HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 28 iunie 2014

epi-log



ai aşteptat prea mult
s-au dus vreo treizeci de ani dintr-o răsuflare
keops kefren mikerinos
iar viaţa ca o apă sub deşert
te-a înşelat mereu
te-a împins de-a buşilea prin peşteri
unde totul picură şi lasă gropiţă
totul urlă
lacrimile sau râsetele rup din carne
sunt interzise de când lumea
te declară neom
fiindcă sunt atâţia care plâng
cu ochii închişi
tu eşti doar o momâie ciuruită
cu cât ţipi mai tare cu atât te deşiri mai mult
nu ai loc la festinul supei caritabile
nu înţelegi de ce 
toţi sunt ceva fiindcă tu nu eşti nimic
nu ţi-a mai rămas nicio stea fierbinte
ca dovadă
printre chiştoacele din gunoiul zilei de ieri
încă miroşi frumos te mai speli cu săpun
copiii încă se joacă cu bile de sticlă
lovind peretele de care te sprijini
într-o doară

luni, 23 iunie 2014

nunta interzisă



amintirile care curg prin vene sunt probabil albastre
le ştergi cu mâneca de pe obraz în loc de lacrimi
ţi se pare că te mănâncă
 / nu mai poţi plânge /
e primul semn că ai început să îmbătrâneşti

încă bat la poarta cimitirelor /
atâtea inimi aşezate pe saltele de paie învelite în mătase
bătrâni cu nasturi şi coliere din perle false
cu blană de nurcă mâncată de molii la gulere /
cu zâmbetul moale lângă fotografiile în ramă

tragi aer adânc / bei o aspirină să se subţieze sângele /
e clar ca lumina zilei acum
ai început să uiţi / îţi pare rău / la fel cum ţi-e milă
de vagabondul adormit cu buzele strânse
lângă pâinea umflată de apă de ploaie
topindu-se pe asfalt

cineva ţi-a furat soarele alaltăieri
chiar la vremea cireşelor
doi copii râd ascunşi sub o umbrelă
poate că era a ta / poate că era roşie

infatuation



când m-am îndrăgostit îndesam călcâiele în cer
ca într-un cuptor de pâine
şedeam cu fruntea pe pământul cald
şi vântul şi fluturii şi norii ca fumul
erau greu de rostit stăteau în coşul pieptului

fără să ştiu îl inventam pe dumnezeu în alt anotimp
credeam că e acelaşi
în zilele cu soare şi lună albe amândouă
de binecuvântare grea
ploua cu mir dulce
ceasurile şchiopătau din coada minutarelor
pocneau agrişele şi coacăzele între unghii
creşteau dinţi de lapte în sânul meu de fecioară
cu numele cioplit de buze de bărbat

dormeam visul altcuiva într-un pat străin
el mă privea duminica prin geamul trenului
vedea prin mine
din veacul nostru de singurătate curgea praful
ca dintr-o biblie veche

duminică, 8 iunie 2014

verde închis



de prea multe coşmaruri mă vizitează morţii
cei cunoscuţi cu vorbe obişnuite cu ticuri şi metehne
de-ale casei /
fugim împreună călare sau în maşina mică
adormim în patul din mobila pentru păpuşi

e prea ridicol / sunt prea bătrână
să prind la piept o floare de păpădie în semn de doliu 
pentru soarele din copilărie
când adunam în palmă inimi mici de traista ciobanului
să prindă rădăcină  în alt loc

de când am plecat la drum drept ascund
sub haina căptuşită moale
braţele tatuate de fulgere încă vii întâmplător
sângele care se prelinge în praf
şi se ţine ca râia de tălpi // mi-e ruşine
să mă descalţ s-o tai pe scurtătură 

poarta mea s-a mutat cu stâlpi cu tot 
dincolo de drum /
strâng pumnul mai tare sub mânecă
mă ghemuiesc
îndoi genunchii
la fântâna părăsită cu ţipăt de miel alb
tot mai alb


