se întâmpla când ieşeam să văd soarele luminând la piaţa obor
dar vedeam numai oameni şi mă topeam de fericire
oameni cu privirea rotunjită cu degetele crăpate
discutând preţul prunelor timpurii al cartofilor roşii sau daliilor de lângă gard
şi dintre atâtea vorbe despre ploi sau secetă mă trezeam moartă-coaptă
cu buzele uscate lângă cişmeaua orăşenească
întrebam mereu dacă apa e bună de băut ca să mă bucur
că îmi răspunde cineva de parcă păşeam spre castelul unui vrăjitor bun
la televizor se difuza mereu scena cu stan şi bran şi pianul pe scări
dacă era sfârşit de săptămână bunica aducea din grădină un castravete pricăjit
îl tăia subţire să vezi prin felii adăuga ceapă şi oţet şi trântea o păpară în unsoare
seara aprindeam lumânarea cu linişte mioritică fiindcă s-a luat lumina
nu ştiam atunci pentru cine se luase
ascultam radioul cu baterii mari cât palma de mea de copil
şi parcă nu cădea nicio stea de pe cer
ieşeam din tinereţe cu un tren personal
îmi lăsasem părul lung şi plecam în satul fără haltă cu cosiţele împletite
spre mirarea celorlalţi nu înţelegeam de ce li se părea că am părul prea bogat
aşa spuneau toţi dar eu ţineam cu dinţii de amintirea primelor biluţe cu elastic
din codiţele mele de şcolăriţă săream din tren şi mă întâlneam din nou
cu bătrânii cu desagi groşi sau coasa ascuţită în spinare
şipotul cu troiţă era acelaşi şi apa tot rece şi curată
până când într-o zi ajutoare de peste ţări pentru un sat sărac
au tras apa gălbuie la casele oamenilor printr-o ţeavă subţire
bătrânii singuri au început să se mişte tot mai încet
se tulburau precum apa apoi cădeau zăpezile din nou peste crucile înnegrite
iar luna de pe cer făcea feţe-feţe nebuneşte de iute
azi îmi amintesc de mustaţa lui salvador dali şi aştept să îmi leşine şi mie
ceasurile toate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu