HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Defoliere

I.
era un om care mirosea a frunze.
era altul care mânca multe frunze.
era alt om care ardea frunzele toamna.
era altcineva care le mătura pe pământul dintre copacii desfrunziți.
era altul care le aduna în saci de plastic pentru administrarea ecologică a vieții.

mai era și unul care fuma, adulmeca, picta, colecționa în ierbare frunze verzi care nu îngălbeneau dacă erau între filele unei cărți sau chiar între filele jurnalului său din tinerețe. strivea sub tălpi frunzele uscate pe drum.

el rupea și frunze pe jumătate vii, pe jumătate moarte și încerca să privească soarele prin ele, soarele acela ca o explozie de suflet a lui Dumnezeu, atras de femeie și totuși rece pe pământul gol. era prea târziu. soarele se stinge și transpare greu printr-o frunză care începe să moară. chiar și la microscop.

II.

despre frunze s-au scris multe tratate, rețete și pur și simplu s-au scris vieți de oameni cu dorul frunzei. chiar și cântece din frunză.

era și un om pe nume Eminescu care spunea că pădurile întinereau ca orice lucru care moare încet sau că erau cetăți supuse ruinei și ele.

tot el spunea că viitorul și trecutul se pot întoarce ca o filă, că trec unul într-altul, prin urmare, ca o frunză în vânt, ele se luptă să cadă, când cu fața, când cu dosul.
poetul a fost și el un om ca toate frunzele și apoi ca una singură și apoi iar ca toate celelalte.

III.
nu credeam că și frunzele, cu mintea lor de frunză, se pot sinucide.
o fecioară pângărită și-a încălțat patofii negri și uzi de lacrimi din nou.
până și cele necăzătoare (stele sau lună sori sau pământ ) și frunzele în culorile văzute ochiului, uneori pier

sâmbătă, 13 august 2016

Și ce altceva...

Și ce altceva pot fi oamenii decât păpădii și fie vânt rece ori cald, steluțele tremură aproape mirate că au rădăcini...

duminică, 7 august 2016

Poezioare

Când eram copil, prin clasa a 4-a sau a 5-a, m-a vizitat un unchi mai în vârstă, fratele mai mic al bunicii mele, care era de origine maghiară. (Nu era de fapt bunica mea, fiindcă tatăl meu sigur nu era tatăl meu, dar acea femeie bolnavă și în vârstă avea o inimă de aur și m-a crescut cu multă răbdare). În acea vară am fost în vizită la neamurile maghiare din Ardeal ale bunicii mele, la Simonești, împreună cu acel unchi și cu bunica și cu încă o mătușă. Înainte de a pleca acolo, unchiul mi-a recitat aceste două poezioare și eu le-am învățat pe dinafară destul de repede. Abia după aceea le-am notat pe două coli de hârtie. Le-am găsit azi răsfoind sertare vechi și le notez aici drept bună amintire, deși știu că și siteul agonia și acest blog nu sunt veșnice. Aceste amintiri sunt încărcate de iubire și bucuriile copilăriei, chiar dacă par caraghioase. Neplăcut e faptul că nu întotdeauna ai dreptul să ai o cheie personală pentru obiectele pe care le ai și, cu riscul de a părea paranoică, mărturisesc că au fost oameni răi în viața mea, care, deși era o viață însingurată de ceilalți, era o viață luminoasă și bună și blândă și totuși unii mi-au șterpelit diverse obiecte din casă, (chiar și unele lucruri a căror dispariție m-a îndurerat mult). Sufletul omului chinuit rămâne desigur același, dar și durerea crește tot mai mult în timp îndelungat. Acestea fiind zise, pot spune că aceste versuri sunt luminițe din copilăria mea, care a fost extrem de fericită.

Au fost odată trei frați:
Iac
Iac-ți-e-drag
Iac-ți-e-drag-ți-e-droni

Și trei surori:
Țipca
Țipca-dripca
Țipca-dripca-rapamponi

Au crescut mari și s-au căsătorit:
Iac cu Țipca
Iac ți-e-drag cu Țipca-dripca
Iac ți-e-drag-ți-e-droni cu Țipca-dripca-rapamponi

Și apoi au avut copii:
Iac cu Țipca l-au avut pe Fu
Iac ți-e-drag cu Țipca-dripca l-au avut pe Fu-gifu
Iac ți-e-drag-ți-e-droni cu Țipca-dripca-rapamponi l-au avut pe Fu-gifu-gifoni

________________________

Păpușa Soniei

O păpușă mare, mare
Unchiul, Soniei i-a dat.
S-a jucat cu ea o lună
Și de ea s-a săturat.