joi, 5 iunie 2014

zahăr pe vârful cuţitului



ar fi trebuit
să uităm jocul de-a romeo şi julieta
să privim mult mai serios viaţa
din acelaşi foişor de frunze şi noduri în lemn
cel puţin o dată pe an
să ajustăm bastoanele reglabile la aceeaşi înălţime
peste covorul cu trandafiri din dormitor
să rămână doar cercuri perfecte şi adânci 
până când numele ni s-ar fi şters
sub urma albastră a verighetelor
până când toate ar fi strălucit şi ar fi fost uitate
şi argintăria veche şi bolul de porţelan bavarez
pentru fructele de pădure din grădină

el ar fi trebuit să nu stea picior peste picior
după ce greierii au tăcut
să dea nume adevărat constelaţiilor ascunse
sub acoperişul nostru
unde eu aş fi continuat
surdomută
să legăn pruncul încă nenăscut

din piatră în piatră



dincolo de gardul viu
era pământul ţuguiat precum capul unui prunc
ieşit din cristelniţă să respire
să se boteze cu floare de măr
risipă de soare şi ploaie

ultima oară am deschis poarta larg
până la pridvorul casei
cu smerenie
nu am mai călcat iarba
aşa cum lehuzele nu intră în biserică
am lăsat doar fluturii 
să le pâlpâie umbra peste toate cele
cât timp pământul încă strigă
mamă eu sunt fiica ta

miercuri, 4 iunie 2014

Lecţie de spaimă

Da, era totuşi sfârşitul lunii mai. Înseamnă că în faţa şi în spatele casei erau trandafiri în floare şi o tufă de iasomie cu flori mai rare se răsfăţa la umbra bradului argintiu. Bradul crescuse cu coroană bogată în dreptul colţului casei, unde îi pria apa de ploaie scursă din scoc. Cei doi câini bătrâni ai mamei se chinuiau cu năpârlirea de primăvară.

Casa pare mare din afară, dar are în interior doar două camere cu dependinţe şi holuri mari. Camera din spate este a vecinilor şi podul e încă împărţit de cele două familii. Poate de la podul acela mi s-a tras întreaga spaimă, demnă de un roman de groază. După uşa de metal de la intrare este un hol mic apoi încă o uşă de lemn, apoi încă un hol mai mare din care se deschid două uşi – una blocată cu scaune şi noptieră a camerei mamei şi celalaltă cu glasvand către camera unde dormeam eu. Această cameră, deşi mare, e foarte întunecată, are o singură fereastră spre curtea altui vecin, este umbrită de un nuc imens şi noaptea complet lipsită de lumină. Acest vecin tocmai pleca într-o excursie în străinătate a doua zi. Mama intră în casă prin camera aceasta şi apoi ajunge la bucătărie sau în camera ei printr-un hol îngust construit după ce am moştenit casa.

Venisem în vizită la mama, una din rarele mele vizite bianuale pe tărâmul unde copilărisem. M-am bucurat de flori şi soarele jucăuş prin iarba proaspăt cosită în curte. Joi seara am adormit mai greu şi întreaga noapte abia am închis ochii. Dormeam iepureşte şi m-am trezit destul de devreme. Am fost şi la vecina din spate şi am stat puţin de vorbă. Mi-a spus că seara ea pleacă cu restul familiei într-o vizită. Am înţeles că se vor întoarce numai a doua zi, dar poate nu fusesem destul de atentă. Deci urma să fiu cu mama singură o noapte întreagă, fără vecini. Spre seară am făcut două ore de matematică cu un copil din vecini, luptându-mă cu exerciţii şi probleme de clasa a patra. Noaptea m-am delectat din nou cu liniştea şi aerul curat de acolo şi am reuşit numai pe la unu să mă strecor în patul cu plapumă de la bunica, fiindcă în casa mamei era încă frig la răscrucea primăvară-vară. Era o linişte desăvărşită şi un întuneric de nu vedeam absolut nimic, chiar şi după ce ochii mi s-au obişnuit.

Apoi s-a produs primul eveniment. Am auzit un pocnet în holurile de la intrare. Prima oară nu am intrat în panică, oricum eram pe jumătate adormită. Mama mea dormea profund. Dar la al doilea pocnet am început să mă trezesc. Şi să simt o uşoară teamă. Vă imaginaţi poate cât de tare m-am speriat când uşa cu glasvand a tremurat cu zgomotul ei incofundabil din sticlă şi lemn. M-am ridicat în capul oaselor, îngheţată de frică, dar nu vedeam nimic. Eram atât de speriată încât nu mai pot spune cu certitudine dacă am auzit sau nu din nou zgomotele din holurile de la intrare, acum încă mai cred că aşa a fost. Ceea ce e cert e că în momentele următoare au lătrat amândoi câinii. Dar nu mult timp, s-au liniştit repede.

