai am câteva pene de vânător
deasupra rafturilor mele cu cărţi
umbrele fug între pereţi şi tavan
apar găuri în amintire
fazanii agăţaţi tremură
precum clopotele în grindină
alte umbre dispar încet
morminte pierdute sau regăsite
inocente
ca nunţile de fluturi

vineri, 21 septembrie 2012

orbitor de alb



ningea mult prea insistent
fulgi mari aproape cât ochiul
pe nări pe buze întredeschise pe şalul alb
dantelat de la bunica
exact când nu ar fi trebuit să-l port
aveam profil de stutuetă de porţelan
ca o fată rusoaică mândră de cocoşnic

după  mai mult timp mă opream respiram rar
mă îneca întâi plânsul apoi oftatul
în cele din urmă sughiţul
poate de frig de nedumerire
de povestea stranie despre vinul cald cu scorţişoară
cum de s-a ascuns el în sângele meu atunci
doar crescusem cu cireşe amare şi frunze de măcriş sălbatic
sorbisem spuma laptelui muls toată copilăria fără să plâng
pe velinţa aspră din lână de oaie ţurcană

cum a ajuns bărbatul acela în valţurile inimii mele 
şi nu s-a măcinat cu totul
numai lacrimile se mai lipesc de nări de pleoape întredeschise
ca un clei din rană de scoarţă de vişin
nicio barieră niciun semn de sens unic
niciun semafor aprins
ori vreo biserică cu moaşte ferecate

luni, 17 septembrie 2012

Fiat lux!


pe coridorul fără  lumină
fiecare proprietar are uşa lui
în spatele căreia repară
pardoseală pereţi ferestre
ascute cuţitele boante
toacă hrana pentru câini
frunzele de pătrunjel pentru supă

l-aţi văzut cumva pe nimeni
întreb eu uşile închise
cu spinarea grea încă dreaptă
în ţara minunilor nimeni nu plânge
ceilalţi sunt orbi în culorile toamnei
aşează pleoapă peste pleoapă
uşor precum frunza peste frunză
mormane de ochi goi fără pupile
fără să se deschidă

încă mai văd să bat la uşi
întinzând cutia milei
în întuneric
speranţele sunt degete subţiri
ating uşor globul pământesc
o jucărie care nu se mai învârte
şi totuşi se clatină

se face soare dincolo de nori
de fiecare dată când e linişte

vineri, 14 septembrie 2012

sculptură în lemn viu



încă mi-e frică de mobila grea în special de cea din lemn negru lustruit mâncat de cari... nu mai vizitez muzee sau case cu antichităţi chiar dacă nu au oglinzi un cântec de inimă albastră creşte între mine şi lutul ars rotunjit ... nu mai admir clavecine cu trandafiri incrustaţi cele două tablouri moştenite îmi reproşează tot ce n-am uitat ...într-o zi mobila a început să pocnească precum un cântec de greieri nebuni în plin soare ... cu inima din stop în stop am fugit în stradă dar norii nu veneau să pot alerga desculţă să cad ca fulgerul descărcat în noroiul din rigole ...

câte muşuroaie de furnici şi câţi stupi sălbatici s-au clădit  în măduva mea ...stau dedesubt oftez greu şi văd simt prin buricele degetelor marşul lor din colţ în colţ ...n-am suportat insectele niciodată e vina mea ... în afară de fluturii de vară şi cel mult nunţile libelulelor sau buburuzele toamna ... de curând am aflat că vorbesc limba gâzelor mă trezesc noaptea dacă vreuna se urcă deasupra patului presimt fiecare gâză nou venită indiferent de mărime ... poate că sângele meu e acum ca vinul învechit şi inima măsoară timpul odată cu insectele până când iarna pământul se odihneşte ... în martie fie şi de bună vestire aceeaşi cruce ne apasă pe toţi în spinare acelaşi lanţ al slăbiciunilor sălbatice ne leagă de pădurea vie în care copacii cad din picioare ...

târziu am înţeles că între mine şi lună e doar un salt acrobatic în plasă de păianjen ...mult prea târziu...

duminică, 9 septembrie 2012

Amnezie



stau întinsă pe patul îngust
cu gura deschisă
un ţânţar mă pişcă de limbă
tocmai când visam că vorbesc ceva

despre războiul trecut
sau epoca de pace îndelungată fără graniţe
ţintesc cu mitraliera 
gângania căzută într-un crater pe lună

mă trezesc cu buzele însângerate
de atâta linişte şi cuvinte răpuse pe front
fără semne de întrebare
ca merele discordiei despicate cu toporul
ca o cutie neagră a pilotului ghilotinat

îndes puternic dopul şampaniei
să nu explodeze
beau doar apă dulce de la un izvor
sfinţit în zori de zi

joi, 6 septembrie 2012

Brânduşă de toamnă



în fiecare noapte alerg
printr-un coşmar care bate
în roz şi violet
de la primăvară către toamnă

din trupul meu pierdut
în labirintul dintre sori
viscerele  mai sunt bune
doar pentru cuţitul sacrificial
un viitor prezis
ca o placentă nebuloasă
din schelete de frunze

mi-e pieptul plin de stele
gol de durere şi sânge
un plasture de lună apasă 
inima bătătorită
când voi cădea în ţărână
va rămâne un crater deasupra
şi niciun scaiete dedesubt

îmbracă-mă Doamne mai degrabă
în glas argintiu de îngeri
să fiu un clopot răsturnat
cu buza către cer

duminică, 2 septembrie 2012

muntele de pietate



Doamne de ce n-am rămas
copil lipit pământului 
să cresc crumpene în cuiburi
să mestec mămăliga la asfinţit
porţile hapsâne ale oraşului
m-au înghiţit de-a valma
cu trăista ţesută de bătrânii mei
de atâta timp
am rătăcit în pantofi pingeliţi
an de an de Bună Vestire
în veston cusut cu aţă albă la căptuşeală

manechinele din vitrine
zâmbeau seara cu un aer astral
sub neoane colorate precum acadelele
cu peruci pudrate lucioase
ca vata de zahăr la carnaval
schimbând hainele şi capetele
în fiecare anotimp

într-o zi am cules zece lei de pe trotuar
nimeni nu era alături
în afară de vântul ce izbea
chioşcul florăresei la colţul străzii
în altă zi am găsit zece lei în balcon
mi-am făcut cruce
fiindcă nu aveam cui să îi dau înapoi
a fost o zi cu soare de duminică

în cămara plină de insomnii vechi
am dat ocol muntelui de sare
căutând înţelepciunea
mi-am lipit fruntea asudată la miazănoapte
am ciocănit ca în zidul plângerii
în timp ce oamenii dărâmau mereu
cupele pline cu şampanie
piramidele acrobaţilor
castelele din cărţi de joc
cu asul de pică la temelie

pe străzi se aprind artificii o dată pe lună
eu ţin în palmă o inimă de aur de trei grame
prinsă cu lanţ subţire
pe care n-o voi amaneta

zugrav pentru inimă albă



am cunoscut un bărbat
pentru care femeile erau ca sforile
un nod în loc de cap
un nod în loc de pântece
uneori le încurca între ele
strângea nodurile mai tare
le desfăcea minuţios
până când aţa era întinsă moale
o petrecea printre degete
în funcţie de dispoziţie
o vopsea cu lac de unghii
ori cu cerneală tipografică

dacă ploua sau ningea
nu se îndura să le arunce
le îmbrăca în ceară reciclabilă
şi le dădea foc
ardeau ca lanternele într-o mină de sare
din tavan picurau stropi cenuşii
până când cerul se limpezea

nu mai întâlnisem niciun bărbat
care să se laude că plânge
ori de câte ori doreşte