HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

marți, 31 martie 2015

în la minor

hai să mai jucăm o leapşă până când ne plescăie inimile în piept
inimile noastre studiate de ihtiologi
cu cozi alunecoase
eu femeie tu bărbat/ amândoi ne purtăm aleanul printre coaste
tu şi corabia ta de argonauţi/ eu şi oile mele care pasc în deal la curmătură

nu e iubirea mea cu buze de frăguţă/ nu sunt nici sânii mei de alabastru
nici tu nu eşti un rudolf valentino
suntem doar două măşti din commedia dell’arte
pe aceeaşi rogojină zbărătoare
doi schilozi unici printre vertebrate/ eu cocoşata de la biserica dintr-un lemn
tu spânul roşcovan şi pistruiat care glumeşte ca păcală
ne măsurăm din ochi hibele şi boala secolului care ne-a înfierat pe suflete
câte-o floare de portocal radioactivă

azi vom uita de pravile şi dări/ vom fi amanţii unui alt mileniu
şi vom dansa la balul celor care nu cresc niciodată mari
ultimul vals



cuminţenia pământului

tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar
nu ai trăit nici secetă de şapte ani nici noapte de trei zile
prin pupila ta intră de-a valma roiuri de petale de cireş
stoluri de lebede cu coroană răsărituri cu hlamidă purpurie

şi toată deşarta frumuseţe a lumii

priveşte sarafanul cenuşiu al călugăriţei cât de drept e tăiat
şi cât de sărac e veşmântul privighetorii
ascultă cum mama surdomută îşi leagănă pruncul
şi cât de vorbitoare e tăcerea bătrânilor la ultima împărtăşanie

dar este încă prea mult

am întâlnit odată o femeie care mergea în urma unui sicriu celelalte femei ori boceau ori plângeau ea rămânea în urmă stană de piatră răsufla greu când drumul a luat-o pieziş şi prapurii mortului au căzut la intrarea în cimitir ea încă tăcea ca pământul unii spuneau că e rea sau vrăjitoare fiindcă tace dar ea îi privea domol cu lumină vie

am întâlnit un bărbat care îşi iubea copilul şi îi dăruia câte o poveste frumoasă în fiecare zi după mulţi ani copilul a fost luat pe sus de urgiile vieţii dar bătrânul tăcea şi îl privea cu speranţă în fotografie când a murit oamenii spuneau că fusese om rău fiindcă tăcuse şi l-au mâncat şobolanii în mormânt dar acum copilul tăcea şi el cu lumină în ochi

tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar şi nici eu

stop-cadru

sunt doamna cu o hermină în poală/ întorc şi eu capul în faţa mizeriei lumii/ prefer să fiu capturată decât să mă pătez/ lacrimile sunt prea murdare pentru obrazul meu/ priveşte-mă din profil prefer să împietresc/ în timp ce tu mă fotografiezi şi mă aşezi în ramă/ fiindcă virtutea unei femei nu există fără iubirea unui bărbat

când te obişnuieşti cu o dragoste mai veche
felul în care el te alintă draga mea
bucuria de a-ţi încălzi degetele în pulovărul lui
şi alte mici sălbăticii
mergi împiedicat
tălpile ţi s-au lipit de ghete vechi şi nu le mai poţi schimba
umbli bezmetică cu picioarele altcuiva
în orice dimineaţă când prepari două cafele
în mod reflex
până când îţi aminteşti că el a plecat
lăsând cheile ascunse sub preşul de la intrare

atunci simţi că eşti o parte din mizeria unei lumi banale cum este orice dragoste derulată cu încetinitorul






luni, 30 martie 2015

şotron


dacă eşti înăuntru e cald şi ai burta plină creşti ca un soare de păpădie
printre crăpăturile din asfalt îţi faci loc cu uşurinţă
te ţii de inima ta ca mary poppins de umbrelă
în faţă sau în spate te însoţeşte mereu o singură umbră
care îţi aparţine

când ieşi din cercul desenat cu cretă ţii în braţe trecutul tău
ca pe un prunc nebotezat tot ce simţi e strămutat din temelii în neverland
un dumnezeu lunatic măsoară înţelepciunea
apele cu apele pietrele cu pietrele
bobul de muştar cu bobul de muştar

duminică, 29 martie 2015

n-am vreme să dau o dovadă

de când eram copil mai erau uneori duminici ca pielea de broască dar broaştele mi le imaginam numai din cărţile cu poveşti nu aveau încă teritoriu lângă căsuţa cu stinghiile ferestrei în cruce

nici corbii sau ciorile nici moliile nopţii numai gaia mai venea câteodată de fugeau toate orătăniile la semnalul cocoşului era împărăţia vrăjitorilor buni ca în filmul cu prinţesa arabela la începutul anilor optzeci şi lumea spunea că semăn cu ea

poate că un domn întunecat adormise luând cu sine toate visele lui ori poate vreun sfânt murise încât lumea a uitat apoi tot ce pătimise

cineva mă veghea din floare în floare



cele o mie şi una de chei

am în buzunar două chei una cu lanţ şi alta cu fundiţă mereu merg la feronerie şi cer una nouă le spun că cheile nu mă mai ascultă că am schimbat de trei ori broasca în zadar fiindcă  îmi tot dispar ceasurile din casă ei privesc chiorâş cu subînţeles pe ce lume trăieşti domnişoară cheile sunt unelte josnice fiindcă gaura cheii este mai jos de brâu eu mulţumesc pentru lămurire şi mă gândesc la soarta cheilor palatelor tribunalelor cimitirelor căsuţelor sărace poate că încă nu s-a inventat cheia care vorbeşte domnilor sau poate doar pe mine nu mă ascultă

apoi s-a făcut dimineaţă iar şi în noaptea următoare
după cum spun înţelepţii era
prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară

sâmbătă, 28 martie 2015

egoistul

nu-i mare lucru să-ţi ascundă fruntea sub deal degetele de la picioare
sub brânduşe portocalii de fapt erai dintotdeauna acolo
nimeni nu vedea altceva doar tu răsturnai în fiece zi câte-o brazdă
în trupul tău erai dat dispărut demult un ciob dintr-un car de luptă pictat
pe un vas erai unul dintre cei puţini aleşi îngropaţi dinainte de a se naşte

iubeai viaţa cu sufletul gol şi arătătorul la sprânceană iubeai femeile
frumoase care mereu parcă zâmbesc iubeai coşurile de răchită
şi lumina felinarelor florile de gheaţă vinul cald cu scorţişoară
citatele din biblie cusute pe ştergare cartofii copţi în spuză armăsarii
sălbatici tropotind în prund şi câteodată cassiopeia

fiindcă omul vede lumină numai de două ori în viaţă dar uită
prea repede aceasta


habeas corpus

atunci când plouă nu mă privi în ochi
trebuie să vezi dincolo de cuşca confesionalului să ghiceşti cântecul
dincolo de cabina cu pereţi izolaţi să nu atingi cu degetul rana

fiindcă nu vei găsi certitudine

doar ploaie care amestecă urmele lăsate în noroi până când nu mai ştii
cine a fost primul care a călcat strâmb
acel pas mare pentru omenire
zborul ultimei iluzii frumoase şi nevinovate

e tare greu să mai descoperi un lucru în sine
în afară de această pompă a gândirii care umflă mingea universului
te conjur să mă recunoşti
aşa curată cum sunt şi unică
precum bobul de grâu izotopul C12 cuanta de lumină

aşa cum ai mângâia o floare sau o frunză
cu evlavie
teme-te de pedeapsa de dincolo de nori nu îmi atinge hijabul
pentru numele domnului eu nu adorm niciodată când plouă    

fiindcă doamna este femeie

475

totul rămâne os lângă os/ craniu şi oasele bazinului/ cochilii care se predau ţărmului/ iluzorie pace de la westphalia în mijlocul tumultului/ aceste trofee precum mândria şi independenţa spiritului/ lipsa de abdicare a trupului şi reciproc

habar n-aveam ce doresc bărbaţii când calcă femeile în joacă pe picior/ m-au dus la cinemateca într-o zi să v[d ciociara un film despre violul colectiv într-o biserică/ am ieşit din sală nedumirită şi tristă/ trăiam cu gândul la legile gravitaţiei formulele chimice  planetele lui holst/ înţelegeam doar graiul florilor răsărite la umbră sau aproape de gheţuri din cărţile pentru copii

îmi amintesc era mereu la fel de la grădiniţă
mai apoi erau poeziile copiilor calul trage la căruţă fetele mă trag de
cântecele despre bombe sexuale filmul basic instinct şi apoi bătrânii libidinoşi
care încercau să mă sărute cu forţa
şi cei care spuneau că totul se închină zeului banană
acum îmi amintesc toate cuvintele erau leagăne pentru jocuri erotice
dialogul oamenilor normali şi respectabili însemna să şadă
pe acelaşi scaun să se dea huţa

şi peste toate acestea din mine încă fuge afară şi intră înăuntru
o inimă de femeie încă neavortată
undeva între frunte şi muntele lui venus 



joi, 26 martie 2015

rugăciunea inimii

ridic receptorul să vorbesc gratuit duminica/ din bucata mea de pâine am crescut un om şi-un câine/ la celălalt capăt al firului nu există alte vorbe/ frunzăresc agenda de telefoane oameni pe care i-am uitat fiindcă nu m-au vrut/ iubirea mea pentru departele meu/ neamurile biblice încolonate la acelaşi prânz/ înmulţind ceapa şi mămăliga/ şi omul care e plătit să înmoaie buretele în oţet

e o zi liniştită plouă mărunt ca în faguri de albine
oamenii se întorc de la biserica albă cu turle joase
împărţind umbrelele

lipesc vârful degetelor de pământul din ghiveciul cu plantă verde/ mă deconectez/ mă descarc electrostatic/ caut să fixez picioarele pe parchetul laminat/ să echilibrez sufletul între cei doi plămâni/ e un exerciţiu fără mantre fără lumânări feng shui sau ikebana

doar floarea-soarelui stă lângă perete ca o maică precistă în rugăciune

Concurs

În urma acestor 8 ani şi ceva de peregrinări în lumea poeziei, stimaţi cititori vă pot anunţa că am câştigat un concurs pentru autorii nepublicaţi (debut), secţiunea poezie şi voi avea un volum publicat şi lansat anul viitor.

Sunt bucuroasă că s-a întâmplat aşa şi simt că am ceva mai multă încredere că poeziile mele, unele cel puţin, pot plăcea sau ajunge lângă sufletul altora.

http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=stire&idart=416

http://www.magazinsalajean.ro/cultura/s-au-desemnat-castigatorii-concursului-anual-de-debut-al-editurii-caiete-silvane.html

amprente

cel mai rău îmi pare de farfuria cu păstoriţă
care plânge oiţa neagră pierdută cu botinele ei stacojii cu fundă
şi cârja ca un bastonaş de acadea în alb şi roşu

erau lucruri lăsate ca un paşaport ieşit din uz
faţa de masă brodată de bunica setul de şah de buzunar al tatei briceagul unchiului
toate cele mânuite de oameni cu care am folosit acelaşi tacâm
până când i-au luat de lângă mine peste mese

aş coborî din podul cu vechituri
aş deschide fabulele lui la fontaine în ediţie revizuită
fiindcă am o turmă de amintiri fugind printre degete
îmi fac curaj şi tastez 112 apoi încurc cifrele dinadins
azi e ziua mea norocoasă




neterminată opus opt

era linişte curată şi întuneric perfect un loc al meu simţit după miros
până să mă rotunjesc mamă htoniană
pentru picamere bormaşini claxoane de ore în şir ventilatoare care ţiuie
copii care dansează ca o trupă de cazacioc televizoare încinse la maxim
tineri care strigă mereu aceleaşi lozinci
despre locurile anatomic mai joase

fiindcă totul fusese acordat ca urechea unui mare dirijor
după raportul dintre numărul stelelor şi al florilor care pier repede
se spunea că încă din pruncie eram prea cuminte şi tăcută
că mi-au legat picioarele strâns să le îndrepte cum făceau bătrânii odinioară
şi nu auzeau plâns de copil

liniştea mea era neagră precum un zgomot perfect este alb
eram printre cei rămaşi fără paraşută la mari altitudini
undeva deasupra zăpezii căzută în viaţă după spusele statistice
era înainte să ştiu că nici ceilalţi nu puteau ticăi în gol


miercuri, 25 martie 2015

pentru că totul e perisabil

Şi, pentru că totul e perisabil şi eu am calculatorul defect (cu poezii cu tot) de câteva săptămâni, am adunat din nou pe Calameo 62 de poezii pe care le consider mai reuşite. Am actualizat şi colecţia de poezii de pe Scribd, de la 48 la 62 de poezii.

Iată colecţia pe Calameo, am scris greşit 61, sunt 62 poezii:

luni, 23 martie 2015

Zmeul

În săbii să ne tăiem sau în ciorapi să ne mirosim?, mârâi zmeul cu un ochi înroşit de ulcior şi cu celălalt atacat de conjunctivită.
Făt Frumos privi în jos, văzu că şosetele sale respirau în voie aerul proaspăt prin găurile adidaşilor vechi, şi oftă trist.
În săbii zmeule, răspunse el, muncindu-se să aibă o înfăţişare cât mai demnă şi fioroasă totodată.
În timp ce eroii îşi pregătesc armele albe pentru duel, o anume făptură suavă pe nume Iliana Osânzeana apare în scenă, recitând cu un glas stentoral:
Eu te spun/ C-ai mâncat săpun/ De la noi din beci/ Cu trei lei cinzeci.
Zmeul se întoarce nervos şi o admonestează:
Ce, ai chiloţi de tablă?! Ia umblă să te-aud.
Delicata făptură oftează cu un şuierat specific celor care consumă zilnic tutun prost. Iese din scenă declamând: Chiţigaie, gaie/ laptele de oaie/ nu se face-n baie...
Făt Frumos îşi măsoară rivalul şi spune:
Bătrâne, eu mă gândesc să-ţi las femeia dacă plăteşti bine...
Zmeul, iritat, îi răspunde:
O mie de băşini primeşti? Să nu-mi spui cât de darnic eşti!
Făt Frumos se întoarce pe călcâie, încalecă pe bicicleta Pegas fluierând trandafir de la moldova şi pleacă.
Zmeul oftează şi el privind lung în urma viteazului, apoi deschide radioul şi ascultă eroi au fost, eroi sunt încă.

