Acum, în pragul sărbătorilor de iarnă, aş vrea să menţionez apariţia unei cărţi frumoase, o antologie colectivă de poezie editată de Rovimed Publishers, coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, apărută sub auspiciile siteului de poezie şi proză Casa Gândului http://casa-gandului.ning.com, printre ai cărei autori selectaţi de editori mă număr şi eu.
Adresez felicitări şi pe această cale tuturor celor care au colaborat la realizarea acestui frumos proiect literar.
De asemenea, cu ocazia Sfintei Sărbători a Crăciunului adresez din suflet urări de bine tuturor cititorilor acestui blog. Şi fie ca Noul An 2013 să vă aducă bucurii literare şi multă sănătate!
duminică, 23 decembrie 2012
Antologie de poezie
sâmbătă, 15 decembrie 2012
os şi piatră
puneţi în lanţuri
pietrele
să nu se mai
macine singure la colţuri
opriţi avalanşa din
munte
unde izvorul a
secat sub bolovani
sunt numai cruci
de fier pe marginea cărării
morminte de eroi fără
nume
de pe vremea când
pietrele zburau
ori cădeau
grămadă din cer
aruncaţi pietrele
în temniţă nu în oameni
opriţi-le
au început să
crească înalte
piatră cu sare
peste trupurile noastre
zidurile
lăcrimează sau curg lacrimi peste ele
mii de Ane
plâng încet că s-au cununat cu Manole
morţii noştri au
oasele subţiri şi nu-s de stâncă
suntem tot mai
reci şi uscaţi unii faţă de alţii
faţă de noi
înşine
Doamne
marți, 11 decembrie 2012
(auto)portret imperfect
poate de vină
sunt anii
vârsta la care
femeile trecute îi repetă zâmbind
că ea este încă
tânără
are bucătărie şi
cămară ticsite cu condimente
şifonier cu
lavandă şi săpunuri între cearceafuri
chiar şi trusă
de manichiură
pentru zilele
ploioase
în casa ei
florile primite în dar
îşi pierd
parfumul într-o oră
singurătatea roade
cu măsele ascuţite
durerea o loveşte în cap deodată
ca o greblă pe care a călcat
din greşeală
dar nu poate ţipa
stă dreaptă cu
fruntea lipită de perete şi numără
de câte ori s-a
îmbătat cu vise spumoase
ca şampania
ţinută la rece cu dop puternic
sau câte
coşmaruri au trecut ca argintul viu
în nopţile cu
stelele ascunse
închise apoi în
termometre
strânse lângă
piept când are febră
numără de câte
ori latră sau muşcă prezentul
ca un mops bătrân
cu limba scoasă
îşi plimbă
degetele pe stampe din trecut
acoperite cu un
film roz de acuarelă
se gândeşte la viitor
ca la o colecţie de caramele fără gust
care smulg dinţii
din alveole
ea e
doamna cu umbrelă pastelată vara
şi neagră corb la
înmormântări
sâmbătă, 1 decembrie 2012
noapte cu miel alb
l-au îmbrâncit pe
întuneric
în colţul
ţarcului lângă perete
scâncea încet ca
oricare miel alb
neînsemnat
nelalocul lui
un înger şedea
roată împrejur
fiecare înger
poate să lupte cu o sută de diavoli
fiecare are o
sută de perechi de braţe
închisă în
noaptea grea
inima lui ca o
candelă
ardea lumină la o
mie de leghe
o mie de tineri
primeau sfânta împărtăşanie
n-a adormit
a doua zi l-au
însemnat
şi l-au lăsat
liber printre ceilalţi zece
ploua mărunt de
zece ore
pe ţelina
acoperită cu lână proaspătă
sens interzis
am pierdut o
viaţă
mergând mereu pe
mijlocul drumului
între cele două
sensuri
pe linia trasă cu
vopsea albă
cu spatele drept
şi privirea înainte
de parcă aş fi
purtat pe cap un coş
cu o pasăre
adormită
poate era mai
bine dacă viaţa
m-ar fi prins de
chică să mă scuture cu totul
aşa cum unii
prind căţeii abia fătaţi
şi îi ţin cu
capul dedesubt
în căldarea cu
apă de ploaie
dar eu mergeam
înainte
mă temeam să nu
zboare pasărea
de pe creştet
departe de oraş
de ţară de planetă
în noaptea din
spatele meu
unde
cineva pune la suflet
eclipsa totală a
pământului
vineri, 30 noiembrie 2012
corida hibernală
pe ecranul
amintirilor am întins în cruciş
sârme de uscat
rufe
privesc filmul
prin hubloul maşinii de spălat
un talmeş-balmeş
cenuşiu
umflat ca o mâţă
castrată de zece ani
prinşi câte unul
în cârlige de lemn
se bălăbănesc
şoareci alb-negru
ca primele desene
cu mickey mouse
sârmele întinse
la maximum împrăştie stropii de apă
puricii din
difuzorul televizorului tesla
şoptesc noapte
bună copii
tot nu se spală
am luat fantomele
de păr
cearceafuri
îngălbenite arse cu scrum de ţigară
în care au zăcut
nopţi albe şi zile negre
le scot la uscat
înainte de prima clătire
altfel nu
îngheaţă
joi, 29 noiembrie 2012
lecţia de anatomie
pe lângă spinii de
trandafir dimineaţa
primul fluture
alb
dimineţile sunt
tot mai grele
în presiune
atmosferică
precum hainele
vagabondului
pe masa de
disecţie
într-o facultate
de stat
o studentă fără
batistă îi zâmbeşte calin
împuţitule zice
ea
la lecţia despre creier au fotografiat scena
printre zâmbete
grimase
şi aere
incipiente
de indiferenţă
pe masă doar
piese anatomice
după amiaza la
biserica cu hramul
Tăierea Capului
Sfântului Ioan Botezătorul
clopote de
vecernie răzbat peste trandafiri
printr-un nor roz
care dispare încet
studenta la
medicină deschide larg
portofelul de
piele
o iconiţă
plastifiată
binecuvântează
preotul trece pe
trotuarul dinspre nordvest
serile sunt tot
mai grele
sub felinarul
spart pe jumătate
primul porumbel
alb
a căzut
miercuri, 28 noiembrie 2012
natură statică
la ora rugăciunii
de seară
cerşetorul plânge
cu pumnii în zid
loveşte cu palma
trage iedera ca
pe o sfoară de clopot
de câte ori
Doamne
ţi-am întors şi
obrazul celălalt
şi am tăcut şi Tu
ai tăcut
un ultim câine
vagabond
fură pâinea de pe
trotuar
o singură lacrimă
cade în rigolă
la fel de rece ca
botul câinelui
de la fereastră
un copil aruncă avioane în stradă
cerşetorul a
tăcut
acum adună şi
numără cu ochii umezi
hârtia mâzgălită
la noapte va fi
frig
Copilărie 3
pe atunci soarele
curgea ca mălaiul
măcinat proaspăt
la scocul morii
galben era chiar
şi iarna
când îl apăsam cu
degetul mare
ca pe un bumb
neîncheiat la piept
tăiam greu cărare
cu bâta
prin lanul de
buruieni înalte
până când
ciorapii trei sferturi
erau plini de
ciucuri de scaieţi
săream gardul ca
un hoţ
ca să nu ştie
nimeni unde sunt
când se înălţa
carul mare peste şură
alunecam pe gura
ieslei în otava proaspătă
şterpeleam
scăunelul scobit cu trei picioare
pe care şedea
bunica la ora mulsului
şi cântam
mânzului cu stea în frunte
atunci toate
inimile erau calde şi roşii
în formă de
frunză de tei
fiecare stea era
o poveste
şoptită de zâne
în poiana narciselor
sâmbătă, 24 noiembrie 2012
lied pentru lună şi doi luceferi
în lumea unei
femei singure
fiecare crăpătură
în pereţi
este un junghi
intercostal
paşii vecinilor
de deasupra
o apasă pe piept
când respiră
dacă mişună
şobolani în subsol
o trec fiori reci
pe spinare
dincolo o mamă
alăptează şi un copil plânge
în casa femeii
singure ruginesc
ceasuri barometre
şi fermoare
toate curg
când plouă trupul
ei e ca biscuitul umed
din proviziile
ascunse în tranşee
de viitorii eroi
necunoscuţi
departe de
zidurile oraşului
râul
macină încet pietrele
iarna pe sub
gheţuri
în jurul singurătăţii bolta cerului
se închide ca o
placentă
cu vene din stele
albastre
femeia îşi pileşte unghiile în carne
femeia îşi pileşte unghiile în carne
Barajul
Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am
ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască
la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea
cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat de la oraş să
secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.
Înainte de baraj, Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş
scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până către
Valea Scoreiului, un afluent mic şi el umflat, ieşindu-şi din firea de altfel
domoală. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind
după cum i-era felul, eu mă ţineam desigur prea strâns cu călcâiele, de teamă
să nu alunec, şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin
anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara
cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste,
înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure mai apoi şi
pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi
călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau pe puntea îngustă care
se legăna între doi stâlpi, încât uneori te treceau fiori de teamă. Mai
putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare.
Din când în când mai venea zvon că se mai înecase vreun om acolo. Sau altfel
apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov înainte să
năvălească potopul. Căruţele, şi mai târziu maşinile Dacia, treceau Oltul pe
bacul alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi
trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe
malul dinspre sat. Ultimul, Niculae sau Lae Chioru cum îl porecleam eu în
glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă
în plus.
Aveam în familie doi ingineri: unul lucra chiar la hidroenergie şi a
vizitat odată satul, demult, când eram încă mică. Al doilea era tata. Tata era
inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în sat dezvăluind într-o seară
ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, că vroiau să construiască
pe Olt acolo un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu
credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că
într-un fel tata avea dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri,
paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară,
odată cu oamenii locului şi livezile lor.
În vara lui 1984 a fost în sat acea tradiţională „întâlnire a fiilor
satului”, cu bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau
chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare mai demult, oameni dornici de
discuţii, muzică şi dans. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi
tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi
amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. A
fost prima oară când am gustat bere, că nu era suc de vânzare. Următoarea
întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai
puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici
corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii
dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul
satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este
printre primele după ce coteşti drumul de la baraj spre sat. Odinioară nicio
maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se
uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau uneori desculţi sau făceau
papalaşcă din praful de pe drum şi apă din fântânile numeroase. Atunci praful
era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, apoi era ridicat de-a
valma de maşinile care veneau la rude în sat. În ultimul timp şi acestea au
fost puţine.
O vedeam adesea când eram mică. Lelica Ileana sau Leana cum îi ziceau
mulţi. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă, ea
nu avea una în ogradă. Zâmbea larg, până la colţul năfrămii şi vorbea tare.
Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia
tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz.
Cum eram acolo copil mic şi cuminte, mă trezeam cu ea că vine la noi la poartă
cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Era bună cu
mine lelica Ileana, vecină cu noi, dar şi vecinii mai din capul satului, care
erau puţini la număr. Printre ei Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne
repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui.
Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau
câte o aventură mai puţin cuminte, de pildă să mergem să furăm pere din grădina
lui Mărcuţ. Eu în sinea mea nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful
celorlalţi. Am mers pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi
cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.
Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ,
lucrător într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii, nu mai îmi
amintesc cum ajunsese acolo. Ştiu doar că întreaga viaţă mi-am amintit de
moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea unui copil. Mă gândeam ce
mult trebuie să fi suferit bietul om.
După mulţi ani, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Apoi s-au dus
repede câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii.
Generaţia mamei plecase în majoritate la oraş. Puţini oameni din alte locuri au
mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub
tencuială rămâneau cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive
incerte, ţiganii au tâlhărit şi omorât preotul satului. Alte bande de hoţi au
umblat prin casele pustii şi au prădat biserica. Apoi a fost renovată şi
refăcută. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea
drepturile înapoi. Bătrâna lelică, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a
înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate
uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult,
unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca mirifică. Mi-am
amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului
de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.
Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum Dumnezeu i-a
pedepsit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în
jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de
odinioară, unde acum stătea altcineva.
Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc
şi ei în ţintirim. Am vizitat satul şi am văzut că zona din jurul barajului a
devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă
ghimpată. Pe marginea lacului de acumulare au venit pescari şi vin mereu din
diferite locuri. Oameni necunoscuţi au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi
în afara satului, pe marginea apei.
Casa noastră e una dintre puţinele
clădite între trei fântâni. Dar poate niciodată apele nu vor urca în pivniţele
acum goale. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum
îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, mai liberă de
automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Aerul tot mai curat, munţii din
zare tot mai albaştri.
vineri, 23 noiembrie 2012
tactil
mă întorc aproape
oarbă
ca un copil
rătăcit
pe unde am
însemnat drumul
cu fărâme calde
de inimă
le adun în palme
dar nu se
potrivesc la loc
să fi fost inima
mea
sau a altcuiva
mă întreb în timp
ce respir
tot mai rar
boabe de sudoare
picură
ca într-o peşteră
atât de
necunoscută
atât de intimă
pretutindeni sunt
acasă
prin ochii
întredeschişi
lumea e o fântână
în care strig
Biografie
eram copil şi îmi
ploua în păr
ieşea soarele şi
lutul creştea rotund
o ulcea în mâna
olarului
era trupul meu
dinspre tălpi spre creştet
alergam roată în
jurul copacilor
cu hăţuri strânse
pe trup
după cum se
schimba vântul
inima cât un bob
de rouă ascuns
trăgea numai hăis
sau cea
câte puţin
pădurea şi-a strâns rădăcinile
aspre în tâmplele
mele
crengile taie
pământul ca un plug
merg printre
oameni pe vârfuri
codru adânc
de-a-ndoaselea
lutul mi-e moale
şi uşor
prin el îmi trec
braţele şi desenez
pe gâturi de
ulcele flori de mac
joi, 22 noiembrie 2012
fără de ispită
sunt sora fiului
risipitor
multe ierni am
aşteptat lângă vatră
să port pantofii
de mireasă ai mamei
fără să dezvălui
secrete încuiate
m-am sălbăticit
între orbite am
două sferturi de lună
între umeri două
ramuri de brad
în cruciş
acele cresc
direct în carne
departe de
prinţul din poveşti
de căruţa cu
armăsar
în care mă fura
somnul
până când
greierii tăceau
acum sunt mai
trează când visez
număr
descrescător paşii
dintre fereastra
închisă şi uşă
mă întorc pe
călcâie
privesc soarele
cum răsare drept
fără strop
de gelozie
joi, 18 octombrie 2012
Stăteam acolo lângă fereastră...
Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca şi cum aş privi prin lupa
tatălui meu , o amintire pe care o ţin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu
mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească
pe sine aşa, exact aşa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă.
N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată
timidă, reţinându-mi manifestările expansive. Iar el era de temut, din atât de multe motive. Nu am avut niciodată
o relaţie deschisă, dar cred că puţine fete sunt apropiate emoţional de taţii
lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca şi cum
ar fi fost gravate pe uşi, pe pereţi, peste tot în casă. De pildă, îi păsa
foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce
mănânci", şi altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de
dură sau puternică. Şi poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere. Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere. Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.
Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” şi visătoare,
de exemplu faptul că unii dintre colegi îşi cam băteau joc de mine uneori, lucru
care mă afecta într-atât încât izbucneam în lacrimi.
În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de
matematică-fizică ales de părinţi.
Eram obligaţi să mergem în fiecare zi la şcoală în uniforme de culoare albastru închis şi erau controlate la poartă şi numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braţ şi de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, ştiam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colţ de stradă la alta, ajungând la şcoală în mai puţin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia şi prospeţimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară, fiindcă eram tineri. Am studiat matematica şi fizica în cea mai mare parte a programului şi adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice şi nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârşitul clasei a zecea trebuia să dăm un examen pentru a fi admişi în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii şcolare.
În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol şi mai important în viaţa mea.
Într-o zi, când aveam şaptesprezece ani, şi era evident de primăvară din câte ţin minte, ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciţii sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră şi apoi, un pic obosită şi ameţită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreaţiei, mulţi colegi ieşiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp şi nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe faţă de doamna profesoară. Şi nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roşu aprins la faţă (poate era şi fardată), aprinsă de furie, ţipând către mine: "Domnişoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând aşezat în prima bancă. Nu înţelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Şi de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Şi acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie şi grabă, a luat toate testele noastre şi a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de şoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.
Prietena mea a început să vorbească ea cu mine, exprima furie şi revoltă, criticând faptul că profesoara a reacţionat în acest mod. Nu am putut înţelege, asta e tot. Poate că m-am înşelat, chiar şi după toţi aceşti ani nu ştiu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunţ fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greşit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Şi poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.
La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.
miercuri, 17 octombrie 2012
Noi şi ei
Tabloul cu şatra încă mai
atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt,
cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie
mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică,
care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind
vizitatorii. Cred că de acolo mi se trage simţul accentuat al pudorii şi faptul
că de atunci mă feresc să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la
nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi
sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, copiii...de fapt
şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată.
Străinii exercită întotdeauna
o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de
miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi
cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun
bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba.
Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care
ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul
obişnuit al existenţei cotidiene.
Oare ceea ce este necunoscut,
străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda
impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă
incontrolabilă? Mă gândeam la ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că
altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar strânge norii de furtună şi ar
ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi.
Când eram copil poposeau
adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa
cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din
faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de
energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu
scăpam de ei. După mai mulţi ani veneau ţigănci la cerşit din sat în sat,
inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată
să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături,
încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea
obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei,
niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, dar graniţele erau
pentru oricare. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Dar, copil fiind, simţeam
totuşi o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul
secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală,
dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva
similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile
ei favorite. Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica
din filmul „Şatra”. Funcţiona aceeaşi lege a graniţelor dintre noi şi ei,
graniţe unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.
Ţiganii de la oraş, ocupaţi
cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam
într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi
acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul
zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a
vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră
să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece,
privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii ascultam:
„uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul
acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce?
Ţiganca nu e tot femeie?”.
Anul trecut am mers cu
familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am
găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar
fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru
mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am
dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci, amintindu-mi de
ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe
care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de
ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în
împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la
muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr sălbatic
pe hotar.
Sunt ţigani şi ţigani, oameni
şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama
hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung.
luni, 1 octombrie 2012
ghimpi de cactus
între mine şi ceilalţi
fug trenuri
fără nicio haltă permisă
plutesc corăbii fantomă
într-un deşert cu cactuşi înalţi
lanţuri de ocnaş
mi-au ruginit în palmă
spre asfinţit sunt ca o cărămidă veche
care se sfărâmă
mai ies din când în când pe strada mare
mă opresc
lângă prăvălia ceasornicarului
încă nedemolată
lăcrimez fără batistă
accesoriu demodat
respir greu în corsetul de întrebări
la care nimeni nu răspunde
să fie oare noiembrie
ori martie?
joi, 27 septembrie 2012
scafandru fără mască
la ora dinainte
de asfinţit
când lumina înoată ca peştii cu solzi arămii
aproape de faţa
apei
mă încingea un
dor amar de libertate
fugeam în scaunul
cu două roţi
cu mâinile
bătucite în loc de tălpi
îmi ţineam viaţa
direct în palme
rătăceam pe aleea
cu morga
înghiţind hălci
de aer
îmbălsămat cu
floare de castan
hohoteau în jurul
meu toate
pacienţii care râdeau
că eram şchioapă
infirmierele
indignate că vomam în pat
copiii de la
secţia de pediatrie
oalele goale
trântite la cantină
borcanele de la
fereastra de sus a morgii
cu materie
cerebrală didactică
erau toate galbene
de râs
ca frunzele
bolnave
învârteam roţile tot
mai repede
mereu pe mijlocul
aleilor
mă aplecam după câte o frunză
ca o palmă cu degete schimonosite
sub sfântul soare
uitasem să plâng
să zâmbesc
sau că nu râsesem
niciodată
din toată inima
luni, 24 septembrie 2012
spirală strânsă
am fost la piaţă
şi m-am întors săracă
cu traista plină
de seminţe
de floarea
soarelui
proaspete din
ultima revoluţie terestră
treptat voi
digera
fiecare germene
ca pe o întrebare fără răspuns
voi răsufla cu
umerii mai uşori
de-o vreme am
obosit
de prea multă
aducere-aminte
este mai simplu
să înghit seminţele
cu ochii închişi
pe timp de furtună
până când din
inimă coboară tunete
lovesc unde doare
sau unde nu simt nimic
precum
sinucigaşii am aflat prea târziu
că sunt totuna cu
sângele care pleacă
afară din temniţă
am înţeles că
timpul se roteşte în spirală
şterge încet de
sub pleoape
chiar şi ultimul
chip cioplit
de la una la alta
bărbatul acela
vâna şi fazani
lăsa carnea la
fezandat câteva zile
agăţată de
tavanul cămării
ţin minte cel mai
bine
schiţele lui în
cărbune moale
chiar pe Isus
răstignit de mâna lui
atât de încet şi
subţire
trăgea cu pensula
orice linie ca şi cum răbdarea
ar fi fost singurul
papion alb
înnodat cu grijă
fără vreo pată fără
şovăială
se deplasa de la
o zi la alta ca un melc
sub un castel de
nisip
de ziua lui de
naştere pământul s-a zdruncinat de două ori
când a murit l-au
îngropat în două locuri
sicriul nu
încăpea adânc în groapă
au pus apoi
otravă de şobolani
astupau o gaură
apărea alta
dar cu răbdarea
poţi trece peste toate
pe dedesubt
sau de la una la
alta
mai am câteva
pene de vânător
deasupra rafturilor
mele cu cărţi
umbrele fug între
pereţi şi tavan
apar
găuri în amintire
fazanii agăţaţi
tremură
precum clopotele
în grindină
alte umbre dispar
încet
morminte pierdute
sau regăsite
inocente
ca nunţile de
fluturi
vineri, 21 septembrie 2012
orbitor de alb
ningea mult prea
insistent
fulgi mari
aproape cât ochiul
pe nări pe buze
întredeschise pe şalul alb
dantelat de la
bunica
exact când nu ar
fi trebuit să-l port
aveam profil de
stutuetă de porţelan
ca o fată rusoaică
mândră de cocoşnic
după mai mult timp mă opream respiram rar
mă îneca întâi
plânsul apoi oftatul
în cele din urmă
sughiţul
poate de frig de
nedumerire
de povestea
stranie despre vinul cald cu scorţişoară
cum de s-a ascuns
el în sângele meu atunci
doar crescusem cu
cireşe amare şi frunze de măcriş sălbatic
sorbisem spuma
laptelui muls toată copilăria fără să plâng
pe velinţa aspră
din lână de oaie ţurcană
cum a ajuns
bărbatul acela în valţurile
inimii mele
şi nu s-a măcinat cu totul
şi nu s-a măcinat cu totul
numai lacrimile
se mai lipesc de nări de pleoape întredeschise
ca un clei din
rană de scoarţă de vişin
nicio barieră
niciun semn de sens unic
niciun semafor
aprins
ori vreo biserică
cu moaşte ferecate
luni, 17 septembrie 2012
Fiat lux!
pe coridorul fără lumină
fiecare
proprietar are uşa lui
în spatele căreia
repară
pardoseală pereţi
ferestre
ascute cuţitele
boante
toacă hrana
pentru câini
frunzele de
pătrunjel pentru supă
l-aţi văzut cumva
pe nimeni
întreb eu uşile
închise
cu spinarea grea încă dreaptă
cu spinarea grea încă dreaptă
în ţara minunilor
nimeni nu plânge
ceilalţi sunt
orbi în culorile toamnei
aşează pleoapă
peste pleoapă
uşor precum
frunza peste frunză
mormane de ochi
goi fără pupile
fără să se
deschidă
încă mai văd să
bat la uşi
întinzând cutia
milei
în întuneric
speranţele sunt degete subţiri
ating uşor globul
pământesc
o jucărie care nu
se mai învârte
şi totuşi se
clatină
se face soare dincolo de nori
de fiecare dată când e linişte
se face soare dincolo de nori
de fiecare dată când e linişte
vineri, 14 septembrie 2012
sculptură în lemn viu
încă mi-e frică de mobila grea în special de cea din lemn negru lustruit
mâncat de cari... nu mai vizitez muzee sau case cu antichităţi chiar dacă nu
au oglinzi un cântec de inimă albastră creşte între mine şi lutul ars rotunjit ...
nu mai admir clavecine cu trandafiri incrustaţi cele două tablouri moştenite
îmi reproşează tot ce n-am uitat ...într-o zi mobila a început să pocnească precum
un cântec de greieri nebuni în plin soare ... cu inima din stop în stop am
fugit în stradă dar norii nu veneau să pot alerga desculţă să cad ca fulgerul
descărcat în noroiul din rigole ...
câte muşuroaie de furnici şi câţi stupi sălbatici s-au clădit în măduva mea ...stau dedesubt oftez greu şi
văd simt prin buricele degetelor marşul lor din colţ în colţ ...n-am suportat
insectele niciodată e vina mea ... în afară de fluturii de vară şi cel mult
nunţile libelulelor sau buburuzele toamna ... de curând am aflat că vorbesc
limba gâzelor mă trezesc noaptea dacă vreuna se urcă deasupra patului presimt
fiecare gâză nou venită indiferent de mărime ... poate că sângele meu e acum ca
vinul învechit şi inima măsoară timpul odată cu insectele până când iarna
pământul se odihneşte ... în martie fie şi de bună vestire aceeaşi cruce ne
apasă pe toţi în spinare acelaşi lanţ al slăbiciunilor sălbatice ne leagă de
pădurea vie în care copacii cad din picioare ...
târziu am înţeles că între mine şi lună e doar un salt acrobatic în plasă
de păianjen ...mult prea târziu...
duminică, 9 septembrie 2012
Amnezie
stau întinsă pe
patul îngust
cu gura deschisă
un ţânţar mă
pişcă de limbă
tocmai când visam
că vorbesc ceva
despre războiul
trecut
sau epoca de pace
îndelungată fără graniţe
ţintesc cu
mitraliera
gângania căzută
într-un crater pe lună
mă trezesc cu
buzele însângerate
de atâta linişte
şi cuvinte răpuse pe front
fără semne de
întrebare
ca merele
discordiei despicate cu toporul
ca o cutie neagră
a pilotului ghilotinat
îndes puternic
dopul şampaniei
să nu explodeze
beau doar apă dulce de la un izvor
sfinţit în zori de zi
sfinţit în zori de zi
joi, 6 septembrie 2012
Brânduşă de toamnă
în fiecare noapte
alerg
printr-un coşmar
care bate
în roz şi violet
de la primăvară
către toamnă
din trupul meu
pierdut
în labirintul
dintre sori
viscerele mai
sunt bune
doar pentru cuţitul sacrificial
un viitor prezis
un viitor prezis
ca o
placentă nebuloasă
din schelete de
frunze
mi-e pieptul plin
de stele
gol de durere şi
sânge
un plasture de lună apasă
inima bătătorită
când voi cădea în
ţărână
va rămâne un
crater deasupra
şi niciun scaiete
dedesubt
îmbracă-mă Doamne
mai degrabă
în glas argintiu
de îngeri
să fiu un clopot
răsturnat
cu buza către cer
duminică, 2 septembrie 2012
muntele de pietate
Doamne de ce n-am
rămas
copil lipit
pământului
să cresc crumpene
în cuiburi
să mestec
mămăliga la asfinţit
porţile hapsâne
ale oraşului
m-au înghiţit
de-a valma
cu trăista
ţesută de bătrânii mei
de atâta timp
am rătăcit în pantofi
pingeliţi
an de an de Bună
Vestire
în veston cusut
cu aţă albă la căptuşeală
manechinele din
vitrine
zâmbeau seara
cu un aer astral
sub neoane
colorate precum acadelele
cu peruci pudrate
lucioase
ca vata de zahăr
la carnaval
schimbând hainele
şi capetele
în fiecare
anotimp
într-o zi am
cules zece lei de pe trotuar
nimeni nu era
alături
în afară de
vântul ce izbea
chioşcul
florăresei la colţul străzii
în altă zi am
găsit zece lei în balcon
mi-am făcut cruce
fiindcă nu aveam
cui să îi dau înapoi
a fost o zi cu
soare de duminică
în cămara plină de
insomnii vechi
am dat ocol
muntelui de sare
căutând
înţelepciunea
mi-am lipit
fruntea asudată la miazănoapte
am ciocănit ca în
zidul plângerii
în timp ce
oamenii dărâmau mereu
cupele pline cu
şampanie
piramidele
acrobaţilor
castelele din
cărţi de joc
cu asul de pică
la temelie
pe străzi se
aprind artificii o dată pe lună
eu ţin în palmă o
inimă de aur de trei grame
prinsă cu lanţ
subţire
pe care n-o voi
amaneta
Abonați-vă la:
Postări (Atom)