HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 23 decembrie 2012

Antologie de poezie

Acum, în pragul sărbătorilor de iarnă, aş vrea să menţionez apariţia unei cărţi frumoase, o antologie colectivă de poezie editată de Rovimed Publishers, coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, apărută sub auspiciile siteului de poezie şi proză Casa Gândului http://casa-gandului.ning.com, printre ai cărei autori selectaţi de editori mă număr şi eu.
Adresez felicitări şi pe această cale tuturor celor care au colaborat la realizarea acestui frumos proiect literar.
De asemenea, cu ocazia Sfintei Sărbători a Crăciunului adresez din suflet urări de bine tuturor cititorilor acestui blog. Şi fie ca Noul An 2013 să vă aducă bucurii literare şi multă sănătate!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

os şi piatră



puneţi în lanţuri pietrele
să nu se mai macine singure la colţuri
opriţi avalanşa din munte
unde izvorul a secat sub bolovani

sunt numai cruci de fier pe marginea cărării
morminte de eroi fără nume
de pe vremea când pietrele zburau
ori cădeau grămadă din cer

aruncaţi pietrele în temniţă nu în oameni
opriţi-le
au început să crească înalte
piatră cu sare peste trupurile noastre
zidurile lăcrimează sau curg lacrimi peste ele
mii de Ane plâng încet că s-au cununat cu Manole

morţii noştri au oasele subţiri şi nu-s de stâncă
suntem tot mai reci şi uscaţi unii faţă de alţii
faţă de noi înşine
Doamne

marți, 11 decembrie 2012

(auto)portret imperfect



poate de vină sunt anii
vârsta la care femeile trecute îi repetă zâmbind
că ea este încă tânără

are bucătărie şi cămară ticsite cu condimente
şifonier cu lavandă şi săpunuri între cearceafuri
chiar şi trusă de manichiură
pentru zilele ploioase
în casa ei florile primite în dar
îşi pierd parfumul într-o oră

singurătatea roade cu măsele ascuţite
durerea o loveşte în cap deodată
ca o greblă pe care a călcat din greşeală
dar nu poate ţipa
stă dreaptă cu fruntea lipită de perete şi numără

de câte ori s-a îmbătat cu vise spumoase
ca şampania ţinută la rece cu dop puternic
sau câte coşmaruri au trecut ca argintul viu
în nopţile cu stelele ascunse
închise apoi în termometre
strânse lângă piept când are febră

numără de câte ori latră sau muşcă prezentul
ca un mops bătrân cu limba scoasă
îşi plimbă degetele pe stampe din trecut
acoperite cu un film roz de acuarelă
se gândeşte la viitor ca la o colecţie de caramele fără gust
care smulg dinţii din alveole

ea e doamna cu umbrelă pastelată vara
şi neagră corb la înmormântări

sâmbătă, 1 decembrie 2012

noapte cu miel alb



l-au îmbrâncit pe întuneric
în colţul ţarcului lângă perete
scâncea încet ca oricare miel alb
neînsemnat nelalocul lui

un înger şedea roată împrejur
fiecare înger poate să lupte cu o sută de diavoli
fiecare are o sută de perechi de braţe

închisă în noaptea grea
inima lui ca o candelă
ardea lumină la o mie de leghe
o mie de tineri primeau sfânta împărtăşanie

n-a adormit
a doua zi l-au însemnat
şi l-au lăsat liber printre ceilalţi zece
ploua mărunt de zece ore
pe ţelina acoperită cu lână proaspătă

sens interzis



am pierdut o viaţă
mergând mereu pe mijlocul drumului
între cele două sensuri
pe linia trasă cu vopsea albă
cu spatele drept şi privirea înainte
de parcă aş fi purtat pe cap un coş
cu o pasăre adormită

poate era mai bine dacă viaţa
m-ar fi prins de chică să mă scuture cu totul
aşa cum unii prind căţeii abia fătaţi
şi îi ţin cu capul dedesubt
în căldarea cu apă de ploaie

dar eu mergeam înainte
mă temeam să nu zboare pasărea
de pe creştet
departe de oraş de ţară de planetă
în noaptea din spatele meu
unde cineva pune la suflet
eclipsa totală a pământului

vineri, 30 noiembrie 2012

corida hibernală



pe ecranul amintirilor am întins în cruciş
sârme de uscat rufe
privesc filmul prin hubloul maşinii de spălat
un talmeş-balmeş cenuşiu
umflat ca o mâţă castrată de zece ani

