HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 28 septembrie 2014

Din nou despre Gaia

era o frângere de trup
trosnea ca podeaua într-un azil de nebuni dezafectat
rămas ca o galerie de rame fără portrete
ca un muzeu transferat la subsol
fiindcă uneori vin bombardierele crucişătoarele roboţii militari
rachetele ghidate prin GPS sau războaiele informaţionale
şi atunci se transferă ca în psihanaliză toate conflictele
de la fătul sufocat de cordonul ombilical până la cei care vor să fie eutanasiaţi
în alte trupuri care se frâng
în alte ierni grele cu oraşe înzăpezite şi canalizare defectă
iar închisorile şi spitalele de nebuni rămân scorojite
ca vapoarele din coji de nucă
goale ca un ţipăt prea puternic rupt din gâtlej
era o durere ca gazele toxice peste flori de magnolie şi gutui
era un dezacord între stratosferă şi ionosferă
submarinul pentru cei mulţi era mereu bolnav de gălbinare
găinile de crescătorie ouau ouă tot mai roşii
iar toamna o luau de la capăt
se frângeau pâinile sfinte copacii încă verzi şi trupurile
fără stăpâni
trosnea podeaua lumii zvâcneau cutremurele şi vulcanii dedesubt
ca întotdeauna pe fetiţe le durea pubertatea
pe femei le durea menopauza
şi încălzirea globală
şi ultimul orgasm gâfâit înainte de un alt big bang

lămpaş de veghe

în ochii tăi mari păpuşile au învăţat să crească doar câte puţin
numai în ajunul crăciunului
tu le coşi hăinuţe noi le încalţi cu botoşei de lână
te întrebi în şoaptă unde s-au dus toate florile toate mormintele
şi toate poveştile care îţi semănau atât de bine

ce au făcut cu toţi copiii bătuţi până la sânge
copiii molestaţi de preoţi tinerii abuzaţi de şefii lor
tinerii obligaţi să cerşească sau să se prostitueze
bătrânii rămaşi fără casă
muribunzii care plâng ca pruncii de lapte
cu unghiile netăiate în propria scârnă

fiindcă viaţa e o goană fără ochi printre cioturi de brazi
tăiaţi ca să lumineze două zile
lângă şemineuri calde mese îmbelşugate şi căsuţe pentru păpuşi
care nu cresc mai mari

findcă viaţa e o vânătoare cu goarnă pentru surzi
în care tu vei cădea cu picioarele îndoite sub tine
cu rochia largă ca un clopot albastru întinsă de jur împrejur
şi vei spune nu cu ochii deschişi
o dată şi încă o dată


sâmbătă, 27 septembrie 2014

Secolul luminilor în viaţa mea

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă ameţeam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Oare mă înţelegeţi? Cum să poţi fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

vineri, 26 septembrie 2014

Ma’am/ apa care nu se mai întoarce

copil eram cu ochii umezi de apa care nu se mai întoarce
apa iubirii pe care nimeni nu o gustă
îmi iubeam mama prin semnele de bună purtare de pe genunchi
prin ochelarii ei de soare pe care îi şterpeleam pe plajă
era o apă amară şi sărată ca marea cu multe acuarele cu soare şi fluturi
pentru zilele de 8 martie
cu multe scrisori în care căutam aur în muntele de pietriş din inima ei
dar apele mele nu săpau destul de adânc
mama se învârtea prin casă ca roata morii în papuci cu toc înalt
mărunţea fin piureul de cartofi şi prăjea exact atât cât trebuie şniţelele
îşi înfigea unghiile tari în părul meu subţire şi mă şamponea
până când înghiţeam apa amară care nu se mai întorcea
nu avea bani să îmi ia cadouri dar mă lăsa să port hainele şi eşarfele ei
era ca piperul la mânie când eu zâmbeam moale şi curat
deretica prin casă mereu dar tot ne-au invadat gândacii negri şi roşii
odată chiar au ajuns până-n gât într-o sticlă cu sirop de vişine 
fiindcă ea umplea rafturile cu conserve din grădina bunicii

erau numai ape amare şi sărate şi un strop de aspirină
ca să ţină peste iarnă
era iarna lungă a vieţii mele cu ea
ea fată de ţărani sărăciţi tata fiu de orăşeni sărăciţi
amândoi crescuţi în condiţii grele
între ei casa de nebuni şi bătăile fără vânătăi până într-o zi când
am vrut să fie pace şi amândoi s-au unit împotriva mea
tata încă punea murături cu apă sărată
mama încă mai cocea plăcintă cu foitaj
eu mă strecuram greu între ei şi făceam pandişpan
mama spunea că numai pentru mine nu divorţase de tata
eu o priveam cu mirare când plângea fiindcă mă bătea al dracu de rău
şi tata era aghiotantul ei
ea ţipa ore în şir şi apoi se parfuma cu Chanelul ei păstrat de demult
şi mă pupa al dracu de zgomotos şi umed
până când părul mi se ridica pe braţe de scârbă
şi apoi o lua iar de la capăt

au rămas amintirile braţelor pline de liliac proaspăt
rupt pentru mama mea dragă un înger care nu a existat
privirea mea de copil calmă şi domoală
micile mele daruri păstrate de ea în dulap ca şi cum voia
să îi păcălească pe alţii
că numai asta spunea că ea ştie să mintă şi eu nu
ca şi cum lumea era un teatru în care ea fugea în culise să mă chinuiască
şi apoi se fandosea pe scenă pentru un bis de mamă perfectă

azi mama nu mai are dinţi dar tot muşcă
şi numai seara târziu când îşi dă jos proteza dentară vorbeşte altfel
încât nici nu îmi vine să cred
cât este de a dracului de om

Atât de viu e sângele

se vede o pată de sânge  roşie/ precum ruşinea fetei mari la scăldătoare/
prea vie ca să fie ştearsă/ prea adâncă să fie trecută cu piciorul/
o altă ispită pe Via Dolorosa / un alt un sacrificiu pentru picadori

pe cât de vechi sunt crucile şterse în cimitirele părăsite/ pe atât de vechi sunt
boabele de mură crescute printre ele / pe cât de vechi sunt albastrul de Voroneţ
şi verdele de Suceviţa/ pe atât de vechi sunt norii când se sparg şi deschid cerul
ca pe o biblie/ pe cât de veche este roua sorbită de holda fierbinte/
pe atât de veche este foamea de pâine a omului

şi precum umbra se pierde printre cele nevăzute în apa râului/ la fel
tremură Cristosul de tinichea în vânt/ şi atât de viu se înalţă cu de-a sila
braţele lui grele pironite/ cât să nu cadă cerurile pe pământ dintru început


totul pe vremea când oamenii făceau dragoste nu război şi invers

tu în alb şi roşu

când se face că plouă şi miroase a mere cu scorţişoară îţi cânt
încetişor/ podul de piatră s-a dărâmat sau bridge over troubled water
priveşte mai adânc în ochii mei să vezi cum moare ploaia
strop după strop în apa râului
toate lacrimile sunt crime nemărturisite/ eu niciodată nu te-am omorât
când te-am chemat/ simplu ca ziua bună
eşti mai înalt decât mine cu o stea polară
eşti mai puternic cu o piatră de temelie/ chiar nu simţi
cum îţi creşte nimbul peste frunte pătat cu fragi şi zmeură
bobiţe de sânge strivite în cimitire
de fiecare dată când te strig mai tare/ şi tu creşti

peste ţipătul tău de prunc/ nicicând
nu voi înţelege cum trece timpul fără vamă între mine şi tine
eşti mereu acelaşi
un altul pe care eu îl acopăr cu o tuşă transparentă de tempera/ tu
până în pânzele albe/ până îmi las braţele să cadă şi apoi plec
desculţă în ploaia mare



Moartea ca o paradă ieftină

Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.