Happy end: După douăzeci de ani, zmeul moare de bătrâneţe, Iliana îl plânge, apoi, din banii moşteniţi, îşi face liposucţiune, transplant de măduvă şi de rinichi, după care fondează o societate de caritate pentru orfanii nevinovaţi ai zmeilor şi moare fericită. Făt Frumos se căsătoreşte cu altă văduvă bogată şi adoptă cinci copii de zmeu. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.

duminică, 22 martie 2015

l’important c’est le rien

stătea cu mâinile căzute din umeri cu umbra ei făcând cruce cu umbra platanului de pe champs-elysees/ aştepta pe banca de lângă wc-ul public din parcul palatului schonbrunn/ gonea cu genunchii strânşi pe bancheta economică din autocarul neaerisit/ printre vechiturile europei apusene şi de mijloc/ cum era şi viaţa ei/ se regăsea pe sine doar în posturi interzise cu fereastra hotelului de mâna a treia deschisă spre un zid orb/ un zid alb şi curat/ dosul altei clădiri aşa fusese totul/ ţinea minte fiindcă citise carte după carte până când lumea era plină cu palimpseste/ de câte ori desfăcea un alt sul literele fugeau unele peste celelalte

ea tot mai cânta în gând aria normei/ descoperise că poate să cânte în gând fără cuvinte şi în sfârşit înţelesese misterul compozitorilor fără auz/ taina numirii stelelor sau străzilor unei metropole/ acum când putea să îşi imagineze corect în time lapse etapele înfloririi unui trandafir

se vedea în sala de bal cu oglinzi acoperind tavanul/ la braţul inginerului afon care dansa tango mecanic şi perfect/ ca rotiţele unui ceas în buzunarul lui dumnezeu/ ea îşi pregătea minuţios paşii ca pe un proiect tehnic şi călca mereu greşit/ el o ţinea tot mai strâns şi spunea că toate femeile au dansul în sânge

dar ea ştia că nu


ringul castraţilor

i.
în staţia tramvaiului patru
două femei la menopauză vorbesc despre
minutele acelea când trebuie să suporte bărbăţia soţului
că doar nu-i mare nenorocire să înduri câteva minute
la taraba cu ziare şi cărţi se vinde cancan şi psihoterapia frigidităţii
pensionarele cuvioase stau la rând o fetişcană durdulie cere
românia literară ascunsă după tejghea
roşeşte când  un bărbat îşi lipeşte privirea pe ea în jos
se gîndeşte că la nebuni şi în închisori femeile stau separat
ca în bisericile din sate îndepărtate


ii.
era o femeie cu nume de castelană care visa că poate înnobila bărbaţii
cu sabia strămoşilor ei
citea ivanhoe dar detesta turnirul şi o compătimea pe eterna rebeccă
din cărţi şi din filme
cea brună cu şoldul rotund care alunecă în uitare
frumoasă ca o cadră într-o ramă ieftină

încă mi-e milă şi scârbă de femeia care poartă o viaţă
ochii bătrânilor ca nişte lipitori pe sfârcuri
femeia obeză ca un luptător de sumo cântând frumos
pentru canarul ei
singura fiinţă de sex masculin care i-a pătruns dincolo de prag

sâmbătă, 21 martie 2015

iconografie

desigur cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci era pentru mine camera cu reproduceri pe hârtie din casa de zestre a mamei/ bunicii creşteau capre oi bivoli porci cai şi orătănii dar nu aveau încă televizor în camera aceea/ încă purtau ia bătrânească şi catrinţele de sărbători/ pe drumul dintre ochii mei de ieri şi cei de azi picturile marilor maeştri m-au întors acasă după ani mulţi/ când am început să citesc istoria artei şi trecutul era un muzeu/ mamă iată fiica ta/ cea care îi preferă acum pe Fra Filippo Lippi şi Pierro della Francesca/ cea care a găsit ea însăşi taina Biciurii lui Cristos/ înainte să afle opinia criticilor de artă renumiţi/ mamă în ochii tăi sunt neguri/ uită-te la mine aminteşte-ţi icoanele şi felicitările de Paşti unse cu seu de lumânare/ icoanele care plâng lacrimi/ mărgăritare de culoare strat după strat/ icoanele cu gesturi hieratice şi vremea când tu spuneai ce frumos sunt pictate mâinile/ tu cu degetele tale prelungi ca şi ale mele/ lăsai între noi să se toarcă amintiri despre viitor pe care tu le-ai uitat/ aşa cum curg şi Oltul şi toate râurile pe iile ţăranilor/ lasă biciuirea lui Cristos mamă/ mai bine să ne gândim la plăcinta ta unsă cu gălbenuş de ou şi bine rumenită şi poate strângem ceva bani să o coci de Paşte

supă cu albituri

se împrăştie boala amară de primăvară
după primul tril la cântători intră soarele
în spatele gardului din smicele
prea mulţi oameni stau cu ruşinea în sân că sunt singuri
că sunt săraci
că încă mai ţin într-un sertar batista înnodată cu câţiva lei vechi
opera de trei parale a celor arătaţi cu degetul

şi fetele bătrâne care cred că lumea a căzut prea mult către talpa iadului/ şi filozofii rataţi care-şi îneacă iluziile în mare serenitas/ şi tânărul care crede că viaţa e un rahat/ cu degetele lui mustind de zeamă de tutun ieftin/ şi tânăra tunsă chilug care nu mai crede în poezie sau lucruri duioase/ din cauza unui bărbat cu pantofi din piele de şarpe

toţi eram înalţi şi drepţi ca uşa de fag
dansam cu lupii sub borul cerului adânc de vară
dar era prea demult
făceam bărcuţe din ziare cu ştiri apocaliptice
apoi ne întindeam pe spinare pe podea
respiram bărbăteşte
împietream în mijlocul apelor şi nimeni nu ne credea

încă o farfurie cu supă soră şefă
e primăvară la azilul săracilor bogaţi

pe aripile vântului

credeam în povestiri cu final neaşteptat
citeam trei pe două biciclete
şi aventurile soldatului svejk  pentru a îmi limpezi ochii
de prea mult julien sorel sau emma bovary
ca să nu mai spun scarlett o’hara
culegeam castane de pe trotuar fiindcă erau frumoase
le împingeam cu vârful pantofului să schimb şi eu ceva
pe tabla de şah a lumii

când treci de treizeci de ani e ca atunci când citeşti cuvinte
dintr-o limbă necunoscută
te miri că aproape le ghiceşti  înţelesul după cum se unesc literele
te gândeşti că chomsky avea mai multă dreptate decât pare
despre structurile lingvistice înnăscute în timp ce piaget
încerca să îl răstoarne pe dumnezeu şi lucrurile care se leagă între ele
prin numere sau legi orfico-pitagorice
începi să crezi că diavolul a fost primul liberal al lumii

aşa au apărut alte târguri de fericiri sacre sau profane
oamenii făceau cristaloterapie piramidoterapie
mai lipsea ca femeile să îşi sfinţească fardurile fiindcă bărbaţii
îşi sfinţeau oricum maşinile şi rozariile de pe parbriz
de voie de nevoie toţi credeau în dumnezeul lor
se adunau de-a lungul apelor de munte prăjeau mici
toţi din amestecuri de carne
îşi puneau ochelari de eclipsă priveau soarele
luna parcă se coborâse pe pământ dar grătarele fumegau
copiii jucau volei şi viaţa era o plajă era o mare
unde poliţia îi amenda pe cei care nu făceau valuri

azi îl visez pe dumnezeu bătrân
cu sacul plin de castane necomestibile
în spate

Nedumeriri

În curtea blocului meu au tăiat vreo 15 copaci verzi (adică au „toaletat” coroana) şi au lăsat neatinşi copacii uscaţi. Toamna trecută s-a petrecut prăpădul. Eu nu sunt dendrolog şi nici adp-ist, nu cunosc utilitatea unei astfel de mutilări nu ştiu de ce nu au fost fonduri pentru tăierea celor morţi, ci doar pentru cei vii. Îmi amintesc că mergeam cu bunicii la pădure şi moşul meu încerca cu dosul securii pomii să vadă care este uscat cu totul şi să îl taie. Cred că şi acum există păduri unde bătrânii taie copacii uscaţi şi îi lasă pe cei verzi în pace.

Ce există oare în pacea sufletului unui copac? Poate că acolo cresc ca nişte flori păsări măiestre, dansează flamenco prinţese ale vântului, se decide soarta norilor buluciţi peste oraşul mare. În sfârşit, trebuie să fie o lume sfântă, fiindcă ei cresc şi spre cer şi spre pământ, fiindcă ei ne dăruiesc tăcerea şi cuvântul. Văd drept prometeic destinul oricărui copac înalt. Mi-l închipui pe Dumnezeu înconjurat de sfatul copacilor, de mireasma frunzelor foşnind în grădina raiului.

Stăteam în rezerva din spitalul de psihiatrie, îmi întindeam oasele îndurerate cu teamă. Vecina din patul alăturat îmi vorbea pe un ton scăzut. Avea ochii subţiri şi prelungi, ca asiaticii. Spunea că familia ei nu înţelege de ce şi cum ea a sacrificat totul pentru Dumnezeu, în timp ce ea nu se teme să recunoască faptul că ar fi în stare să îşi dea viaţa pentru Dumnezeu. Am uitat să o întreb ce înseamnă Dumnezeu pentru ea. Pentru mine atunci Dumnezeu şi Fiul şi Sfântul Duh erau toţi castanii de pe aleile spitalului de psihiatrie, retezaţi, „toaletaţi” de mână omenească. Au luat oare adp-iştii sufletul nebunilor sau vorbele lor nedorite în lumea normală? Mi-era aşa de ciudă când o pacientă îmi spunea, cum se întâmplă adesea, că „noi suntem normali, ăia de afară sunt nebuni”. Eu nu am rănit lumea nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul. Gurile rele spuneau adesea că eu nu gândesc, ceea ce e o minciună. Gândesc, dar nu în cuvinte, că doar nu sunt copil mic sau idioată. Normal că nu monologhez niciodată în mintea mea. Şi i-aş ruga pe oamenii cuvântători să nu calce peste umbra copacului meu, aşa cum nu se scuipă obrazul unui mort. Ştiu, Celine spunea că va scuipa pe mormintele nu ştiu cui, dar eu nu înţeleg. Desigur şi copacii înalţi se taie, dar oare toţi sunt tăiaţi la oraş? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi, abia dacă am timp să pun întrebări.

nimeni nu va şti

nici în creierul inimii codrului nici în inima creierului munţilor
nicăieri
nu am mai trăit nu am mai iubit ceea ce nici eu nu ştiam
cine n-are dor pe vale nu ştie luna când răsare
              taci brută gingaşă
                                 cântă
n-aţi auzit în viaţa vieţilor voastre măiastra de martie
cum umple fereastra cu miere în flăcări
pedeapsa iubirii pedeapsa cerului stelelor
                                  al lor
pasărea cu aripile strânse până când timpul
pui de pripas cu gheară cenuşie
stă
păpădie rotitoare
e vremea când te temi să răsufli să nu pice cântecul din ram
secunda de rai
când doare
măiastra sufletelor şi tăcerii
împărtăşindu-se din sine
eu nu mai pot asculta fiindcă dumnezeu mă iubeşte prea mult
fiindcă zidul casei mele e însemnat cu tril de
                                                                        privighetoare
mâine mă vor ridica gărzile care au ucis-o

vineri, 20 martie 2015

A fost un accident (tukhē). Destin sau dincolo de destin?

Citind Phaidon în lumina Apărării lui Socrate, m-am oprit asupra relaţiei dintre perceperea destinului şi percepţia asupra înţelepciunii. Unul dintre lucrurile care mi-au captivat atenţia a fost valoarea simbolică a numărului 30. Este ştiut că simbolurile, oricare ar fie ele, au rol de pârghie de rezistenţă în susţinerea imaginarului colectiv şi ritualurilor asociate unei anumite culturi. Cultura Greciei antice se bazează mai mult în anumite etape pe retrăirea regizată a unor mituri străvechi, fapt specific ca atare oricăror ritualuri religioase sau civice de-a lungul civilizaţiei omeneşti.

În contextul scrierilor mai sus menţionate, mă întreb dacă este vorba de o percepere a destinului sau de o cunoaştere mai profundă, atributul înţelepţilor (sophos). Este o cunoaştere legată de oracole, vise şi daimoni (daimones) desigur, dar poate că transcende aceste simple fapte.

1. Când oligarhia celor Treizeci era la putere, Socrate a fost pe punctul de a-şi pierde viaţa, pentru că s-a opus încălcării legii, ascultând de un cod moral de conduită personalizat, superior intereselor politice ale momentului;

2. În anul 399 î. Chr., Socrate a fost găsit vinovat cu un rezultat de 280 de voturi la 220 (sau 221 conform altor surse), şi în dialogul lui Platon el accentuează faptul că dacă 30 de voturi ar fi trecut în favoarea sa ar fi fost achitat;

3. În propunerea sa iniţială legat de pedeapsa ce o consideră dreaptă pentru sine, Socrate propune să fie amendat cu 30 de monede, cerând totodată chezăşie prietenilor săi atunci de faţă;

4. În Apărarea lui Socrate scrisă de Xenophon (Mem., IV, 8,2 ) corabia trimisă pentru pelegrinajul anual la Delos, purtînd ofrandă pentru Apolo, a cărei plecare a întârziat execuţia lui Socrate, a călătorit dus-întors vreme de 30 de zile;

5. Corabia lui Tezeu, cea care a stat ca model pentru pelegrinajul ritualic ulterior, avea exact 30 de rame, fapt care era cunoscut atenienilor din timpul lui Platon (Plutarch, Thes., XXIII).


Aflându-se în aşteptarea sentinţei, Socrate compune un imn închinat zeului festivalului în desfăşurare, respectiv Apolo. Viaţa şi moartea lui Socrate capătă valenţe de călătorie iniţiatică şi ritualică, precum este şi călătoria vasului încărcat cu ofrande (theōria). Aceste fapte m-au dus cu gândul la ipoteza că simbolul numărului 30, care apare desigur şi în epoca creştină, poate fi legat de luna sinodică, cea care este exact lungimea ciclului lunar aşa cum este observat de pe planeta noastră. Şi aceasta este tot un fel de călătorie.

Portretul unei călătoare

Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.

Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, mătuşa şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.

Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe, care petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe prin lumea largă, în calitate de obscură dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică sau pentru vreun poker, mizând pe monede vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.

În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.

O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpuşneanu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. Iar la finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.

joi, 19 martie 2015

nu întreba pentru ce

“all good people read good books/ now your conscience is clear”

cineva spunea că sunt nebună
nu are legătură cu poezia mea că atâţia artişti de valoare au fost săraci
sau părăsiţi de prieteni că atâţia s-au sinucis sau au murit de boli ruşinoase
aşa precum medicii voiau să spună că smetana a murit de sifilis
dar el rămâne autor de muzică dedicată ţării sale
şi alţii la fel
nicio moarte nu e mai ruşinoasă ca alta şi nici nebunia în care omul
pare judecat de semenii lui prizonier în cuşca unor maimuţe
iar viaţa este sfântă cât timp omul respiră oricare îi va fi sfârşitul
toţi marii autori au scris
existenţialişti sau nu
acelaşi lucru
eu nu sunt mare
sunt o femeie care se tot miră
de un alt fel de götterdämmerung
fără să ridice cupa plină ochi de cucută

cartea fiicei risipitorului

şi chiar şi după ce ne săvârşim întru domnul ne desparte o alee
în două feluri de îngeri şi sfinţi
unii cu fruntea spre răsărit alţii spre asfinţit

ninge
visez o lume cu mai puţini dinţi pentru dinţi şi ochi pentru ochi
o lume cu pâine pentru pâine şi floare pentru floare
cupa plină cu apă cerută de tata când a murit
bătrânul meu care bea numai bere şi vodcă sau sucuri cu arome sintetice
spunând că el se autodistruge
până când l-a lovit prin creştet sau inimă
tată
n-am venit la mormântul tău să-ţi mulţumesc cum spuneai că va fi
tu cel care îmi cerea iertare cu cinci zile înainte să moară
tu cel care a spart atunci în pumn bufonul din porţelan de care mă speriam
când eram copil
ţi-am moştenit sărăcia dar nu şi păcatele
îmi amintesc când jucam zaruri şi canastă împreună
şi aveam amândoi noroc ca porcii
cineva trişa fără ruşine

ninsoarea de ieri s-a aşezat de din sus peste toate mormintele
şi jurămintele
într-un ţinut fără prooroci ca oricare altul
vântul descântă ca din biblia tatei cu scoarţă stacojie
nu contează în ce parte ai capul tată
chiar dacă nu tu m-ai adus în pântecul mamei mele
fie-ţi amintirea iertată


miercuri, 18 martie 2015

dacă e martie avem gater

simt cum se zbuciumă oraşul vâlvătaie gri în tăcerea mea fără noimă
păpuşa dezbrăcată zvârlită în grădina din spate avea pleoapele închise
eu am încă unghiile transparente şi foarte roz ca pilula femeilor isterice
sau cu picioarele prea lungi în anii optzeci

cei mai vii decât mine sub dealul mitropoliei stau claxon după claxon
cu muzică de dans la radio şi fluierături se spune că va ninge
benzina gâlgâie în îmbulzeală
maşinuţe electrice în ring trec prin sinapsele şi sângele meu turuie cuvinte
ascensoare care vin la chemare cu uşile închise
oameni care urcă prea des aceeaşi golgotă de fier şi sare amară
copilul care dă şuturi în gol până îl doare fluierul piciorului
nuntaşii cu hora lor deşucheată în curtea blocului
sfincterul vezicii biliare care şuieră dureros
frecvenţa celor care fac atacuri de panică
de inimă albastră dar eu nu
mai bine ţin la piept un trandafir mort pe jumătate
lângă buldozerul şi picamerul de la gura metroului

parcă ieri am reparat păpuşa pe care am îmbrăcat-o cu haine de pomană
ave maria dominus tecum

din nou despre lolita

e acel miros acel aer afânat de plimbare pe calea victoriei
hainele femeilor se încreţesc ca o lăptucă
e vremea silfidelor cu ochii verzi

o fetiţă ajunsă la pubertate aşteaptă la capătul liniei de tramvai
la nodul final unde vatmanul schimbă macazul
copilul s-a îmbrăcat dichisit şi-a lustruit pantofii prea strâmţi şi geanta
intră singură în muzeul de istorie ca o sfântă între lumânări
se opreşte cu ochii mari în faţa columnei lui traian
şi a tezaurului de la pietroasa
rememorează cuvintele
din basmul tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
copilăria ei ca iedera pe un zid vechi

într-o vilă din cotroceni e linişte de nu se-aude nici musca din farfurie
istoricul burlac îşi pierde timpul cu nonşalanţă
trage husa peste cadavru
şi îl ascunde într-o nişă din spatele bibliotecii
în definitiv e primăvară


ingrata paloma blanca

tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica
citind cu degetul în palma mea
e ca şi cum aş vrea să smulg o rădăcină de hrean sălbatic de pe câmp
destul de adânc şi amar aşa stau înfipţi primii ani cu semne de bună purtare
pe genunchi de la treptele înalte urcate pieptiş la repezeală
nu pot abandona ce-am început atunci când mă jucam cu norii cei frumoşi
nici mirosul de podea frecată cu leşie fierbinte
nici fierul de călcat care înghiţea tăciuni ca un balaur
în împărăţia crăiesei copile

acest copil o să ne spele toate păcatele spunea vrăjitoarea din vis dervişul bărbos îmi cerea să iau singură bomboana de pe raftul de sus la care tânjeam după care clatina din cap cu tristeţe că nu am puteri magice eu mă făceam mică precum degeţica şi plecam la balul florilor îmbrăcată într-o zorea purpurie oh my darling clementine you are lost and gone forever

catherine era o proastă când s-a îndrăgostit de heathcliff
eu nu voi fi niciodată
juram mereu până când am văzut acel porumbel alb zburând
din cerdacul în care stăteam cu genunchii la piept când ploua
mirosea a minge de plastic şi a clătite calde
fetele cu care mă jucam erau ca florile de cireş amar
ploua lumina blând peste cântecul încolţit în mine
încă de atunci îmi plăceau stelele şi luna nu
dar porumbelul alb a plecat prea devreme prea departe

bărbatul care despica burta unui peşte mare privea în gol îmi cerea să stau pe genunchii lui în pantaloni de pânză topită eu refuzam şi apa râului era tulbure pe sub pod braţele lui erau ca frânghiile de rezistenţă purta pantofi galben-oranj jeanny such a lonely little girl in a cold cold world şi poliţistul plictisit de cazuri de sinucidere şi omul cu şobolani tratat psihanalitic

între cele două capete din viaţa mea eu aş pleca departe
pe marea care nu mă vrea

marți, 17 martie 2015

pantagruelică

către nord-nordvest o femeie cu tălpile goale şi mijlocul subţire
îşi poartă ghemul de creier ca un hopa mitică printre digurile ridicate
o femeie uriaşă care înghite apa dulce
o ţestoasă eşuată care ouă în văzul lumii
îşi suflecă rochia să treacă dincolo de mlaştini şi grajduri părăsite
cineva îi spune de ce-ţi strângi coapsele mai bine strânge-ţi cămările inimii
ca pe-un bob de tămâioasă
plăteşte cu lapte de femeie plutarul bătrân şi flămând
însă ea nu aude nimic

către miazăzi
în somnul fiecărei fecioare e o femeie cu salbe lungi din os şi dinte
bărbatul niciodată nu poate stăpâni
femeia ascunsă în femeie
fiindcă mereu cresc sânii altor fetiţe care cred în revistele cu celebrităţi
şi decoraţiuni interioare




luni, 16 martie 2015

Factori cancerigeni (raport documentar despre condiţiile de viaţă în ghetoul sărac)

Cum o mai fi în prezent Dunărea la cazane nu ştiu. Ceea ce este vizibil e că în blocurile de cutii pentru locuit de pe strada mea stăm înghesuiţi într-un cartier cu pereţii subţiri, supuşi la cazne şi cazane. Gurile rele şoptesc în preajma mea că suntem victimele unui regim pauper şi de austeritate. Dar când deschid ochii şi privesc pe fereastră, văd că până şi în blocul de vis-a-vis, care nu a fost reabilitat termic, aproape toţi locatarii au aer condiţionat şi termopane, că maşini diferite umplu aleile, că oamenii consumă benzină şi au haine adecvate anotimpurilor.

Dar, de zeci de ani, stau să fierb în casă iarna cu geamurile deschise, fiindcă eu nu am fost binecuvântată cu termostate. Caloriferele din veche generaţie ard de ai putea fierbe ceaiul pe ele, zi şi noapte. Cu geamul închis în nicio iarnă nu am avut temperaturi sub 26 de grade Celsius, şi nici cu geamul deschis nu se ajunge temperatura de confort recomandată în cărţile de igienă medicală. Şi este şi curent.

Prin geamul deschis se aud mai puternice zgomotele produse sistematic de băieţii de cartier dedesubt, râsete bizare, bătăi de palme, înjurături şi obscenităţi. Mai avem alarme de maşini, alarme de salvare, zgomote de artificii sau pocnitori puternice din când în când. Câini din vecini. Desigur, artificiile le-am văzut, oamenii au bani să se distreze, sunt împreună, nu doar singuri cuc aşa ca mine.