A trântit-o de perete,
A mai dat-o și pe jos,
I-am mai rupt și piciorușul
Și-a plecat dansând voios.

Nopatea, când dormea mai bine,
Ce-a văzut fetița-n vis?
Sufletul păpușii sale
Coborât din paradis.

Sufletul păpușii sale
Îi vorbea din altă lume:
Te-ai jucat cu mine-o lună,
Ne-am ținut de râs și glume.

Iar la urmă, drept răsplată,
M-ai zvârlit în colț să mor,
Chinuită de arsură
Și amarul rănilor.

Crezi că eu nu simt durerea
Și de frig eu nu mă strâng?
Și păpușile au suflet,
Ele suferă și plâng.

Noaptea, când adoarme firea,
Lucrurile înviază,
Își spun gândurile toate,
Suferințele, și-oftează.

Tu m-ai omorât pe mine
Însă nu viu să te cert.
De vei fi de-acum cuminte
Uit durerea și te iert.

Sonia, scăldată-n lacrimi,
Dimineața s-a trezit.
Și de-atunci nicio păpușă
N-a mai spart, n-a mai zvârlit.

miercuri, 3 august 2016

3 august 2016

e o zi frumoasă care mă privește drept în ochi/ clipa curată în care cerul de un albastru adânc se sprijină pe umerii pământului/ și iarba crește greu ca din mare cu vârfuri legănându-se încet

este simplu să leg cu nodul năframei două ceruri sau două pământuri/ coasa vremurilor trecute parcă mușcă din viitor/ oamenii sunt clipe de soare fiindcă lucrul care îi naște îi și omoară/ undeva pe cerul sufletului lor

unii plâng fără lacrimi precum nebunii triști
cei care niciodată nu au plâns degeaba
cei care lasă lacrima lor ca dintr-o rană să apere viața vieților ce va să vină
cu chipurile trase și blânde ca frunzele căzând încă moi
pe jumătate moarte pe jumătate vii

3 august 2016

sâmbătă, 23 iulie 2016

cântec pentru lubenița vrăjită

era o poveste frumoasă despre fetițe cât aluna care citeau alte povești
șezând pe ciupercuțe vrăjite
cu laptele fiert cu miere în cupe de chihlimbar înainte de culcare

am stat cu urechea pe mranița pădurii
căutam pomul pomilor
uriașul din poveste
vorbele lui amuțeau toată suflarea
tu chiar nu știai că pomii vorbesc mai tare decât vântul?

stai măr răscopt pui de cinteză de pripas turtă de dulce care mult aduce
azi vreau să desenez un curcubeu ca un hamac pentru toată visarea
asemenea copiilor care nu au văzut vreunul încă
mi-e dor de cetatea interzisă care tot crește de milenii în noi înșine
am plâns și cred că lacrima mea e tulpină de soare răsare
să ne fie de pomană și de neprihană

miercuri, 20 iulie 2016

condamnați la fericire

ascuțim cuțitul de tăiat pâinea.  întindem cu lama cuțitului
dulceața de afine pe felia albă de pâine.  vine nor după nor
deasupra noastră.  aproape că miroase a ploaie ce frumos va fi
când va ploua îmi spui tu.  atât de bine va fi în clipa următoare.
povestim unul cu altul despre marginea de timp pe care ședem
spate în spate.  o palmă de pământ din care nu vom evada niciodată.
în definitiv ce altceva poate fi fericirea decât această stare.  mai înainte
să se întâmple ceva nou.  știi și tu că aproape am uitat că suntem oameni.

vântul ne iubește și ploaia de mătase le fel.  această făcătură
a văzutelor și nevăzutelor.  adică și soarele și chiar și pisicile negre
care se speriau de noi doi și se ascundeau în noaptea bolnavă
de prea multe descântece sau prea mulți zei domesticiți.  acum e bine
chiar și pentru mine cea prea uitată de semeni.  văd dincolo de starea
animalică a lucrurilor.  știu că timpul curge și că prețul fiecărui cuvânt
e mai mare decât pare.  suntem împreună și asta e bine.  așa spui tu.
eu spun că noi suntem triști.  o tristețe lucidă și blândă. ceva frumos
care îi face pe spectatorii condiției umane să plângă și să zâmbească
fără ca alții să observe aceasta.  suntem doar doi oameni sau poate
mai mulți oameni care au ajuns să vândă opiu altora pe nimic.  da.