Ce am făcut mai apoi? Am aprins lumina (întrerupătorul nu era lângă pat şi veioza se aprindea numai băgată în priză, ceea ce ar fi fost foarte dificil) după ce m-am sculat din pat şi apoi am scotocit întreaga casă. Desigur nu era nimeni. Era o linişte desăvârşită. Nu se auzea nimic nici de la vecini. Mama s-a trezit, dar a adormit rapid din nou. M-am dus la bucătărie şi am fumat câteva ţigări. Am omorât un păianjen mai mare cu o cutie de medicamente fiindcă mi-e scârbă să îi ating cu dosul palmei. Am deschis uşa de la dormitorul mamei şi am rămas trează întreaga noapte, ascultând-o cum respiră, întrebându-mă ce fusese. Mi-era încă frică. Nu a mai fost niciun zgomot întreaga noapte, atât cât îmi amintesc acum. A doua zi dimineaţa mama m-a cam muştruluit pentru noaptea nedormită şi sperietura mea, spunând că probabil vecinii din spate se întorseseră din vizita lor mai devreme şi eu îi auzisem pe ei în camera din spate şi la baie. Bine, dar, mă întrebam eu, de ce mai apoi nu a mai fost niciun zgomot? De ce zgomotul păruse atât de clar dinspre holul de la intrare şi uşa camerei mele? Şi apoi şi câinii... Şi fuseseră numai trei zgomote clar! Mama s-a dus pe stradă la poartă şi mi-a spus că într-adevăr maşina vecinilor era acolo, deci probabil ei se întorseseră pe la ora unu noaptea. Şi că poate zgomotele erau chiar din pod, (mama intră în pod pe la vecini, dacă are nevoie), fiindcă acei oameni au pisici care mai umblă după şoareci.

Acum nu mai ştiu ce să cred. Pot spune că a fost cu adevărat cea mai îngrozitoare noapte din viaţa mea, şi poate o lecţie de învăţat pentru alţii.

marți, 3 iunie 2014

duceţi cărţile la morgă



azi delirez
împuşcaţi-mă drept între ochi să rămână
o gaură perfect rotundă ca într-o frunză
să intre aerul proaspăt şi soarele
încetişor...
până când sângele se shimbă în cheaguri violet
vegheaţi amintirile care cad ca o turmă de oi negre
în prăpastia dintre mine şi trupul meu mort

scuturaţi toate dantelele de pe mese
fiindcă praful creşte
mai ales printre degete şi vârfuri de croşetă
bunicile mi-au lăsat ace pretutindeni
călcaţi cu grijă
aruncaţi în maşina de spălat caietele mele de poezii
faceţi-vă comozi deschideţi frigiderul şi pomeniţi-mă
împărţind ultima mea portocală zemoasă
ca iarna ce-a trecut

acum nu mă mai doare inima
este curat şi rece pe carotidă
doar vorbele au rămas înţepenite sub ceafă
dorm
pe o pernă de cuvinte

sfârşitul perioadei albastre



dacă alţii se strecurau printre două fâşii de aer
copilul care nu învăţase fuga alerga
de parcă ar fi înotat faţă-n faţă cu zidul unui ocean
cu capul ca o minge de fier trăgând trupul inert
doar atât cât se întindeau rădăcinile bine priponite

când tatăl îl purta pe umeri copilul simţea prin nări
cum paşii omului spintecă văzduhul
cum trece vântul pe lângă urechi de parcă
mersul e un altfel de zbor permis numai celorlalţi
o muzică dirijată perfect

din toată inima el ar fi vrut să se joace
ca un copil normal
să uite că avusese aripi înainte să îi crească rădăcini
dar ceilalţi  erau mai iuţi de picior când jucau leapşa 
îl ocoleau fără să-l atingă cu palma

el rămânea sălbaticul învins fără luptă
acrobatul albastru în echilibru pe mingea lui
dintr-un alt paradis