În dulcea pace a apartamentului meu televizorul vecinei de dedesubt (singura persoană dintre vecini care discută puţin cu mine) latră zilnic, uneori de dimineaţa până seara sau până noaptea pe la unu. Desigur pot percepe adesea ce discută oamenii fericiţi sau nu în cutiuţa colorată. Vecina a asurzit numai de vreo trei ani, mai înainte cel puţin această pacoste nu era.

Însă culmea nenorocirilor zilnice sunt, cum poate ghiciţi, vecinii de deasupra. Copiii lor au tot felul de facilităţi de a încărca atmosfera sonor, trântesc obiecte grele pe parchet, târâie scaune cu scârţâit prelung, tropăie ca nişte mânji sălbatici ore în şir, şi, culmea necazului, lasă apa să curgă la chiuveta de la bucătărie ori de câte ori încerc să am şi eu o masă liniştită. Nu e de mirare că organele mele interne au ieşit demult din starea de echilibru sănătos. Prin urmare am fost obligată să las şi eu apa să curgă la chiuvetă, pentru a acoperi o parte din calvarul asociat mesei.

16 martie 2015

cântec pe sub uşă

cum să te împac suflete zbârlit de viaţă maşteră
hai să-ţi trec pieptănul otrăvit în răspăr
vezi firele tale albe-negre/ te-ai covăsit surioară
începe să-ţi miroasă transpiraţia acru înghiţi cu noduri
câte un bulgăraş de soare/ dejavu din zdreanţa tinereţii
cu zăpezile bărbatului care te trăgea pe sanie şi spunea
că ninge dacă el vrea
amară viaţa ca o dulceaţă de nucă verde

mai ştii povestea despre marea iubire/ lasă-mă să fiu încă un anotimp/
umbra umbrei tale/ acel dans cu volane închipuite braţ la braţ cu o statuie
peste care cad/ pocnesc flori de salcâm şi castan
încă mai ţii la poza ta cu un zâmbet discret fiindcă nu credeai
că un om simte culoarea roşie prin vârful degetelor/ tu însăţi te întorceai
a mirare/ când bărbaţii te priveau din spate 
şi citeai rar sf/ povestea aceea despre iubirea perfectă cumpărată
la o agenţie de lux/ romantică şi imensă precum zarea peste mare
cu prea multe consecinţe nedorite

era un timp cu înţelepţi imberbi şi tu printre ei
visai zilnic pacea universală pe planiglob
o fată cu sufletul drept în ochi şi un strop de tărie în pumn
nisip şi iască laolaltă

duminică, 15 martie 2015

Avis

Ce crudă lege a-nvăţat oamenii să ucidă copiii nedoriţi de mamele lor? Aceeaşi lege prin care nimeni nu ridică înapoi în cuib puiul aruncat de pasărea mamă. Dar dacă era un singur pui?, întreb eu cu buzele umflate de plâns. Nici atunci, mi se răspunde, nici atunci puiul nu este ridicat în cuib şi nici nu e dat altei mame. Dar dacă era o piatră rară, dacă era o floare, dacă era o sfântă ninsoare? Nici atunci, răspund brazii cei înalţi, aiurezi copila mea, aripile păsării mamă coperă soarele cât e el de mare...Dar dacă, întreb eu, dacă puiul avea aripi? Atunci nu e lăsat să zboare, copila mea, fiindcă puii din alte cuiburi au ciocurile flămânde şi păsările lor mamă cântă fiecare pe limba lor. Puiul tău nu are guşa plină cu aceleaşi grăunţe şi poveşti ca fraţii lui vitregi şi moare fiindcă penele lui strălucesc prea tare. Moare fiindcă alte păsări mamă îşi iubesc puii şi îi lasă să zboare.

cartea în esperanto

întotdeauna ştiu negreşit că este duminică
după cum omentul mic şi omentul mare învelesc măruntaiele mele
soarele nu se lasă mereu prins azi este ca un arici temător dar
lucrurile încă au umbră moale şi catifelată ofelia descântă melcii
închişi în casă zmeura sălbatică zidurile văruite suspinele de tămăduit
care nu vor să-şi dea sufletul din cuşca toracică daniel se luptă cu visele
şi apucă balaurul de coarne în definitiv heraclit nu avea dreptate
în creierul meu este o baie de aur o vână groasă pe care o sondează
minerii cu lanterne şi cască de protecţie mereu în acelaşi punct de foraj

din toate acestea la sfârşit va rămâne numai iubirea
iubirea pepită curată pentru voi dragostea mea fără aripi oameni buni
samariteni pentru toate rănile răspântiile cărările care duc toate către soare
de o bună vreme

sâmbătă, 14 martie 2015

aşa-mi vine

mie când primesc vreo ameninţare de moarte îmi crapă pielea în talpă aşa cum crăpau în coajă merele bunicii pe soba de teracotă nu mă gândesc că ar fi alţii câini şi eu caravană care trece fiindcă sunt pe deplin unică deşi nu sunt frumoasă ca luna precum erau femeile din o mie şi una de nopţi

sunt o persoană calmă care ticăie ordonat în viaţă şi cred că semăn mai mult cu cârtiţa decât cu vulturoaica din blana mea nu-şi va face manşon nicio doamnă măritată care a dat roată mesei din biserică binecuvântată la pântece din ochii mei nu-şi va face monoclu vreun domn bine colecţionar de stampe şi gravuri fiindcă la mine în creier toate drumurile taie de-a dreptul

prea mulţi oameni se nasc prin cezariană dar oare celelalte naşteri sunt ele curate ca lacrima ori cine a mai văzut lacrimi curate arză-te-ar norocul de viaţă că numai focul este curat fiindcă se rup lucrurile unul de celălalt în rest numai mişmaşuri mamă tată fiu sfânt

vineri, 13 martie 2015

fals tratat despre negaţie

stau într-o rână ca o evă cu toate coastele îngropate în amintirea
unui singur bărbat am o rană tratată cu rivanol şi leacuri băbeşti
mai ieftine şi mai sănătoase care mă mănâncă fiindcă pesemne
se vindecă cum mi se spunea odinioară un strop de mâncărime
este ca zahărul pudră pe plăcinta cu mere nu e mare bai

pe drumul vieţii caligrafia este invers ca la carte trebuie să urci apăsat
şi să cobori lin şi subţire timp îndelungat am ascultat fără să roşesc
păsărică mută-ţi cuibul şi te du c-am iubit ce-n viaţă nu mi-a fost iertat
nu aveam cum să înţeleg şi nici nu am crezut că oamenii pot distruge
lucrurile pe care nu le înţeleg cum să îl distrugi pe dumnezeu de exemplu
cum să înţelegi de ce răsare soarele cine poate să descoasă ţesătura lumii
să separe fiinţa de nefiinţă aşa cum ai smântâni calea lactee şi ai spune

daţi cezarului ce-i al lui tu altă inimă pustie aştepţi ca hârtia de turnesol
să fii considerat expert în floarea soarelui baze şi acizi sau riscul
de a te preschimba în stâlp de sare riscul seismic sau riscul moralităţii
printre leproşi nu-i nimic de data aceasta fată dragă îmi voi linge rana
ca o pisică cu ochii în patru fiindcă oricine ştie că până şi scuipatul omului
distruge câţiva microbi iar cărţile mincinoase nu sunt doar pentru păcătoşi

aş spune eu cu buzele tremurând de tristeţe metempsihoză şi metafizică

trans-human

se întâmpla când ieşeam să văd soarele luminând la piaţa obor
dar vedeam numai oameni şi mă topeam de fericire
oameni cu privirea rotunjită cu degetele crăpate
discutând preţul prunelor timpurii al cartofilor roşii sau daliilor de lângă gard
şi dintre atâtea vorbe despre ploi sau secetă mă trezeam moartă-coaptă
cu buzele uscate lângă cişmeaua orăşenească
întrebam mereu dacă apa e bună de băut ca să mă bucur
că îmi răspunde cineva de parcă păşeam spre castelul unui vrăjitor bun