Dar copilul, doamne, cum aş putea să îmi linşez copilul, mare inchizitor? Copilul meu e tot trecutul meu. Aceasta-i singura întrebare, copila mea. Tu ce alegi între două extreme? Autodafé sau seppuku? Niciuna, domnul meu întunecat. Eu sunt mereu melcul nătâng între două drumuri sau între două frunze şi voi muri tot la mijloc ca de obicei. Cu cornul retezat.

miercuri, 24 septembrie 2014

Stâlp de rezistenţă

crescuse unul demult înainte să mă nasc chiar la piciorul casei
roată în jurul coloanei de susţinere la antreu. era între roşu carmin
şi roşu spaniol ca o ispită vie strălucitoare. genul care te hipnotizează
în jobenul scamatorului sau între dinţii dansatoarei de flamenco şi nobil
şi senzual. mai rupeam şi eu câte unul dar nu îl puneam în păr. îl ţineam
ca pe o minune în bolul pentru îngheţată şi priveam cum scade apa şi
rămâne urma răsuflării pe sticlă ca atunci când suflam căldură pe geamul
rece peste florile de gheaţă. oare cât frig pot să suporte oasele unei femei
fără să se destrame ca floarea dintr-o cupă. oare câţi ani poate rezista un
trandafir căţărător cu flori atât de voluptuoase fără să se usuce. câţi ani
ar mai fi rămas oare într-o casă din care copiii au plecat fiindcă într-o zi
mi-au scos trandafirul cu rădăcină cu tot. de aceea nu-i suport pe cei care
demolează case şi vise. sunt felceri care scot din rădăcini melodia culorilor
proaspete. rămâne numai roşul veşted al marşului radetzky. chiar dacă
au lăsat stâlpul floarea lui nu mai este. şi du-te naibii şi tu şi foarfeca
ta impecabilă de tăiat trandafirii gigantici nobili şi albi ca crinolina la
jumătatea secolului 19. eram prea tânără să mor şi prea bătrână să trăiesc. 

Legenda vieţii mele

e atât de simplu să te binecuvântezi tu însăţi
*chiquitita tell me the truth*
trebuie doar să scuturi o creangă de cireş înflorit să cadă rozalbul
peste creştetul tău ca o tăcere suspendată ca praful în lumină
peste băncile din biserici în faţa domnului isus
cu braţele larg deschise
în montmartre în almada în rio de janeiro
//nu simţi?//
aminteşte-ţi logodna mistică a sfintei ecaterina
ţi-e trupul ca un cuvânt tras prin inel şi diafan ca zânele cu păr subţire
ca razele din jurul driadelor
învăţă prima lecţie a tăcerii copila mea din miez de codru
fiindcă zâmbetul fecioarei se leagă de vârful inimii de unicorn
aşază-ţi tâmpla rece pe iarba înfierată de soare şi de lună
//încă plângi?//
*I can see that you’re oh so sad so quiet*
aici este atât de plin de zâne albe şi nu sunt suflete destule
să caute bobi de îngeri rămaşi umezi în ochii lor
fără perdele sau rimel

doar zânele de cabaret sau cafenea literară cu unghii negre şi sângerii
cu corpurile cereşti manichiurate
vorbesc despre ultimul asteroid şi despre colţii ultimului vampir
prea demodaţi pentru a mai fi menţionaţi în poezii
şi despre moralitatea stabilimentelor până la următorul cutremur
după care totul va fi din nou istorie
sau despre fecioara aruncată în fântână adâncă pentru a crea
o zonă liberă de fenomene seismice
numai şi numai vorbe de clacă
tu eşti mereu cea dispreţuită fiindcă ai tăcut cu gândul cuminte
*can you hear the drums fernando*
*now we’re old and gray fernando*
aleea cu tuia şi crini imperiali încă există în inima ta
femeie tu eşti propriul tău copil cu inima zbârcită
numai a ta plină de cireşi şi copii cu mame zâmbind limpede
care îţi vorbeau cu boabe de rouă în ochi

azi prin ochii tăi de cerşetoare trec doar femei pe cozi de mătură
atât sunt de înfipte pe tocuri sau în haine scumpe şi nu întorc capul
îţi ocolesc privirea deschisă cald de-o viaţă
doar vântul îţi rămâne prieten
din rădăcinile tale adâncite mult în cer el bate peste tine
îţi coboară pleoapele fiindcă şi frunzele toamnei sunt smulse
ca şi cum fluturi batista de pe o frumoasă niverneză

http://youtu.be/4xOIos12M5k

Porţia de filozofie

Bleojditu şi Cotigă au o discuţie filozofică. 

Bleojditu: Cumetre Cotigă, ştiu că tu eşti mai dăştept, da’ mi-i ruşîne să te-ntreb...
Cotigă: Zi mă, nicio întrebare n-are moarte cît îi ceriul şi pământul, una mai mult sau mai puţîn nu-i bai.
B: Păi văz că ai muiere şi copchil de mere la şcoală şi te-ai apucat să îngraşi un porculean pentru Crăciun...da ştiu că ai cetit mult, poate mă lămureşti şi pe mine ce îi fericirea...no, că mi-i ruşîne să întreb măscării d-astea...
C: Să-ţi spun dirept Bleojditule, eu m-am gînit la treaba asta mai demult cînd am mers la şcoală la internat. Eu crez că fericirea însamnă libertate.
B: ??
C: Numa că tare puţîni îs liberi. Libertatea însamnă să stai locului.
B: Cum adică?
C: Adică să nu te mişti deloc, nici cît îi firul de pai de-a latul, că dacă mişti nu mai eşti liber.
B: Vreai să spui să stai ţapăn ca mortu în coşciug cu braţele pe chept? Păi aia nu e libertate.
C: Dirept spui. Da’ poate şi pe lumea ailaltă mai mişcă vreunii o ţîră, că noi nu putem şti. Cam atîta mă taie capul pe mine. Libertate e atunci când nu te mişti deloc.

În vreme ce Cotigă şi Bleojditu ciocnesc un păhărel de rachiu bine lămurit, în fîneaţa de după dealul mare de lîngă sat cade un elicopter şi ia foc.
B: Cumetre Cotigă, ăia taman acu s-or liberat...

Desen

Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez în tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor pe un carton. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului şi Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.

 -  I-am schiţat coroana rotundă ca şi cum aş da bineţe cu vorbă blândă unui cerşetor bătrân când mustesc stelele pe înserat la vremea mulsului.
 -  I-am desenat umbra la dreapta ca şi cum soarele răsare de partea inimiii mereu sau ca atunci când îţi strigi numele într-o fântână săpată în piatră.
 - Am desenat câteva fructe între crengi şi unele căzute la întâmplare precum bucuria merelor în bradul de Crăciun, precum odihna cosaşului la prânzul mic să-i fie de haznă pita cu slană şi ceapă.
 -  Am desenat mai multe suflete de păsări dând roată pomului ca atunci când deretici în casa unui vecin sărac sau speli rana celui mai sărac decât tine pe marginea unui pat vechi de spital.
-  Am furat din sufletul unui măr auriu atât cât să nu îmi crească aripi, acele aripi neînsufleţite pentru cerurile albastre-reci unde cresc doar copii cu manşon de nurcă şi flori de gheaţă pe care nimeni nu le copiază.

_________________________________________________
Σ= am murit şi eu aproape fără să mă schimb în oglinda din perete ori cea din poşetă. Cei care au pătruns sub pielea mea au înţeles de ce cuiele oglinzii nu m-au durut defel. Totul era atât de frumos încât plângeam, numai că în lumea oamenilor vii doar argintul contează în spatele oglinzii. Şi niciodată lumina sufletească. Săracă şi hămesită, cu aceleaşi haine de zeci de ani, am fost lăsată în plata Domnului, fiindcă era peste tot la modă zicala că „nicio faptă bună nu trece nepedepsită”, atât în ţară cât şi peste mări şi ţări...şi toţi deveneau oameni cu cerul gurii negru şi limba şi gingiile roşii. Mie mi se părea monstruos, lor li se părea normal. Trăiam într-o îndelungată perioadă de pace şi nimeni nu era recunoscător; toţi loveau şi mai rău, şi mai haini şi lacomi pe cei năpăstuiţi, să ia şi pielea de pe ei. Şi legile la fel, loveau mai ales în cei săraci şi neputincioşi. Peste patru decenii am fost considerată nebună şi exclusă din lume fiindcă nu am greşit nimic şi am ajutat mereu pe alţii când a fost posibil.

marți, 23 septembrie 2014

cerşind milă păduchilor

Si dormis, expergiscere; si stas, ingredere; si ingrederis, curre; si curris, advola!

pe stradă un copil trece privind ploaia
"ce de baloane se fac mamă"/ femeia nu răspunde/ îl trage sub umbrelă
fiindcă educaţia începe cu indiferenţă faţă de mărunţişuri

cât de frumoasă e viaţa aşa cum am spus eu mereu
şi zâmbesc în cele din urmă
zâmbesc printre dinţi
că sunt singură după ploaia cu bulbuci / am cerşit două ore în frig / şi cu păduchi în păr
că nu am haină de toamnă dar am pantofi vechi de numai câţiva ani
cu găurele de uzură
şi fusta de o duzină de ani
am cerşit şi am căpătat 10 lei aşa deodată ca şi cum ai pocni din degete
"dacă vesel se trăieşte fă aşa"
am fugit să iau 2 pungi cu salam "de porc" de un leu şi 70 de bani şi laptele "bătut" de 4 lei
că nu sunt alte alimente mai ieftine
şi Doamne m-am îngreţoşat de pâine cu apă sau orez fiert cu sare/ voi nu înţelegeţi
de unde o fi avut bărbatul acela aşa mulţi bani
să îmi facă de pomană hrana pe o zi
sunt ca un copil cântând
"vulpe tu mi-ai furat gâsca dă-mi-o înapoi"
aveam şi eu un pui de porumbel/ gâsca mea mică/ şi a murit otrăvit
cu ochii deschişi
oricum costa 3 lei kilul de grâu
şi cum demult de tot cântau la televizor
"noi suntem pic şi poc băieţi veseli şi hazlii"
de fericire parcă îmi vine să plâng în picuri şi pocuri
de nu mai văd semaforul roşu/verde
am înghiţit lapte şi salam într-o veselie până m-am săturat în stomac
acum e bine
ascult un CD zgâriat cu părul plin de păduchi
păduchii mei preferă Medelssohn/ ceva mai uşor pe scalpul meu
dar nu înţeleg de ce vata pentru ciclu nu mai e ca pe vremuri
am dat bani frumoşi pe ea că nu am bani de tampoane
banii sunt întotdeauna frumoşi
vata e ştanţată cu găurele...adio chiloţi/ viaţa e frumoasă şi fără
am numai bluze şi maieuri dar nu şi pantaloni de parcă sunt la ginecolog
pe lumea asta
plâng şi zâmbesc printre dinţi
printre găurele de uzură fericite şi negre
de la ciocolata de un leu şi cincizeci din restul de bani

pe strada principală lângă cazinou un copil priveşte ploaia
"ce de baloane face ploaia mamă" şi femeia nu răspunde/
îl trage autoritar sub umbrelă
el repetă "ce de baloane mamă" şi femeia tace din nou
fiindcă educaţia începe cu indiferenţă faţă de mărunţişurile care se sparg
şi cu regula că egoismul e mai bun
decât ochii deschişi aiurea în tramvai
spre soare sau ploi sau păsările care cântă libere
ave verum

luni, 22 septembrie 2014

Ultimele postări pe agonia şi pe acest blog

Moartea e întotdeauna urâtă


Aveam o violetă presată într-o carte cu poeme de Valéry. Murise frumos, fără nicio pată de culoare pe fila cărţii. Acum mi-e milă de ea şi mi-e milă de mine. Am omorât doar câteva flori într-o viaţă întreagă, am furat cerului cu coada ochiului numai câteva stele. De atunci au mai trecut mai multe ierni fără flori de gheaţă la ferestre, fără nicio aură chopiniană în emoţiile mele, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut Chopin şi am rămas fidelă lui Beethoven. Poate din cauza aceasta aşa trebuia să fie, poate că merit acest lucru, floarea din carte a dispărut, fie un om rău mi-a luat-o, fie a alunecat pe covor când eu nici nu am simţit. Încă mai deschid cartea din când în când să o caut. Murise frumos.

Bucureştiul aspiră să îmbătrânească. Aşa cred eu privind străzile şi felul în care se schimbă culoarea magazinelor şi reclamelor, în timp ce numai ceasornicarii mai cern distanţele dintre câteva secole de istorie. Bucureştiul aspiră să prindă rădăcini. Atâţia oameni mor presaţi între ziduri ca florile între file de cărţi. Mor şi ei frumos, pentru ca în trunchiurile copacilor să crească alte cercuri, din ce în ce mai fine. În blocul vecin cu al meu, tocmai la ultimul etaj, balconul nu este închis, nici măcar renovat. Nici blocul nu este reabilitat termic cum sunt celelalte. La balconul de sus cârpele şi hainele pulsează ca un anevrism de aortă în timp ce se învârte o morişcă de jucărie, atât timp cât vântul răsfoieşte arterele şi nervii unui oraş la cumpăna dintre tinereţe şi maturitate. Asfaltul nu are riduri, asfaltul nu poartă încă mască. La moartea oricărui poet toţi ceilalţi anonimi cioplesc în rădăcina unui alt stejar. Tot mai adânc.


Şi dincolo de muzica unui compact disc zgâriat, ascult cu evlavie cum cad fulgii de nea unii peste ceilalţi la datorie. Muriseră frumos.


_________________________________________________________________

La fine del cielo


Pun punct. Un punct foarte rotund. Cea mai sublimă abstracţiune a geometriei. Punctul.

Şcoala din Atena pictată de Rafael.

Mai jos de acest nadir se trag linii în toate direcţiile. O ghindă îngropată. Libertatea voinţei pe deasupra fiindcă voinţa e numai omenească. Greutatea cerului creşte peste om o postată de timp.

