Nedumeriri

În curtea blocului meu au tăiat vreo 15 copaci verzi (adică au „toaletat” coroana) şi au lăsat neatinşi copacii uscaţi. Toamna trecută s-a petrecut prăpădul. Eu nu sunt dendrolog şi nici adp-ist, nu cunosc utilitatea unei astfel de mutilări nu ştiu de ce nu au fost fonduri pentru tăierea celor morţi, ci doar pentru cei vii. Îmi amintesc că mergeam cu bunicii la pădure şi moşul meu încerca cu dosul securii pomii să vadă care este uscat cu totul şi să îl taie. Cred că şi acum există păduri unde bătrânii taie copacii uscaţi şi îi lasă pe cei verzi în pace.

Ce există oare în pacea sufletului unui copac? Poate că acolo cresc ca nişte flori păsări măiestre, dansează flamenco prinţese ale vântului, se decide soarta norilor buluciţi peste oraşul mare. În sfârşit, trebuie să fie o lume sfântă, fiindcă ei cresc şi spre cer şi spre pământ, fiindcă ei ne dăruiesc tăcerea şi cuvântul. Văd drept prometeic destinul oricărui copac înalt. Mi-l închipui pe Dumnezeu înconjurat de sfatul copacilor, de mireasma frunzelor foşnind în grădina raiului.

Stăteam în rezerva din spitalul de psihiatrie, îmi întindeam oasele îndurerate cu teamă. Vecina din patul alăturat îmi vorbea pe un ton scăzut. Avea ochii subţiri şi prelungi, ca asiaticii. Spunea că familia ei nu înţelege de ce şi cum ea a sacrificat totul pentru Dumnezeu, în timp ce ea nu se teme să recunoască faptul că ar fi în stare să îşi dea viaţa pentru Dumnezeu. Am uitat să o întreb ce înseamnă Dumnezeu pentru ea. Pentru mine atunci Dumnezeu şi Fiul şi Sfântul Duh erau toţi castanii de pe aleile spitalului de psihiatrie, retezaţi, „toaletaţi” de mână omenească. Au luat oare adp-iştii sufletul nebunilor sau vorbele lor nedorite în lumea normală? Mi-era aşa de ciudă când o pacientă îmi spunea, cum se întâmplă adesea, că „noi suntem normali, ăia de afară sunt nebuni”. Eu nu am rănit lumea nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul. Gurile rele spuneau adesea că eu nu gândesc, ceea ce e o minciună. Gândesc, dar nu în cuvinte, că doar nu sunt copil mic sau idioată. Normal că nu monologhez niciodată în mintea mea. Şi i-aş ruga pe oamenii cuvântători să nu calce peste umbra copacului meu, aşa cum nu se scuipă obrazul unui mort. Ştiu, Celine spunea că va scuipa pe mormintele nu ştiu cui, dar eu nu înţeleg. Desigur şi copacii înalţi se taie, dar oare toţi sunt tăiaţi la oraş? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi, abia dacă am timp să pun întrebări.