la televizor se difuza mereu scena cu stan şi bran şi pianul pe scări
dacă era sfârşit de săptămână bunica aducea din grădină un castravete pricăjit
îl tăia subţire să vezi prin felii adăuga ceapă şi oţet şi trântea o păpară în unsoare
seara aprindeam lumânarea cu linişte mioritică fiindcă s-a luat lumina
nu ştiam atunci pentru cine se luase
ascultam radioul cu baterii mari cât palma de mea de copil
şi parcă nu cădea nicio stea de pe cer

ieşeam din tinereţe cu un tren personal
îmi lăsasem părul lung şi plecam în satul fără haltă cu cosiţele împletite
spre mirarea celorlalţi nu înţelegeam de ce li se părea că am părul prea bogat
aşa spuneau toţi dar eu ţineam cu dinţii de amintirea primelor biluţe cu elastic
din codiţele mele de şcolăriţă săream din tren şi mă întâlneam din nou
cu bătrânii cu desagi groşi sau coasa ascuţită în spinare
şipotul cu troiţă era acelaşi şi apa tot rece şi curată

până când într-o zi ajutoare de peste ţări pentru un sat sărac
au tras apa gălbuie la casele oamenilor printr-o ţeavă subţire
bătrânii singuri au început să se mişte tot mai încet
se tulburau precum apa apoi cădeau zăpezile din nou peste crucile înnegrite
iar luna de pe cer făcea feţe-feţe nebuneşte de iute

azi îmi amintesc de mustaţa lui salvador dali şi aştept să îmi leşine şi mie
ceasurile toate

marți, 10 martie 2015

9 martie

până la uşa bisericii sunt mai multe lumini pentru cei adormiţi
eu împing necazul cu degetul mare nu apăs clanţa veche
fiindcă aici sunt numai porumbei pe acest peron geluit cu ceară
ca în faţa unei catedrale
neruşinaţi hulubi cu salbe verzi la grumaz care se împerechează pansexual
pe piatră cubică peste vii şi morţi
se aude chemarea tremurând a bărbătuşului ca un violoncel dezacordat

menajera profesorului din lecţia lui eugen ionesco se gândeşte
la lătratul câinelui omorât de pavlov la cocaina lui freud
care studia libidoul la experimentul lui zimbardo oprit
chipurile la cerinţa logodnicei sale viitoare soţie

şi busturile negre din faţa ateneurilor operelor sau universităţilor
şi statuile cenuşii din parcul central cu băncile pline de îndrăgostiţi
porumbeii gri porumbeii negri şi cel alb la mijloc
faust redivivus
soldaţii saltimbanci angajaţi temporar la circul soarelui
misionarii perseverenţi şi armata salvării
paradele militare sub aceleaşi arcuri de triumf
bătrânii pişicheri în poziţie de drepţi şi câinii cu sânge albastru la gambă
care parcă latră respectaţi morţii tuturor mamelor cel puţin
fiindcă ei cel puţin nu mai sunt oameni cu adevărat

la târgul de carte cineva vinde aroma cărţilor în ediţii noi
recoltarea analizelor la policlinică oala cu mucenici a femeii singure
de la parterul blocului turn

duminică, 8 martie 2015

între azi şi mâine

copilul fără mamă are urechi ascuţite ca de iepure şi fuge
pe câmpul cu pir şi cicoare în bătaia puştii
copilul
îşi trage seara pătura până sub gât
pătura cu găuri ca stelele
îşi acoperă frigul din trup
un frig plăpând şi cu ruşine
tace când alţii vorbesc murmură bucură-te marie
când alţii cred că el blestemă
până când vin ploile până când se adâncesc văile pe unde curg izvoare
el cel care trăieşte ascuns după icoana unei femei
fură murele sălbatice din cimitirul inocenţilor

micile perfecţiuni ale vieţii

din când în când ceasul meu roşu de pe birou rămâne
cu vreun sfert de oră în urmă prin ce miracol electrostatic nu ştiu
mă trezesc înaintea timpului meu trag minutarul la ora celorlalţi
împing laba piciorului pas cu pas până la baia cu oglindă murdară
mă spăl pe ochi ridic bărbia mulţumind lui dumnezeu că încă pot vedea
lumea în atâtea culori

e mai bine
mă întorc la birou şi şterg mouseul de resturile de piele şi praf
rămase după contact prelungit
cum nu am mângâiat niciodată un trup de bărbat mă gândesc că ei sunt
ca muşchiul moale crescut pe scândurile unui gard
că femeile îi lasă să crească peste ele sau îi curăţă câteodată cu unghiile

dar nu ştiu nimic despre sex
îmi plăceau doar poveştile cu zâne şi zâna zânelor
şi mă îndurera povestea micii sirene care îşi pierde mai întâi glasul
apoi viaţa din iubire
mai ştiam când eram copil că fetele bătrâne sunt scrântite
întrebasem de ce şi mi s-a spus că sunt prea mică să înţeleg

dacă plouă cu soare mă gândesc opreşte-te clipă că eşti prea urâtă
de ce nu

sâmbătă, 7 martie 2015

d-ale sfinţilor

ce poate fi mai sfânt decât uleiul spunea vecina de la opt
în timp ce îmi trăgea oasele fragile cu mână statornică
într-un masaj care ar fi scos toţi demonii dintr-o femeie păcătoasă
dar din mine nu

vecina de la opt avea alcovul plin de rugăciuni
arsenie boca şi icoane
umbla la biserică bine înfofolită în baticuri de credincioasă
zâmbea şi spunea că îi plac poeziile mele
aplauda şi mă servea cu ciorbă de toate ierburile
spunea că mai presus de orice omul contează fie că e evreu fie că e ţigan
sau orice altceva

în noaptea aceea m-a lăsat unsă la toate încheieturile
descumpănită pe cearceafurile mele reci şi găurite
nu cred că vă mai amintiţi filmul cu oamenii din subsoluri
care scoteau capul afară doar ca să îi vâneze
pe cei care purtau lumina la ceafă ca apostolii sau sfinţii
erau oameni care mâncau lumina celorlalţi aşa
ca pe o tocăniţă de iepure cu zeamă de lămâie
vecina trăia pe vremea când unii îşi imaginau că au harul să vadă
aurele celorlalţi şi că recunosc omul după coajă
fapt care se întâmpla de fapt de veacuri
fiindcă pentru prea puţini contează miezul

şi nu cred că vă mai amintiţi filmul sf în care civilizaţia
e împărţită în vegetarieni şi canibali
cei din urmă crescându-i pe ceilalţi ca să îi mănânce periodic
după ce îi hipnotizează şi le oferă o postată de timp
într-un paradis terestru unde ei se pot chiar iubi şi înmulţi
astfel eu stăteam unsă pe corp gândindu-mă că
masajul e bun întotdeauna dar uleiul nu

peste vreo câţiva ani vecina de la opt a recunoscut că a lucrat
toată tinereţea în mediu toxic la tipografie
sau cel puţin aşa spunea soţul ei care fuma numai la bucătărie
ea a zăcut mai multe luni şi a murit tuşind de cancer pulmonar


vineri, 6 martie 2015

Povestea iepei de sub grui

Ale tinereţii valuri...cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării...

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster ...succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

miercuri, 4 martie 2015

strada mântuleasa

era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor

îndrăgostiţii cu tălpi subţiri păşeau pe marginea bordurilor
învăţau mersul orbeşte ochi în ochi
ca într-un facebook citadin
oamenii îşi schimbau între ei fotografiile de nuntă sau botez
uite eu îţi dau morţii mei trecutul meu de la adam şi eva
tu mi-i dai pe ai tăi
stăm de vorbă discutăm despre discuţii cuvântăm despre cuvinte
câte unul încerca să spună ceva de capul lui după care se înstrăina
uita până şi de cel carele eşti în ceruri
intra la apă agăţat de firele electrice
ca o şosetă desperecheată

era la începutul mileniului trei
când mulţi credeau încă în biblia lui robinson crusoe
ţâşnea iarbă încă grasă în păşune şi asta era de mirare

marți, 3 martie 2015

blestem

era cerul atât de albastru încât pe umerii bunicii cădea tot
ea păşea cu năframa înnodată sub cosiţe
urca din greu vara
talpă după talpă în clisa uscată
şi era iarba atât de verde încât pentru mine era simplu
să lunec sania mea de lemn fără cai peste câmp

uneori visele sunt mai mari
decât soarele
înainte să înţelegem ce este un vis şi ce este soarele

nu era nicio mioriţă cu lână plăviţă
nu era niciun negru vodă cu suită
era un colţ rotund de rai şi un codru mândru
care vorbea numai când bătea vântul

pentru toţi era simplu
nu-i aşa că e simplu când iarba e verde

dar tu stârpitură de drac
stafidă de om aruncată în oţet
de te ţii scai de calea mea
fără de lege
eşti un mort cu ochii mai puţin vii decât crezi
cel puţin fii decent să nu pariezi viaţa pe-o singură carte
fie şi de ghindă

modus vivendi

acum e momentul acela în care o mână
trage perdeaua peste asfinţit
aşa se cade
când ultima pagină a unei cărţi bune
închide în tâmpla fiicei grădinarului încă o grădină mare
ca toate celelalte minuni ale lumii

eu mă întorc între perne bătătorite
mă rotesc în cadranul pătrat al camerei mele
mulţumită că nu sunt imponderabilă
că am o formă vie şi călcâiele bătute în cuie pe podea
şi mă întind
cu un picior mai scurt decât celălalt
cum au fost şi amanta regelui soare şi churchill şi alţii importanţi
într-o lume procustică în toate încheieturile

într-o altă zi cioclii îmi vor lua ca lui cristos
stropul de amprentă sfântă de pe cearceaf

luni, 2 martie 2015

nu

acesta a fost un sanatoriu dintr-un alt vis
n-aţi întâlnit niciodată mai multă zbatere de amărăciune la plus infinit
decât golul din camerele lui goale
cu pereţii muceziţi scorojiţi cu podelele roase de ciuperci pestilenţiale
nu
chiar dincolo de drum a mai murit cineva
s-a mai născut o stea
fiindcă tocmai au renovat vechea fabrică de produse de panificaţie

aici la mine plouă şi cineva restaurează o şea medievală
din piele de cordoba

bizarele emoţii ale cântarului medicinal

mie îmi plac toate vocalele fac periodic dializă lingvistică
ridic un nor de ploaie deasupra frunţii dar altul
mai greu îmi coboară după ceafă
trebuie implicit să mai şi plouă
nubada şi dabanu se joacă fericiţi
înseamnă că dau din nou cu pumnul în piatră
fac exerciţii de dicţie să crape pietrosul în pătrar
selene moş ene alene
would you believe they put a man on the moon
cineva îşi cârpeşte şosetele şi altcineva cârpeşte craterele lunii
amândoi sunt săraci cu duhul

(mai sunt şi cei care vând salată de cuvinte grădinarului
îi recunoşti la coada de la farmacie când cer puterea ursului
şi ghiara diavolului tocmindu-se vreun sfert de ceas)

precum furtuna care răvăşeşte morţii neîngropaţi
pe câmpul de bătălie a inimii
sentimentele sunt pe veci personale
sunt cârpe de pe vremea bunicii
când nu exista vată hidrofilă sau tampoane de unică folosinţă
îmi masez scalpul să simt vreo scânteie dar nu iese nimic
totul intră ca linguriţa pe gâtul sticlei de şampanie
îmi întind degetele la maxim şi nu vă holbaţi la mine când închid ochii
fiindcă e doar un exerciţiu de gimnastică
a pleoapei inferioare

Femeia Zepter

Am întâlnit acum câţiva ani o femeie (Dumnezeu a fost mai blând atunci cu mine, că mai întâlneam oameni din când în când) pentru care eu parcă eram dumnezeu. Se aşezase în genunchi pe preşul ieftin din sufrageria mea şi plângea şi se plângea că numai eu pot să o salvez şi că dacă nu îi cumpăr oala Zepter ea îşi pierde serviciul în mod sigur şi are copii şi familie de întreţinut şi nu poate suporta aşa o nenorocire.

I-am explicat cu binişorul că eu la rândul meu abia am bani (Dumnezeu era mai blând cu mine, fiindcă atunci aveam ceva mai mulţi ca azi) şi că nu pot fi eu persoana care să o salveze. Dar ea insista şi îmi explica că nu a găsit alţi muşterii şi va pierde tot dacă eu nu o ajut.

Spunea că ea are păcate multe faţă de mine şi că se roagă lui Dumnezeu să o ierte. Eu o întreb ce fel de păcate aşa multe a avut, să îmi spună şi mie unul. Ea încearcă să se eschiveze, eu insist fiindcă şi ea insista în continuare şi atunci îmi răspunde că „noi am făcut multe avorturi” (era vorba de încă o altă femeie) şi apoi tot repetă cuvântul avorturi.

Dar dacă vreun Dumnezeu din cer ne aude pe toţi sau are câte un emisar în fiece casă botezată de preot de Bobotează? După câţiva ani m-a lovit suspiciunea: dacă în acel moment eram urmărită de vreun duhovnic în stare de ebrietate, care auzea confesiunea femeii Zepter? Poate m-o fi băgat şi pe mine în aceeaşi oală (Zepter sau nu) auzind cuvântul „noi”, o fi crezut că şi eu... sau poate nu.

Atunci am ascultat rugăciunea acelei femei şi i-am dat 125 de euro, rămânând eu cu buzunarul gol şi pradă unor mustrări din partea mamei (de data aceea justificate). I-am cumpărat oala din puţinii mei bani şi am constatat apoi că nici nu era ca la carte, fiindcă nu avea capacul etanş (defect de fabricaţie).

Şi aşa am rămas şi cu micuţa mea oală Zepter nefolosită şi cu gândul uneori la acea femeie care îmi spunea în genunchi „Tu ai suferit atât de mult pe lumea asta, ca Cristos, încât pe lumea ailaltă precis vei trăi numai fericire....” Mi-era puţin greaţă.

Acum mă pot întreba ce avea acea femeie cu viaţa mea prăpădită, de unde naiba ştia...ori vorbea cu pereţii şi încerca să îi vopsească din nou? Eu încă mai visez că poate am ajutat-o şi a fost atunci mai fericită...dar după mai mulţi ani am văzut-o pe stradă cu privirile rătăcite. Poate nu era ea.

Morala: confesaţi-vă numai la biserică sau cunoscuţilor şi nu jecmăniţi omul de ultimii bani, plângându-vă în acelaşi timp că acel om a suferit ca Cristos. O fi fost Cristos vândut pentru 30 de arginţi, dar Cristos precis nu a fost cămătar. Iar pentru cei cum am fost eu: nu ascultaţi confesiunile altora dacă nu îi cunoaşteţi de mai mult timp şi mai ales nu le puneţi întrebări în situaţii critice, că nu se ştie ce fel de ciorbă iese şi în ce oală. În rest, îmi pare rău de tot că societăţile de caritate sunt rare sau nu au profit şi trebuie să se ascundă în spatele oalelor. Pe lume există atâţia nenorociţi care nu au nici după ce să bea apă...există femei Zepter şi oale mereu goale.