prinşi câte unul în cârlige de lemn
se bălăbănesc şoareci alb-negru
ca primele desene cu mickey mouse
sârmele întinse la maximum împrăştie stropii de apă
puricii din difuzorul televizorului tesla
şoptesc noapte bună copii

tot nu se spală
am luat fantomele de păr
cearceafuri îngălbenite arse cu scrum de ţigară
în care au zăcut nopţi albe şi zile negre
le scot la uscat înainte de prima clătire
altfel nu îngheaţă

joi, 29 noiembrie 2012

lecţia de anatomie



pe lângă spinii de trandafir dimineaţa
primul fluture alb

dimineţile sunt tot mai grele
în presiune atmosferică
precum hainele vagabondului 
pe masa de disecţie
într-o facultate de stat
o studentă fără batistă îi zâmbeşte calin
împuţitule zice ea

la lecţia  despre creier au fotografiat scena
printre zâmbete grimase
şi aere incipiente
de indiferenţă
pe masă doar piese anatomice

după amiaza la biserica cu hramul
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
clopote de vecernie răzbat peste trandafiri
printr-un nor roz care dispare încet

studenta la medicină deschide larg
portofelul de piele
o iconiţă plastifiată
binecuvântează
preotul trece pe trotuarul dinspre nordvest

serile sunt tot mai grele
sub felinarul spart pe jumătate
primul porumbel alb 
a căzut

miercuri, 28 noiembrie 2012

natură statică



la ora rugăciunii de seară
cerşetorul plânge cu pumnii în zid
loveşte cu palma
trage iedera ca pe o sfoară de clopot
de câte ori Doamne
ţi-am întors şi obrazul celălalt
şi am tăcut şi Tu ai tăcut

un ultim câine vagabond
fură pâinea de pe trotuar
o singură lacrimă cade în rigolă
la fel de rece ca botul câinelui

de la fereastră un copil aruncă avioane în stradă
cerşetorul a tăcut
acum adună şi numără cu ochii umezi
hârtia mâzgălită

la noapte va fi frig

Copilărie 3



pe atunci soarele curgea ca mălaiul
măcinat proaspăt la scocul morii
galben era chiar şi iarna
când îl apăsam cu degetul mare
ca pe un bumb neîncheiat la piept

tăiam greu cărare cu bâta
prin lanul de buruieni înalte
până când ciorapii trei sferturi
erau plini de ciucuri de scaieţi
săream gardul ca un hoţ
ca să nu ştie nimeni unde sunt

când se înălţa carul mare peste şură
alunecam pe gura ieslei în otava proaspătă
şterpeleam scăunelul scobit cu trei picioare
pe care şedea bunica la ora mulsului
şi cântam mânzului cu stea în frunte

atunci toate inimile erau calde şi roşii
în formă de frunză de tei
fiecare stea era o poveste
şoptită de zâne în poiana narciselor

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

lied pentru lună şi doi luceferi

în lumea unei femei singure
fiecare crăpătură în pereţi
este un junghi intercostal
paşii vecinilor de deasupra
o apasă pe piept când respiră
dacă mişună şobolani în subsol
o trec fiori reci pe spinare

dincolo o mamă alăptează şi un copil plânge
în casa femeii singure ruginesc
ceasuri barometre şi fermoare
toate curg
când plouă trupul ei e ca biscuitul umed
din proviziile ascunse în tranşee
de viitorii eroi necunoscuţi

departe de zidurile oraşului
râul macină încet pietrele
iarna pe sub gheţuri
în jurul singurătăţii bolta cerului
se închide ca o placentă
cu vene din stele albastre

femeia îşi pileşte unghiile în carne

Barajul




Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat de la oraş să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj, Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până către Valea Scoreiului, un afluent mic şi el umflat, ieşindu-şi din firea de altfel domoală. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind după cum i-era felul, eu mă ţineam desigur prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure mai apoi şi pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau pe puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori te treceau fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare. Din când în când mai venea zvon că se mai înecase vreun om acolo. Sau altfel apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov înainte să năvălească potopul. Căruţele, şi mai târziu maşinile Dacia, treceau Oltul pe bacul alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul, Niculae sau Lae Chioru cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra chiar la hidroenergie şi a vizitat odată satul, demult, când eram încă mică. Al doilea era tata. Tata era inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în sat dezvăluind într-o seară ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, că vroiau să construiască pe Olt acolo un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că într-un fel tata avea dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară, odată cu oamenii locului şi livezile lor.

În vara lui 1984 a fost în sat acea tradiţională „întâlnire a fiilor satului”, cu bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare mai demult, oameni dornici de discuţii, muzică şi dans. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. A fost prima oară când am gustat bere, că nu era suc de vânzare. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce coteşti drumul de la baraj spre sat. Odinioară nicio maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau uneori desculţi sau făceau papalaşcă din praful de pe drum şi apă din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, apoi era ridicat de-a valma de maşinile care veneau la rude în sat. În ultimul timp şi acestea au fost puţine.

O vedeam adesea când eram mică. Lelica Ileana sau Leana cum îi ziceau mulţi. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă, ea nu avea una în ogradă. Zâmbea larg, până la colţul năfrămii şi vorbea tare. Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Cum eram acolo copil mic şi cuminte, mă trezeam cu ea că vine la noi la poartă cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Era bună cu mine lelica Ileana, vecină cu noi, dar şi vecinii mai din capul satului, care erau puţini la număr. Printre ei Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau câte o aventură mai puţin cuminte, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuţ. Eu în sinea mea nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalţi. Am mers pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ, lucrător într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii, nu mai îmi amintesc cum ajunsese acolo. Ştiu doar că întreaga viaţă mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

După mulţi ani, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Apoi s-au dus repede câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii. Generaţia mamei plecase în majoritate la oraş. Puţini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială rămâneau cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, ţiganii au tâlhărit şi omorât preotul satului. Alte bande de hoţi au umblat prin casele pustii şi au prădat biserica. Apoi a fost renovată şi refăcută. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca mirifică. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum Dumnezeu i-a pedepsit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de odinioară, unde acum stătea altcineva.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc şi ei în ţintirim. Am vizitat satul şi am văzut că zona din jurul barajului a devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe marginea lacului de acumulare au venit pescari şi vin mereu din diferite locuri. Oameni necunoscuţi au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi în afara satului, pe marginea apei.

Casa noastră  e una dintre puţinele clădite între trei fântâni. Dar poate niciodată apele nu vor urca în pivniţele acum goale. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, mai liberă de automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Aerul tot mai curat, munţii din zare tot mai albaştri.

vineri, 23 noiembrie 2012

tactil



mă întorc aproape oarbă
ca un copil rătăcit
pe unde am însemnat drumul
cu fărâme calde de inimă
le adun în palme
dar nu se potrivesc la loc

să fi fost inima mea
sau a altcuiva
mă întreb în timp ce respir
tot mai rar
boabe de sudoare picură
ca într-o peşteră
atât de necunoscută
atât de intimă

pretutindeni sunt acasă
prin ochii întredeschişi
lumea e o fântână
în care strig

Biografie




eram copil şi îmi ploua în păr
ieşea soarele şi lutul creştea rotund
o ulcea în mâna olarului
era trupul meu dinspre tălpi spre creştet

alergam roată în jurul copacilor
cu hăţuri strânse pe trup
după cum se schimba vântul
inima cât un bob de rouă ascuns
trăgea numai hăis sau cea

câte puţin pădurea şi-a strâns rădăcinile
aspre în tâmplele mele
crengile taie pământul ca un plug
merg printre oameni pe vârfuri
codru adânc de-a-ndoaselea

lutul mi-e moale şi uşor
prin el îmi trec braţele şi desenez
pe gâturi de ulcele flori de mac



joi, 22 noiembrie 2012

fără de ispită



sunt sora fiului risipitor
multe ierni am aşteptat lângă vatră
să port pantofii de mireasă ai mamei

fără să dezvălui secrete încuiate
m-am sălbăticit
între orbite am două sferturi de lună
între umeri două ramuri de brad
în cruciş
acele cresc direct în carne

departe de prinţul din poveşti
de căruţa cu armăsar
în care mă fura somnul
până când greierii tăceau
acum sunt mai trează când visez

număr descrescător paşii
dintre fereastra închisă şi uşă
mă întorc pe călcâie
privesc soarele cum răsare drept
fără strop de gelozie

joi, 18 octombrie 2012

Stăteam acolo lângă fereastră...



Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca şi cum aş privi prin lupa tatălui meu , o amintire pe care o ţin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească pe sine aşa, exact aşa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă. N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată timidă, reţinându-mi manifestările expansive. Iar el era de temut,  din atât de multe motive. Nu am avut niciodată o relaţie deschisă, dar cred că puţine fete sunt apropiate emoţional de taţii lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca şi cum ar fi fost gravate pe uşi, pe pereţi, peste tot în casă. De pildă, îi păsa foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce mănânci", şi altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de dură sau puternică. Şi poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere.  Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.
Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” şi visătoare, de exemplu faptul că unii dintre colegi îşi cam băteau joc de mine uneori, lucru care mă afecta într-atât încât izbucneam în lacrimi.
În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de matematică-fizică ales de părinţi. 

Eram obligaţi să mergem în fiecare zi la şcoală în uniforme de culoare albastru închis şi erau controlate la poartă şi numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braţ şi de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, ştiam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colţ de stradă la alta, ajungând la şcoală în mai puţin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia şi prospeţimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară, fiindcă eram tineri. Am studiat matematica şi fizica în cea mai mare parte a programului şi adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice şi nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârşitul clasei a zecea trebuia să dăm  un examen pentru a fi admişi în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii şcolare.

În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol şi mai important în viaţa mea.

Într-o zi, când aveam şaptesprezece ani, şi era evident de primăvară din câte ţin minte,  ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciţii sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră şi apoi, un pic obosită şi ameţită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreaţiei, mulţi colegi ieşiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp şi nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe faţă de doamna profesoară. Şi nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roşu aprins la faţă (poate era şi fardată), aprinsă de furie,  ţipând către mine: "Domnişoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând aşezat în prima bancă. Nu înţelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Şi de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Şi acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie şi grabă, a luat toate testele noastre şi a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de şoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.

Prietena mea a început să vorbească ea cu mine,  exprima furie şi revoltă, criticând faptul că profesoara a reacţionat în acest mod. Nu am putut înţelege, asta e tot. Poate că m-am înşelat, chiar şi după toţi aceşti ani nu ştiu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunţ fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greşit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Şi poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.

La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.

miercuri, 17 octombrie 2012

Noi şi ei




Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trage simţul accentuat al pudorii şi faptul că de atunci mă feresc să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, copiii...de fapt şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată. 
Străinii exercită întotdeauna o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba. Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul obişnuit al existenţei cotidiene.
Oare ceea ce este necunoscut, străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă incontrolabilă? Mă gândeam la ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar strânge norii de furtună şi ar ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi.
Când eram copil poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei. După mai mulţi ani veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, dar graniţele erau pentru oricare. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Dar, copil fiind, simţeam totuşi o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica din filmul „Şatra”. Funcţiona aceeaşi lege a graniţelor dintre noi şi ei, graniţe unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.
Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii ascultam: „uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.
Anul trecut am mers cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci, amintindu-mi de ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr sălbatic pe hotar.
Sunt ţigani şi ţigani, oameni şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung.

luni, 1 octombrie 2012

ghimpi de cactus



între mine şi ceilalţi
fug trenuri
fără nicio haltă permisă
plutesc corăbii fantomă
într-un deşert cu cactuşi înalţi

lanţuri de ocnaş
mi-au ruginit în palmă
spre asfinţit sunt ca o cărămidă veche
care se sfărâmă

mai ies din când în când pe strada mare
mă opresc
lângă prăvălia ceasornicarului
încă nedemolată
lăcrimez fără batistă
accesoriu demodat
respir greu în corsetul de întrebări
la care nimeni nu răspunde

să fie oare noiembrie
ori martie?

joi, 27 septembrie 2012

scafandru fără mască



la ora dinainte de asfinţit
când lumina înoată ca peştii cu solzi arămii
aproape de faţa apei
mă încingea un dor amar de libertate

fugeam în scaunul cu două roţi
cu mâinile bătucite în loc de tălpi
îmi ţineam viaţa direct în palme
rătăceam pe aleea cu morga
înghiţind hălci de aer
îmbălsămat cu floare de castan

hohoteau în jurul meu toate
pacienţii care râdeau că eram şchioapă
infirmierele indignate că vomam în pat
copiii de la secţia de pediatrie
oalele goale trântite la cantină
borcanele de la fereastra de sus a morgii
cu materie cerebrală didactică
erau toate galbene de râs
ca frunzele bolnave

învârteam roţile tot mai repede
mereu pe mijlocul aleilor
mă aplecam după câte o frunză
ca o palmă cu degete schimonosite
sub sfântul soare

uitasem să plâng să zâmbesc
sau că nu râsesem niciodată
din toată inima

luni, 24 septembrie 2012

spirală strânsă



am fost la piaţă şi m-am întors săracă
cu traista plină de seminţe
de floarea soarelui 
proaspete din ultima revoluţie terestră

treptat voi digera
fiecare germene ca pe o întrebare fără răspuns
voi răsufla cu umerii mai uşori

de-o vreme am obosit
de prea multă aducere-aminte
este mai simplu să înghit seminţele
cu ochii închişi pe timp de furtună
până când din inimă coboară tunete
lovesc unde doare sau unde nu simt nimic

precum sinucigaşii am aflat prea târziu
că sunt totuna cu sângele care pleacă
afară din temniţă
am înţeles că timpul se roteşte în spirală
şterge încet de sub pleoape
chiar şi ultimul chip cioplit

de la una la alta



bărbatul acela vâna şi fazani 
lăsa carnea la fezandat câteva zile
agăţată de tavanul cămării

ţin minte cel mai bine
schiţele lui în cărbune moale
chiar pe Isus răstignit de mâna lui
atât de încet şi subţire
trăgea cu pensula orice linie ca şi cum răbdarea
ar fi fost singurul papion alb
înnodat cu grijă
fără vreo pată fără şovăială
se deplasa de la o zi la alta ca un melc
sub un castel de nisip

de ziua lui de naştere pământul s-a zdruncinat de două ori
când a murit l-au îngropat în două locuri
sicriul nu încăpea adânc în groapă
au pus apoi otravă de şobolani
astupau o gaură apărea alta
dar cu răbdarea poţi trece peste toate
pe dedesubt
sau de la una la alta

mai am câteva pene de vânător
deasupra rafturilor mele cu cărţi
umbrele fug între pereţi şi tavan
apar găuri în amintire
fazanii agăţaţi tremură
precum clopotele în grindină
alte umbre dispar încet
morminte pierdute sau regăsite
inocente
ca nunţile de fluturi

vineri, 21 septembrie 2012

orbitor de alb



ningea mult prea insistent
fulgi mari aproape cât ochiul
pe nări pe buze întredeschise pe şalul alb
dantelat de la bunica
exact când nu ar fi trebuit să-l port
aveam profil de stutuetă de porţelan
ca o fată rusoaică mândră de cocoşnic

după  mai mult timp mă opream respiram rar
mă îneca întâi plânsul apoi oftatul
în cele din urmă sughiţul
poate de frig de nedumerire
de povestea stranie despre vinul cald cu scorţişoară
cum de s-a ascuns el în sângele meu atunci
doar crescusem cu cireşe amare şi frunze de măcriş sălbatic
sorbisem spuma laptelui muls toată copilăria fără să plâng
pe velinţa aspră din lână de oaie ţurcană

cum a ajuns bărbatul acela în valţurile inimii mele 
şi nu s-a măcinat cu totul
numai lacrimile se mai lipesc de nări de pleoape întredeschise
ca un clei din rană de scoarţă de vişin
nicio barieră niciun semn de sens unic
niciun semafor aprins
ori vreo biserică cu moaşte ferecate

luni, 17 septembrie 2012

Fiat lux!


pe coridorul fără  lumină
fiecare proprietar are uşa lui
în spatele căreia repară
pardoseală pereţi ferestre
ascute cuţitele boante
toacă hrana pentru câini
frunzele de pătrunjel pentru supă

l-aţi văzut cumva pe nimeni
întreb eu uşile închise
cu spinarea grea încă dreaptă
în ţara minunilor nimeni nu plânge
ceilalţi sunt orbi în culorile toamnei
aşează pleoapă peste pleoapă
uşor precum frunza peste frunză
mormane de ochi goi fără pupile
fără să se deschidă

încă mai văd să bat la uşi
întinzând cutia milei
în întuneric
speranţele sunt degete subţiri
ating uşor globul pământesc
o jucărie care nu se mai învârte
şi totuşi se clatină

se face soare dincolo de nori
de fiecare dată când e linişte

vineri, 14 septembrie 2012

sculptură în lemn viu



încă mi-e frică de mobila grea în special de cea din lemn negru lustruit mâncat de cari... nu mai vizitez muzee sau case cu antichităţi chiar dacă nu au oglinzi un cântec de inimă albastră creşte între mine şi lutul ars rotunjit ... nu mai admir clavecine cu trandafiri incrustaţi cele două tablouri moştenite îmi reproşează tot ce n-am uitat ...într-o zi mobila a început să pocnească precum un cântec de greieri nebuni în plin soare ... cu inima din stop în stop am fugit în stradă dar norii nu veneau să pot alerga desculţă să cad ca fulgerul descărcat în noroiul din rigole ...

