HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

marți, 26 iulie 2011

Rădăcini



dimineaţa m-am trezit
cu un ochi de şoarece şi unul de bufniţă
se fugăreau neîncetat pe un câmp neted
printre munţi de sentimente măcinate
călcându-mi peste umbră

rătăceam de mult pe o şosea prea dreaptă
ţineam  în palmă o busolă dezacordată
măsurând bătaia palpitând a inimii
oglinzile retrovizoare erau aburite  
roţile striveau fluturii ruginii întârziaţi 
frânele scârţâiau

la o răscruce de vânturi
între aceleaşi puncte cardinale
m-am oprit la capăt de drum
rândunelele s-au adunat pe giruete
prădătorul şi victima au abandonat goana
şoarecele roade ochiul bufniţei moarte
seminţele sterpe se ascund în pământ

am iubit teiul de acasă
până când am înţeles
cum îşi pierde frunzele an de an
număr ciupercile apărute pe trunchi
oftez prin tălpile pantofilor de lac
scutur din păr o pânză de păianjen
primele brume se agaţă ca degetele crispate
de nou născut






X şi Y



De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate pe masă grămadă când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.
Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa strâmtă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori rău, chiaburi ori oameni sărmani, de erau oameni slabi ori oameni în toată puterea cuvântului. Atunci adunam lângă suflet nume care mă amuzau, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărate care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă acum pierdute, despre moşul Nicodim care a trăit peste o sută de ani şi apăruse în ziar în ultimul an de viaţă, şi mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi numele lor – la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetăţuie, în Vârtoape, în Valea Secăturii ori după Coastă. Tot cu suflet de colecţionar adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind băiatul pe care îl alegeau, poveşti de clacă sau de şezătoare. Eram atentă să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi repede am învăţat să pronunţ aproape ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului trebuia să folosesc un sunet gutural între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă amuza, pe vremea aceea visam să devin filolog. Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în alimentaţie, era privită cu neîncredere şi mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi între anii 60-90.
Micuţă şi timidă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu buna la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era atât de greu, aproape mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş şi sângele îmi venea în obraji de ruşine. Când am mai crescut mergeam singură la şipotul din capătul satului să aduc apă în ulcior de trei litri dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună – şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. „A cui eşti?” mă întrebau oamenii care şedeau la poveşti în faţa porţilor şi după un timp am învăţat să spun – „A lu’ Sarafin”. Roşeam, dar eram mândră de numele vechi al bunicilor. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine – de unde vin, unde mă duc, cum e pe la Bucureşti. Într-o zi am tremurat de emoţie, oprită fiind să stau de vorbă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat care le învăţase carte şi pe bunica şi pe mama. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată şi poate că nici acum nu o înţeleg întrutotul a fost a unei femei care mi-a spus odată – „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, îmi spuneam, mândria şi respectul femeilor faţă de bărbat. Aşa erau oamenii atunci – slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.
Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat de Lenin şi apoi de dispariţia lui şi faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încurcişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului – cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y comparativ cu cromozomul X. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe ce înfloresc chiar de Paşti.
Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X sau Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraşe şi bătrânii s-au stins câte unul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişe. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche (care apare semnalată pe şoseaua principală) oamenii mai puţini continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi vechi, dar ţârcovnicii de demult nu mai sunt.
Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează urmele meselor în familie cu poveşti, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fier în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas...





duminică, 24 iulie 2011

Oblu în mijloc



de trei mii de ani mamă aştept
să ies din noapte să gâlgâie sângele stelelor
pe gâtul ulcioarelor vechi dezgolite
nu am tăiat nici un pui de cocoş negru
nu m-am hrănit cu lapte de spic crud
picioarele îmi sunt ciuntite de aşchii
dintr-o buturugă de salcie bătrână
crăpau pietrele când am înfipt toporul

sunt grea de lacrimi gemene mamă
am înghiţit batista la înmormântarea tatei
trebuie să nasc şi să mă nasc
cineva să taie odată nodul gordian
cu un cuţit fierbinte
spălat în leşie albă

24 iulie 2011 

miercuri, 20 iulie 2011

Cruce albă

într-o zi de vară am vizitat Cimitirul Vesel   
mă temeam de Moirele care aduc noaptea
mergeam cu paşi mărunţi citind în grabă crucile colorate
scuturându-mi rochia de polen
de floare de fluturi încăpăţânaţi aşezaţi pe piept
ţineam buzele strânse
sigiliu peste întrebări nerostite                           
ca atunci când preotul îmi întindea crucifixul

la colţul unei străzi de-acasă au ridicat o cruce neagră
privesc printre gene aplecate soarele
străluceşte brutal pe marmura simplă 
ponegrită arar de câte un porumbel alb
copilăria se revarsă în mine
suntem toţi cei de-atunci împreună
ceilalţi încă zâmbesc spun că nu are rost să dau apă şoarecilor
lacrimile ard în spatele ochilor
lumea e un caleidoscop 
rotit într-un binoclu negru

bătrânii mei se odihnesc într-un ţintirim mic
la mijlocul satului au văruit troiţa albastru deschis
stau pe loc o clipă ploaia se opreşte odată cu mine
e din ce în ce mai linişte
rugăciunile vechi tresaltă în urechi
câteva ramuri tinere s-au uscat timpuriu
în crângul de oameni înrădăcinaţi în cruci
mulţi continuă să meargă cad din picioare
acolo unde cerul se uneşte cu pământul
uneori se ridică

un copil desenează  pe pernă o cruce
şi adoarme cu fruntea lipită de ea





sâmbătă, 16 iulie 2011

Vremea recoltei



lângă casa mea fără fântână
mesteacănul agoniza din primăvară
crengile drepte din vârf zvâcneau alb şi uscat
peste frunzele încă vii la poale
femeile cu bebeluşi în cărucioare  îl ocoleau 
plângeam lacrimi mai mult cu ochiul stâng
mă durea ochiul ce nu putea plânge
trebuia să plec la drum

în casa dintre cele trei fântâni
apele nu au mai urcat în pivniţă 
uleiul din lămpaşul vechi s-a îngroşat
pe gâtul sticlei au alunecat muşte rătăcite
de atâţia ani doar perele pocnesc pe ţigle
liniştea s-a strâns în praful din uliţă
cuiburile din grajd au rămas goale
stropite cu var alb fără păianjeni
sfărâmându-se zgrunţuroase

ziua următoare a plouat tot timpul
seara bunicul meu plânsese
în spatele lui răsărea o lună roşie
prima din viaţa mea era în septembrie
vorbele se înmulţeau le aruncam din gând în gând
sâmburi scoşi din felia de pepene zemoasă
priveam spre miezul acela de lună înainte de mă întoarce
de departe încă şi mai departe
aduceam ploaia după mine
unde ţipătul mesteacănului se stinge
ca un pui orfan de rândunică
acasă

Vade mecum

Alături de mine păşea o mască,
nu am întrebat-o ce nume are,
era în martie acum un secol,
zăpada se topea, mănuşile rămăseseră acasă
şi oricum nimănui nu îi păsa de măşti
nimeni nu le compătimea că plâng
nimeni nu era impresionat de zâmbetul lor
Astfel credeam eu atunci
de aceea nu purtam măşti niciodată

Ea insista să îi ofer adăpost
ascunzându-mi obrazul, privind prin ochii ei;
nu am ascultat ce spunea,
îndreptându-mă spre piaţa aglomerată a oraşului.
Am ocolit fântânile arteziene
zâmbind şi plângând,
sperând să mă observe cineva

Ciudat, mergeam printre măşti vorbitoare,
nimeni nu mă recunoştea,
nimeni nu mă saluta,
precis masca aceea zdrenţuită alunecase în praf
undeva în spatele meu.
Eram atât de singură...