Patruzeci de întrebări. De ce scria Ion Barbu poezie? De ce scria Arghezi poezie? De ce scria Blaga poezie?

Imaginaţi-vă. Cântecul Imagine al lui John Lennon. Niciodată nu îmi plăcuse acel cântec şi e evident de ce. Am fost mereu un om prea sobru, pentru mine tradiţiile erau sacrosancte. Încă din fragedă tinereţe m-am gândit că acel cântec este prea anarhist şi pur şi simplu respingeam ideea distrugerii religiilor şi abolirea oricărei forme de proprietate. Dacă într-o zi peste secole poate va fi realitate, aceasta nu ştiu. Dar consider, ca şi în tinereţe, că în momentul actual acele idei din cântec sunt o utopie. Citeam deunăzi pastile inspiraţionale sau motivaţionale cum se spune. Sunt la modă în anumite reţele de socializare pe internet. De pildă ideea că dacă stingi flacăra lumânării altcuiva nu înseamnă că lumânarea ta va străluci mai tare. Cât de frumos; şi eu credeam la fel în tinereţe. Cât de frumos ningeau cireşii...

Peste petecul meu de iarbă, un petec de cer. Fericirea diafană a primilor fulgi de nea. Vremea când întrebi năuc cu buzele împleticite de ce Dumnezeu are barbă. Şi dacă are barbă de ce este albă.

Câtă fericire...Practic fericirea nu există decât o clipă. Fiindcă aceia care nu omoară sunt omorâţi iar cei care omoară trăiesc doar o fericire viciată precum cea a băutorilor de bere cot la cot. Pentru cei nevinovaţi doare foamea şi sunetul sec al lingurii pe masă. Ochii lor sunt limpezi şi ustură. Pentru ceilalţi există doar foşnetul fericirii ca un drog printre bancnotele lor care măsoară puterea colţilor şi ghearelor. Ochii celor îmbuibaţi sunt cenuşii şi vicleni. Ei nici nu îşi dau seama de acest lucru. Nu îi interesează. De când e lumea şi pământul, fiecare epocă istorică îşi reneagă părinţii, la fel cum fac şi generaţiile noi de tineri. În fiecare epocă istorică (lucru pe care l-am verificat) oamenii dau vina pe epocile anterioare şi neagă existenţa răului şi lipsei de morală în timpul vieţii lor. Nu ştiu când va apărea un alt copil epocal. Dar parcă văd cum lumea va da iar vina pe imoralitatea timpului de acum şi parcă văd cum vor ucide şi fura şi viola şi incendia din nou la adăpostul renegării lucrurilor care sunt acum la modă şi respectate... La fel şi iubirea adevărată. Cel care iubeşte cu adevărat e considerat nebun de mari moralişti şi de ordinea oricărei societăţi. Dar numai acela e fericit, pentru o clipă doar...Pentru ceilalţi există doar drogul unei vieţi sexuale din ce în ce mai pervertite.

Şi în definitiv de ce scriu eu banalităţi din acestea? Pentru că am 43 de ani, deci încă îmi amintesc fericirea ninsorilor din petale de cireşi, şi încă mai cred în lumină...Sunt conştientă că peste câţiva ani nici nu ar mai exista aceste lucruri în viaţa mea. Poate că ştiu mai bine decât bănuiţi ce înseamnă timpul...........

At the age of 37...she realized she’d never

https://www.youtube.com/watch?v=d0NxhFn0szc

__________________________________________________________

Eternele feminine

Şi nimănui nu îi pasă fiindcă ei spun că eu nu am existat. Ei spun de mii de ori că eu am fost pentru ei doar o halcă de carne proaspătă pe care au aruncat-o fiarelor pământului şi cerului ca să doarmă ei liniştiţi. Ca să fie ei respectaţi. Ca să muncească ei în mina lor de diamante (care desigur nu va seca niciodată) şi să vorbească ei pe limba fiarelor numai minciuni. Ca să strălucească minciuna ca un giuvaer la gâtul femeilor lor sau ca o decoraţie pe pieptul bărbaţilor.

Ei spun de mii de ori că eu nu am existat, sau că dacă eram om normal trebuia să mă omor când am ieşit din copilărie. Şi că degeaba am încercat să fiu între oameni, degeaba am sperat. Ei spun că nu le pasă, că eu sunt nebuna lor. Nu mai am nimic de adăugat, mă voi omorî în curând cu durerea că nu am trăit deloc, findcă ei mă numesc eufemistic „sacrificiu” şi nu le pasă, şi îşi ţin pozele cu copiii lor la vedere ostentativ pe reţele de socializare, fiindcă ei ştiu că mă omoară fără copilul pe care îl aştept de 30 de ani. Ei spun că pe lumea asta toţi sunt liberi să facă ce vor şi au tot ce vor fiindcă ei m-au măcelărit pe mine. Toţi au drepturi depline, eu pentru ei nu sunt om. Numai ei sunt oameni, fiindcă mint de îngheaţă apele o viaţă întreagă. Pe mine m-au izolat de mică, fiindcă am declarat de atunci credinţa mea într-un Dumnezeu al dreptăţii şi binelui. Pe mine m-au torturat încontinuu de mică fiindcă mereu făceam numai binele pentru ceilalţi şi nu puteam minţi. Ei spun că dreptatea nu există (decât foarte rar pentru cazuri insignifiante) şi că binele înseamnă bucuria lor de a fi protejaţi prin sacrificiul celor buni şi inocenţi. Fericirea lor calmă (fiindcă nu sunt torturaţi sau sacrificaţi) de a prospera ei mâncându-i pe alţii.

Da, nu am greşit nimic şi oricât tăceam sau oricât am dovedit cum era normal şi necesar adevărul, ei au inimile de piatră. Voi toţi la fel. Să vă stea în gât coliva la înmormântarea mea!

Morala: nu există. Fiindcă următoarea femeie sacrificată cum am fost eu va fi de asemenea crescută să creadă în poveşti care se termină frumos, va fi de asemenea crescută într-un mediu plin de calm, onestitate şi austeritate morală, pentru ca ea să se umple de felurite virtuţi, va fi educată să spere binele în anii de suferinţă şi nedreptate exact cum am fost şi eu, va citi mult şi cărţile îi vor întări convingerile, va fi fără păcat şi ea şi va crede în dreptate, va avea sufletul plin de lumină şi lucruri frumoase şi va dărui în zadar totul. Va fi bogată de dragoste faţă de tradiţii şi legende şi munca simplă sub cerul senin. Etc.Deci nici ea nu se va sinucide la 13 ani. Şi totul se va lua de la capăt, ca în poezia Orga barbariei a lui Prévert. Şi ochii ei vor fi în zadar precum cireşele coapte şi îşi vor pierde culoarea în zadar prin multe, foarte multe lacrimi. Şi vântul va zburda prin părul ei drept singura bucurie permisă, şi aceea doar pentru scurt timp. Şi apoi va muri încărcată de durere, după o viaţă netrăită în care tot ce putea să fie ea a fost furat sau renegat de ceilalţi. Pentru ei nu contează decât jertfa, Mioriţa, Meşterul Manole, şi miile de cântece pe tema asta care îi ung la suflet ca un anestezic, în timp ce ei sunt îmbuibaţi cu de toate, iar ea, atât de plină de visul de a trăi, e obligată să trăiască ne-viaţa în sărăcie şi izolare şi în torturi atroce zeci de ani...Obligată să îşi împartă viaţa doar cu păduchii, murdară fiindcă nu va avea dreptul adică bani pentru şampon sau detergent, după ce a dăruit şi din puţinii ei bani celor nevoiaşi, după ce a muncit în zadar zeci de ani, după ce a bătut în zadar o viaţă întreagă la toate porţile de oameni sau biserici, ea, învăţată cum am fost şi eu să ierte cu sufletul cald şi calm, ca bobul de rouă, în final va blestema ca şi mine să vă stea în gât coliva la moartea mea...

Fiindcă pentru voi ceilalţi numai acest lucru există cu adevărat: coliva.

(Undeva în lumea celor vii, după 43 de ani de speranţă fără pată din partea mea, lucruri bune sau frumoase care folosesc drept camuflaj celor răi şi falşi...semnez,
16 septembrie 2014)

Cine va deschide din nou cutia cu cretă colorată? Să fie scris viaţă, atât de dor mi-a fost de viaţă şi de copilul meu...e scris şi în jurnalul meu din anul 2000, pe lângă alte trăiri poetice: „copilul meu...un alt răsărit”. Mai am acel jurnal. Am aşteptat 30 de ani în închisoare şi tortură perpetuă...în curând voi rupe firul vieţii dacă nu va fi dreptatea şi pentru mine.







duminică, 7 septembrie 2014

Demitizare

Poate cel mai mare paradox al vieţii mele e că am fost exact opusul lui Sisif în timp ce în aparenţă eram blestemată să muncesc în zadar ca Sisif. Mi s-a spus de mai multe ori în copilărie şi în tinereţe că voi fi distrusă de ceilalţi fiindcă sunt o persoană prea inteligentă. Eu nu am crezut şi nici nu eram încrezută. Mi s-au pus frâne în dezvoltarea intelectului întreaga viaţă, cu justificarea „capul plecat sabia nu-l taie”. Locuiam pe strada Aurel Vlaicu numărul doi, dar eu nu am fost Aurel Vlaicu numărul doi şi nici nu am fost nebună să îmi imaginez, cum au insinuat unii, că aş fi geniul Carpaţilor sau spiritul naţional al ţării mele, deşi eram bogată de dragoste şi preţuire pentru tradiţiile populare şi cultura românească în general.

Eu nu am fost Sisif, nu m-am luptat să ridic bolovanul. Am fost un om sărac căruia i s-a interzis accesul la mediul cultural bucureştean încă din adolescenţă. Mergeam mai demult mereu la muzee şi expoziţii cu intrare ieftină sau gratuită. Uneori mai mergeam la spectacole de balet. Mergeam singură, fiindcă toţi m-au părăsit demult şi niciun grup nu m-a acceptat, ceea ce a atras batjocura altora că aş fi nebună şi că umblu brambura. De mulţi ani am fost complet izolată şi nu am mai avut bani nici de bilete pentru mijloacele de transport. Sedentarismul, lipsa de aer proaspăt şi mişcare m-au distrus şi mai mult, am început să fiu cu adevărat tot mai palidă şi prăpădită şi, fiindcă nu am bani de haine, unii se uită ciudat la trupul meu greoi îmbrăcat aproape în zdrenţe, cu şosete de bumbac bleu sub fusta lungă verde kaki şi destul de urâtă primită de pomană şi nici nu mai fac efortul (tot mai dificil pentru mine) să îmi pun singurul meu sutien ieftin pe dedesubtul tricoului vechi din anii 80.

Eu nu am fost Sisif. Bolovanul meu era cultura depozitată în memoria mea şi inteligenţa mea, nu neapărat excepţională, care mă împingeau să merg mai departe şi să sper că va fi bine. Nu am avut vreo zvâcnire de geniu să mă fi sinucis în adolescenţă sau în tinereţe. Bolovanul meu se rostogolea la vale ca un bulgăre de zăpadă şi creştea tot mai mult pe măsură ce aluneca tot mai jos. Eu eram doar omul care cobora după bolovan încercând să îl prindă. Dar eram un om lucid şi nu puteam să alerg la vale că aş fi căzut şi eu ca bolovanul. Astfel bolovanul creştea tot mai mult şi cobora înaintea mea spre poala dealului, în timp ce eu coboram cum puteam, ca vai de lume, pe pârtia lui.

Şi paradoxal poate, încă mai sper.

sâmbătă, 6 septembrie 2014

*/ *



mi-am spus că e timpul să mă uit în oglindă
singură cu mine însămi
să citesc altceva decât scrie în biblia de la bunica
sunt ca o fotografie veche
deşi nu zâmbesc tot văd forma unei inimi grăitoare
care sare din ramă oricât mă vreau pe mine
văd că pur şi simplu i-am iubit pe ceilalţi prea mult
i-am privit cu drag şi respect
ca şi cum l-aş fi văzut pe dumnezeu
sau pe fiul lui născut iar nu făcut
după chipul şi asemănarea tatălui
cum sunt ceilalţi
ei mi-au întors numai obrazul murdar/ eu am aruncat în ei cu flori
eu le-am oblojit rănile/ ei m-au lăsat să zac în toaleta publică
ei au minţit amar de ani/ eu am spus răspicat adevărul
eu le-am dat totul/ ei mi-au furat şi ultima pâine
până când a fost prea târziu
să mai iert  
şi oricum nimănui nu îi pasă de cât am iertat/ de cât mai respir/ de cât mai iubesc
sunt invizibilă/ nu mai sunt om/ parcă urlu de mii de ani că
nu vreau să mă sanctifice chiar dacă nu am greşit nimic
chiar dacă ceilalţi m-au batjocorit la fel cum mă scuipau părinţii
care nu erau părinţii mei
fiindcă sunt doar un om bun şi cuminte
doar un om harnic şi cu drag de muncă
doar un om fără haine din copilărie
doar un om care a ţinut la toţi ceilalţi
nu doar la bătrâni şi la copii
în timp ce ei urlă că numai haina îl face pe om
că nu contează că nu am bani să mă tund
dar contează că ei mă văd nebună că am părul în dezordine
că nu contează că nu am bani de medicamente
dar contează că ei mă văd nebună că mă doare tot
.........................................................................
mereu văd acelaşi magician alb îmbrăcat în meningele meu
ca într-un giulgiu

vineri, 5 septembrie 2014

aleea cu pini negri



prea aproape de casa mea
poate deasupra sau
poate dedesubt
până la gura mică de aerisire creşteau hălci de carne putredă
ochi mucegăind fără pleoape inimi peste inimi din care muşcă şobolanii
hârci rânjind cu limba neagră zâmbete mâncate de viermi
păianjeni roşii în locul buzelor
şi eu începeam să strig în şoaptă tot mai repede
fiindcă eram beată de atâta moarte şi m-am pierdut
întrebam de ce toate acestea/ cum au ajuns toţi aşa/ ce aveţi cu mine
în definitiv
nu am cum să plec pe altă stea

aici zace un sfânt curat ca lacrima/ dincoace o fecioară fără de păcat
dincolo cei morţi pentru dreptate/ mai încolo toţi cei nevinovaţi
numai viermi şi şobolani galbeni cu burţile pline
şi pe deasupra nicio floare

taci/ nu pot să te mai ascult/ nu mai vreau/ ploaia să curgă numai/ să spele/
amintirile toate sunt carne
din carnea mea/ visele îngerilor sunt aripi din visele mele
de-abia am înţeles că sunt şi ei la fel
că toţi erau domnul meu atât de curaţi/ atât de albi şi buni
erau oameni pur şi simplu
încât au putrezit cel mai uşor/ mai repede decât carnea de lepros
să se cureţe oasele lor
precum copacii de frunze căzătoare

Spaţiul verde

Un spaţiu verde în spatele unui bloc de locuinţe. Doi copaci înclinaţi îşi dau braţele peste câteva bănci vopsite în culoarea ruginii. O masă de şah pe care gunoierii mănâncă parizer cu pâine şi muştar şi beau bere în pauzele din program.

Pe alee trece un bătrân cu parkinson cu paşi mici şi siliţi cu anevoie şi capul bălbănindu-se încontinuu, ca o păpuşă pe arcuri. O femeie între două vârste, îmbrăcată foarte modest, îl priveşte cu aparentă indiferenţă. Bătrânul schiţează o grimasă şi i se adresează:
Vă rog, puteţi să mă ajutaţi?
Femeia se apropie indolent, cu aceeaşi mimică inexpresivă.
Vă rog să mă ajutaţi să ajung până la gangul acela dintre blocuri.
Da, bineînţeles. Bărbatul se sprijină pe braţul şi pe umărul ei stâng şi împreună ajung cu greutate până la treapta pe care se urcă în pasajul către stradă.
Vreţi să vă ajut mai mult? Nu, numai până aici. Femeia îl lasă în acel loc, dezorientată, evident cu o anumită părere de rău.
Un boxer cafeniu fără pete latră ca un clopot înfundat şi dă ocol spaţiului verde cu un aer dominator.

Cad frunzele. Femeia are paşii tot mai grei. Pe umerii vântul îi aduce o frunză şi ea nu o scutură. Pe umeri o apasă o greutate. Priveşte în jur ca şi cum a pierdut ceva. Tinerii din cartier discută între ei tot mai aprins şi izbucnesc periodic în hohote de râs puternice. De sub copaci se aude sunetul unor bătăi ritmice, ca într-o tobă improvizată.

Zi cenuşie. Prin faţa blocului trec câteva cărucioare cu copii. Aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, trece prin spaţiul verde. Părinţii copiilor nu o salută. Aceleaşi râsete izbucnind ritmic. Femeia intră în bloc, urcă cu liftul, descuie uşa unui apartament şi se aşază pe un scaun. În zgomotul apei la vecini nu se înţelege deloc dacă ea râde sau plânge. Nu se înţelege de ce copiii din spaţiul verde ţipă isteric. Ore în şir ea stă pe acel scaun, cu coatele strânse lângă trup. Televizorul vecinilor urlă un talk-show cu acelaşi ton,  aceleaşi inflexiuni de voce ore în şir, cu aceleaşi cuvinte accentuate, lătrate, care trec prin pereţi, în timp ce în surdină se aude muzica dintr-un film cu Charlie Chaplin. Noaptea la ora 12 şi jumătate fix cineva fluieră ca un semnal. Femeia se apropie cu mişcări obosite de geam şi priveşte insistent. Apoi coboară în faţa blocului.

Şi toate încep să se învârtă. Câinele latră în cercuri concentrice tot mai aproape de ea. Băieţii de cartier vorbesc alandala şi râd din ce în ce mai tare. Copiii bat tobele tot mai tare. Gunoierii privesc tot mai acru, câinele latră acum încontinuu, băieţii de cartier râd fără oprire, copacii foşnesc şi frunzele zboară în vijelie. Cineva urlă, urlă... Femeia se învârte şi urlă. Lumea se învârte şi urlă. Nimeni nu mai aude nimic. Nimic. Şi deodată un copil râde. Un copil râde tot mai tare şi lumea amuţeşte. Înseamnă că undeva cineva tocmai a murit, fie-i ţărâna uşoară...fie-i ţărâna...uşoară.

Precis cineva a murit, şopteşte femeia ridicându-se din praf. Frunzele sunt roşii ca sângele, ea are pământ sub unghii, mersul ei e  sacadat, ca marşul pompierilor la defilare. Nu mai contează acum, spune ea pentru sine. Merge pas cu pas până la gangul către stradă şi acolo se opreşte.


miercuri, 3 septembrie 2014

Medicină (legală)



În lumea de dincolo se ţine sfat. Adunare în plen cu mic şi mare, atât cei vechi care încă se mai ţin într-o rădăcină uscată cât şi cei noi care încă rătăcesc în cerurile de dedesubt şi bat din poartă în poartă.

Nou-veniţii sunt sortaţi mai întâi după culoarea ochilor şi, dacă ea este aceeaşi, sunt căutate cele mai subtile nuanţe: negru mahon, negru ca mura, castană coaptă, castană crudă, verde ca muşchiul de pădure, verde ca şopârla, etc. Toţi au ochii larg deschişi.

Apoi li se pun câteva întrebări, numai cele necesare. Tu ce ai fost dincolo?
Eu am fost pâinea lui Dumnezeu. Treci în sertarul frigiderului.
Eu am fost să trăiţi findcă trebuiţi. Treci în sertarul cu medicamente.
Eu am fost meseria e brăţară de aur. Treci în sertarul oglinzii.
Eu am fost banul e ochiul dracului. Treci în sertarul de sub pat.
.............................
Încetul cu încetul toţi ochii se închid şi se deschid foarte rar, numai când oamenii fără vină în faţa lui Dumnezeu trag sertarele din casa lor. Rămân desigur unii care nu mai au loc în sertare.

Tu ce ai fost dincolo?
Eu am fost strigător la cer. Tu nu mai ai loc, aşteaptă până la următoarea ploaie.
Eu am fost răbdător ca pământul. Tu nu mai ai loc, aşteaptă până la următorul cutremur.
................................
În sfârşit, după ce şi aceştia au fost sortaţi, mai rămân doar câţiva.
Eu nu ştiu ce am fost.
Of, încă un caz de omor neelucidat, mormăie plictisit responsabilul. Puneţi-l în carantină.


Gura lumii (2)

Încă o dată acea vecină de bloc a apărut în calea mea şi a început să mă agreseze verbal. A sugerat cu rea voinţă că eu aş fi împrumutat din nou bani de la fiica ei. Bineînţeles că nu e adevărat, nu ştiu ce are cu mine. Mi-a spus că e supărată pe mine fiindcă nu sunt o persoană serioasă şi a repetat acest lucru de două sau trei ori. M-a acuzat în mod inexplicabil pentru mine că am un cont în bancă şi de aceea am putut să îi dau înapoi datoria aşa repede când mi-a făcut scandal rândul trecut aşa urât. I-am explicat că nu aş fi putut ajunge la bancă şi scoate banii în două minute (şi nici la bacomat) şi că a trebuit să împrumut bani de la o vânzătoare (acei 20 de lei) ca să îi dau înapoi. I-am explicat că niciodată nu am avut bani, ceea ce este adevărat. Doar o singură dată nu mi-am putut plăti datoria faţă de ea, de fapt chiar din cauza ei, nu din cauza mea, şi după ce mi-am cerut iertare în genunchi cu sufletul curat, deşi e vina ei, eu nu înţeleg de ce tot face scandal. Mi-am cerut iertare cu sinceritate şi iată ce primesc în schimb. Am fost mereu o persoană serioasă şi în ultimii 7 ani abia am avut ce mânca şi am răbdat foarte mult, ceea ce mi-a distrus sănătatea, după o viaţă întreagă de suferinţă şi bine faţă de oameni, fără nicio greşeală din partea mea. Nu înţeleg de ce această vecină, pe care am primit-o acum câţiva ani cu atâta drag în casa mea, mă urmăreşte cu rea voinţă, cu un fel de ură, în timp ce eu am fost mereu un om bun şi nevinovat şi mereu i-am iertat pe alţii.

Ceea ce este ciudat, repet, e că eu am fost mereu un om blând şi bun şi m-am bucurat mult de puţinele ocazii din viaţă când am fost între oameni, am fost doar izolată cu forţa de lume, nu din cauză că aş fi schizofrenă deci incapabilă de relaţii cu alţii, ci doar aşa cum ei izolează bătrânii să moară singuri şi în sărăcie şi acei bătrâni nu sunt consideraţi schizofreni. Eu eram tânără dar aşa a fost pentru mine toată viaţa. Nu se pune problema de atâţia ani să am bani de haine sau altele necesare, nici de mâncare nu îmi ajung. Oricum profesorii şi părinţii mi-au spus mereu că eu voi muri de foame fiindcă nu sunt destul de înţepată, fiindcă sunt prea « moale ». Eu de multe ori i-am ajutat pe alţii, de fiecare dată când am avut ocazia, inclusiv financiar. Din puţinul şi lipsurile mele am dat altora cât am putut. Mă doare şi acum sufletul să îmi amintesc o femeie bătrână care mi-a cerut pe stradă bani de hrană acum câteva săptămâni şi eu mai aveam doar 50 de lei pentru două săptămâni. Femeia aceea era prototipul cerşetorilor din ziua de azi şi semăna cu mine, cu chipul blând şi trist, cu bunătate în ochi şi câteva cărţi vechi în mână pe care le-ar fi dat contra cost. Şi eu am încercat în zadar să îmi vând albumul Van Gogh, puzzle-ul nedesfăcut, discurile de vinil şi altele pe internet sau altfel. Dar când am avut bani să ajut astfel de cerşetori pe stradă, după aceea alţii m-au lovit inevitabil mai rău şi am avut mult de suferit. Între timp într-o seară l-am ochit pe ginerele vecinei mele rea de gură că intră la cazinoul de la parterul blocului...cine ştie ce treabă o fi avut, poate nu juca, şi poate în definitiv, poate că nu era el...nu mai pot spune cu certitudine.

Cu vreo 7 ani în urmă am găsit-o pe scara blocului pe această vecină, aşteptând pe treptele de ciment în faţa uşii apartamentului ei. Nu am răbdat să o văd aşa şi am invitat-o în apartamentul meu. Fiindcă am fost un om sărac nu mi-am putut permite mobilă nouă sau amenajări scumpe. Am stat cu ea în bucătărie, ea a văzut eventual că am cel mai ieftin aragaz, cel mai ieftin frigider Arctic mic şi fără decongelare automată, cea mai ieftină faianţă de pe piaţă atunci. Mi-am dat ultimii bani moşteniţi pe acele amenajări ieftine, fiindcă aşa cum era apartamentul înainte nu se putea locui în el. Vecina m-a întrebat despre viaţa mea şi i-am povestit numai adevărul, că nu am dreptul să am pensie şi nici să muncesc de atâţia ani, că m-au chinuit părinţii mult de tot şi am fugit degeaba la Cluj la facultate să scap de ei…Cu toate acestea acum ea mă acuză că eu aş avea bani şi chiar a inventat că aş lua pensia odată cu ea, exact aşa s-a exprimat.

Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu toată iubirea pe care am dat-o din tot sufletul celorlalţi, cu tot respectul şi gândul meu curat? Acum mă arde stomacul ore în şir, mă doare ficatul sau vezica biliară de nu pot dormi nopţi întregi…mi se umflă picioarele zi de zi urât de tot şi toate s-au agravat de sărăcie şi lipsuri în ultimii ani de completă izolare. De ce Doamne? De ce nu mai sunt oamenii cu drag de dreptate şi de Dumnezeu?

Bucureşti, 3 septembrie 2014

Martorul nedorit



Scena 1.
Vasile merge la grădiniţă şi îi pune piedică unei fetiţe. Ea cade şi se alege cu nasul diform pentru toată viaţa.
Părinţii fetiţei se iau la ceartă cu părinţii băiatului. Bă, fi-tu este un dobitoc. Aşa l-ai crescut? să lovească fetiţele? mai bine ia-l acasă să pună piedici găinilor! Ba dobitoacă e fi-ta că nu se uită pe unde calcă şi umblă cu capul în nori. Ia-o tu acasă s-o pui să muncească să vadă şi ea ce e mai greu!
Ghiţă, care văzuse ce s-a întâmplat, tace chitic.

Scena 2.
Vasile învaţă pe brânci să intre la facultate. Cu bunăvoinţa unui supraveghetor, la examenul cel mai important Vasile reuşeşte să copieze şi să fure locul unui candidat cinstit şi sărac. Toată lumea îl felicită şi toţi se prefac că nu s-a întâmplat nimic când  celălalt candidat îşi pune capăt zilelor.
Ghiţă, care văzuse totul din spate, tace chitic.

Scena 3.
Om respectat şi gospodar cu copii, Vasile pleacă împreună cu nevasta să ia aer la munte. Într-o zonă de pădure pe bărbat îl fură somnul la volan şi intră într-o femeie care moare pe loc pe şosea. Vasile nu cheamă ambulanţa sau poliţia. Din tufişuri se aude un zgomot greoi. Vasile şi nevasta lui gonesc pe şosea mai departe până la hotelul la care se cazează.  A doua zi Vasile primeşte un plic cu poze în care se vede clar că el o omorâse pe femeia aceea.
Ce e? întreabă nevasta. Nimic, răspunde Vasile. Ăsta îmi datorează mie totul, nu este de-al lor.
În plic era semnat: Ghiţă, fotograf, adresa studioului personal „O nouă viziune”, premii internaţionale, festivalul „Ochiul de cristal”, expoziţia „Culori dincolo de curcubeu”, etc., etc.
A, numai un fotograf...răsuflă uşurată nevasta.

Morală: Ghiţă şi Vasile au prosperat până la următoarea schimbare a guvernului, când o grupare radicală a preluat puterea. Ulterior s-a observat o decadenţă inexplicabilă a artelor vizuale la nivelul întregii societăţi, în special un regres al originalităţii şi prospeţimii fotografiei.



marți, 2 septembrie 2014

nonexistenţa nonviolenţei



azi sunt furioasă
sunt furioasă pe Crimhilda că s-a răzbunat
pe Hamlet că s-a răzbunat
pe contele de Monte Cristo că s-a răzbunat
pe Romeo şi Julieta că s-au sinucis pentru ceva
pe publicul de la parter că se bucură
când toţi îşi dezmorţesc picioarele şi limba
ca într-o bacanală
să cântăm încă o dată „L’important c’est la rose” bătând din palme/ bis pentru lebăda care moare graţios/ pentru Mimi şi Violeta şi Aida şi Carmen/ toţi pereţii sunt subţiri/ toate tobele au ecouri/ toate doamnele şi domnii bine răspândesc veştile/ se împart în mai multe fire mai mulţi waţi mai multe reţele wi-fi/ toţi plătesc mult ca să asiste la scenă deschisă/ toţi au învăţat să trăiască cu urechile în patru şi să îi cruţe de viaţă pe gladiatorii care nu vor să lupte

sunt furioasă
pe actorii care vor să fie oameni
pe oamenii care nu vor să fie actori
pe mine că mint când de fapt nu sunt furioasă
ci doar tristă pentru toate acestea
şi pentru boţul meu rahitic de inimă
pentru nenorocul chior că am crezut în pace mai presus
în timp ce toţi declamă trup şi suflet că viaţa e o luptă
şi câinii îi latră pe cei care nu ridică băţul
la timp

după ce scriu versuri patetice deschid clasorul meu vechi cu timbre rare cu pasărea paradisului şi privesc prin lupă/ sunt un colecţionar ratat şi un globtrotter dezinteresat/ recidivez şi îmi scald din nou privirea de zgură pe cerul senin în care stelele nu fac horă/ şi ascult bach şi handel cu sonorul dat la minimum

atavisme



pentru conformitate
adevărata regină a inimilor e mereu cea din ţara minunilor
ghilotina este încă în uz dacă apare o altă albă ca zăpada
ori vreo cenuşăreasă şi în cel mai rău caz un hibrid
curie – dickinson – sfânta cecilia
cum şi eu am fost uneori când era duminică pentru mine încât
în casa mea toate ochiurile aragazului erau pline
cântam ca betty boop sau ca maria din sunetul muzicii
şi brodam flori pe etamină albă gonind norii
din pură naivitate

în lumea mare doar cărţile de joc contează
femeile adevărate ştiu să mimeze orgasmul ploaia şi lacrimile
pe care celelalte nici nu le înţeleg
pe ele lumea le numeşte femei pierdute şi le obligă
să plătească dobândă pentru fiecare ban dat de pomană
cu cât zâmbetul le este mai aproape de zâmbetul preacuratei
şi copiii lor sunt precis aduşi de berze sfinte
cu atât mai mult bărbaţii spun că toate femeile sunt curve
deci şi ele în afară de mama lor

prin urmare toate femeile adevărate stau cu picioarele pe pământ
îşi ard aripile încă din faşă
iar bărbaţii lor zboară fiindcă ele merită să fie libere
şi ei nu

luni, 1 septembrie 2014

Exerciţii logice

Spre deosebire de alte matrici care depozitează informaţia, arta nu transmite ceva. Se vorbeşte desigur despre limbaj artistic şi crearea de simboluri de natură artistică. Faptul că arta are un caracter simbolic este evident. Însă ceea ce ea criptează ca atare în mesajul artistic nu capătă semnificaţie prin corespondenţă la nivelul receptorului. Arta nu vehiculează conţinut, ci formă. Ea îşi propune să delimiteze o arie existenţială în care publicul trăieşte, percepe, contribuie la naşterea informaţiei artistice drept corespondenţă între semnificant şi semnificat, în funcţie de caracteristici psihosociale tranzitorii, individuale sau de grup şi de necesitatea de evoluţie intrinsecă oricărui spaţiu sociocultural. Orice cultură trăieşte prin transpunerea trecutului în prezent, formele sale alcătuiesc ziduri îngropate de-a lungul veacurilor, de la cele străvechi până la contemporaneitate, ca o cetate a gândirii în care nimic nu se pierde şi totul se reciclează.

Am spus că arta nu transmite, voi încerca să exemplific. O foaie de hârtie pe care e desenată o problemă de geometrie, împreună cu rezolvarea sau demonstraţia adiacentă, este un mesaj cu pretenţii de universalitate, care transmite mai mult decât un mesaj artistic. Matematicianul oferă celui care percepe mesajul, (cu condiţia cunoaşterii unor simboluri logice particulare), o formă care circumscrie o anumită structură cognitivă, respectiv o anumită ordine de stimulare şi funcţionare sinergică a creierului receptorului. Posibil ca mecanismele intime neuropsihice de procesare a informaţiei să nu aibă absolut aceeaşi organizare morfofuncţională pentru toţi oamenii. Dar ceea ce este cert e că acel mesaj matematic se oglindeşte ca atare în universul receptorului, creează o punte prin care aceeaşi informaţie este criptată şi transmisă. Poate din această cauză unii gânditori apropie limbajul matematic de acela muzical, prin faptul că ele au drept numitor comun vibraţia simultană a transmisiei şi recepţiei, în mod analog.

Dacă vom lua prin antiteză ca exemplu un poem, atunci lucrurile devin mai clare. Poetul american Archibald MacLeish enunţă: „ A poem should not mean but be.” Adică un poem nu trebuie să semnifice ceva, să definească sau să explice, el trebuie să existe, să fiinţeze, să trăiască. Şi viaţa poemului şi viaţa oricărui produs artistic în general există şi se perpetuează prin forma sa. Iar forma suferă în timp un proces de translaţie în evoluţia culturală a societăţii. Mai simplu spus: arta în general, nu doar arta abstractă, abstractizează în sens psihologic, această operaţie a gândirii stă la baza creaţiei artistice. Artistul face abstracţie de, elimină surplusul, creează simbolul prin transpunerea unui anumit conţinut afectiv-motivaţional şi de gândire. Artistul simplifică pentru a detaila într-o altă dimensiune. De aceea unor poeţi precum Prévert li se impută calitatea de a scrie prea explicit, de a trasmite prea evident, prea clar mesajul cu nuanţe populiste în dauna formei artistice. Cu acuzaţiile aduse lui Prévert nu sunt de acord, eu cred că poezia lui e vie şi trăieşte pe diverse planuri de conştiinţă sau niveluri diferite de cunoaştere ale cititorilor, aşa cum reuşeşte orice poezie adevărată.

Prin contrast cu arta, filozofia, în măsura în care foloseşte limbajul logicii de orice fel, îşi propune o transmitere reală a unui mesaj, dar într-o manieră holistică, ceea ce este doar o ipoteză de cunoaştere în esenţă, fiindcă e dificil de imaginat că un emiţător al mesajului poate să mute întreg universul dintr-un creier în altul. Filozofia rămâne deschisă şi incompletă la nivel de semnificaţie, mesajul se prelungeşte indefinit prin argumentări ulterioare, ca o transmisie din aproape în aproape. Consider că limbajul logicii, oricare ar fi formele sau simbolurile pe care le foloseşte, este ca un fel de alfabet. Simbolurile logicii concentrează întreaga realitate. Cele artistice doar o schiţează. A spune „logică abstractă” este un oximoron fiindcă logica, spre deosebire de artă, realizează corespondenţe directe şi nu face abstracţie ad litteram de nimic. Abstractizarea în logică e un gen comprehensiv de abstractizare. Iar a spune „logică simbolică” e un pleonasm. La fel şi mesajul filozofic bazat pe logică. Filozofia transmite, spre deosebire de artă care oferă doar forma unui oarecare mesaj.