câte muşuroaie de furnici şi câţi stupi sălbatici s-au clădit  în măduva mea ...stau dedesubt oftez greu şi văd simt prin buricele degetelor marşul lor din colţ în colţ ...n-am suportat insectele niciodată e vina mea ... în afară de fluturii de vară şi cel mult nunţile libelulelor sau buburuzele toamna ... de curând am aflat că vorbesc limba gâzelor mă trezesc noaptea dacă vreuna se urcă deasupra patului presimt fiecare gâză nou venită indiferent de mărime ... poate că sângele meu e acum ca vinul învechit şi inima măsoară timpul odată cu insectele până când iarna pământul se odihneşte ... în martie fie şi de bună vestire aceeaşi cruce ne apasă pe toţi în spinare acelaşi lanţ al slăbiciunilor sălbatice ne leagă de pădurea vie în care copacii cad din picioare ...

târziu am înţeles că între mine şi lună e doar un salt acrobatic în plasă de păianjen ...mult prea târziu...

duminică, 9 septembrie 2012

Amnezie



stau întinsă pe patul îngust
cu gura deschisă
un ţânţar mă pişcă de limbă
tocmai când visam că vorbesc ceva

despre războiul trecut
sau epoca de pace îndelungată fără graniţe
ţintesc cu mitraliera 
gângania căzută într-un crater pe lună

mă trezesc cu buzele însângerate
de atâta linişte şi cuvinte răpuse pe front
fără semne de întrebare
ca merele discordiei despicate cu toporul
ca o cutie neagră a pilotului ghilotinat

îndes puternic dopul şampaniei
să nu explodeze
beau doar apă dulce de la un izvor
sfinţit în zori de zi

joi, 6 septembrie 2012

Brânduşă de toamnă



în fiecare noapte alerg
printr-un coşmar care bate
în roz şi violet
de la primăvară către toamnă

din trupul meu pierdut
în labirintul dintre sori
viscerele  mai sunt bune
doar pentru cuţitul sacrificial
un viitor prezis
ca o placentă nebuloasă
din schelete de frunze

mi-e pieptul plin de stele
gol de durere şi sânge
un plasture de lună apasă 
inima bătătorită
când voi cădea în ţărână
va rămâne un crater deasupra
şi niciun scaiete dedesubt

îmbracă-mă Doamne mai degrabă
în glas argintiu de îngeri
să fiu un clopot răsturnat
cu buza către cer

duminică, 2 septembrie 2012

muntele de pietate



Doamne de ce n-am rămas
copil lipit pământului 
să cresc crumpene în cuiburi
să mestec mămăliga la asfinţit
porţile hapsâne ale oraşului
m-au înghiţit de-a valma
cu trăista ţesută de bătrânii mei
de atâta timp
am rătăcit în pantofi pingeliţi
an de an de Bună Vestire
în veston cusut cu aţă albă la căptuşeală

manechinele din vitrine
zâmbeau seara cu un aer astral
sub neoane colorate precum acadelele
cu peruci pudrate lucioase
ca vata de zahăr la carnaval
schimbând hainele şi capetele
în fiecare anotimp

într-o zi am cules zece lei de pe trotuar
nimeni nu era alături
în afară de vântul ce izbea
chioşcul florăresei la colţul străzii
în altă zi am găsit zece lei în balcon
mi-am făcut cruce
fiindcă nu aveam cui să îi dau înapoi
a fost o zi cu soare de duminică

în cămara plină de insomnii vechi
am dat ocol muntelui de sare
căutând înţelepciunea
mi-am lipit fruntea asudată la miazănoapte
am ciocănit ca în zidul plângerii
în timp ce oamenii dărâmau mereu
cupele pline cu şampanie
piramidele acrobaţilor
castelele din cărţi de joc
cu asul de pică la temelie

pe străzi se aprind artificii o dată pe lună
eu ţin în palmă o inimă de aur de trei grame
prinsă cu lanţ subţire
pe care n-o voi amaneta