e nemaipomenit că lumea face muzică  sau  că lumea se primenește
că stelele sunt ținte argintii pentru o viață care trage la jug dedesubt.
singura realitate pe care o respectăm fiindcă nu există alta și noi doi
ne privim cu drag sau cu plictisul de a trăi și noi tot în mod instinctiv.

miercuri, 13 iulie 2016

(iunie 2016)

și plângea rouă amară din frunze de salcie
și mă făceam că sunt statuie
pe vremea când soarele asfințea
ca o ghiulea deasupra primei vertebre cervicale
eu sunt femeia din ținutul de mijloc
acolo nu mai sunt flori negre de mult
iar restul oamenilor
au mai crescut încă puțin din aripi

sâmbătă, 9 iulie 2016

de ce stă gânditorul de la Hamangia în vitrina cu excursii în lumea largă

acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat

încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență/ tăcere/ tinerețe fără bătrânețe

mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod

notă: titlul insipirat de un fapt real de pe o stradă comercial-bancară cu stejari 

miercuri, 6 iulie 2016

ars poetica

mai așteaptă puțin cititorule să explic
să scrii poezie nu înseamnă să îți ștergi nasul când ai guturai
nu pentru mine
ceea ce scriu e un vapor cu pânze bine întinse
dar să dea domnul să nu fie furtună
să dea domnul să pot scoate apa din cală
atâta vreau
acolo unde tot ce e artă pute a moarte dintotdeauna
de la odele vechi la hiperrealism și restul truismelor
toate obscen de morbide
eu am vrut doar să evit încăpățânarea tanatică a celorlalți
am vrut imposibilul onorați cititori și m-am înecat ades
deci pe bună dreptate nu sunt considerată artistă
și vă foarte mulțumesc pentru obolul dumneavoastră
mai ales când nu scriu

imago materna

domnișoara cu ochii negri și bretonul tăiat otova
locuiește aproape de dealul Mitropoliei
undeva pe strada Muzelor
ea a aflat ce e bun și ce e rău de la sine putere
cândva între tinerețe și bătrânețe
pe vremea ultimelor căruțe cu coviltir și a suveicilor mânuite mai iute
decât constelațiile în miezul verii

cât te iubeam mamă
cât de mult te iubeam când îți puneai halatul de baie din prosop
scurt până deasupra genunchilor
e ciudat cum mereu aveai câte două din fiecare și jumătate îmi dădeai mie
costume deux-pieces costume de baie șepci halate inele de aur cu piatră roșie

amintiri mamă nimic altceva
câteodată era vraiște și vai și amar printre atâtea Muze
și mai ales printre maeștrii astronomiei
care din noi două era cometă nici eu nu știu
tu împărțeai cu ambele mâini și luai înapoi la fel
de fapt timpul pe care numai marii înțelepți îl măsoară
timpul care ne-a scuturat pe amândouă
ca pe două mere de aur coapte în grădina nepăzită

sunt și stele cu inima înghețată și stele care încă ard în inima lor
mai este și nimicul înfricoșător de mare
sau îngerașul magnetic lipit de frigiderul tău
visele cu morții noștri supărați pe noi sau pe lumea păcătoasă
și crucifixul în colțul cel mai alb și sobru al casei în care locuiești
tu mamă

”””””””””””””””””””””
notă: inel de la mama, pierdut la amanet din lipsă de bani:
ușa de la casa nouă a mamei din satul unde s-a născut (terminată în 1959), punctul luminos din stânga e poza (sub sticlă) de la absolvirea liceului a mamei și colegilor ei ori poate a fratelui ei, ambele fotografii de grup, adică miniportrete grupate în ramă pentru aducere aminte, erau acolo odinioară, când eram eu elevă nu s-au făcut ori poate nu se mai făceau acele portrete de grup din mai multe capete
și în sfârșit iat-o pe mama în poza ei de la absolvirea liceului, poză care exista în acea ramă și ea în miniatură, în arborele absolvenților, am vaga amintire că mama era pe o creangă/poziție mai de sus:

luni, 4 iulie 2016

să nu ceri dobândă de la omul sărac

după ce introduci o monedă să iei coșul pe roți la hipermarket
cumperi cremă de ghete lac de unghii ceară de parchet ca să sclipească tot
lași câteva monede în cutia milei unde sunt doar câteva bancnote
și dai copilului tău bănuți de ciocolată în poleială

bărbatul copil se joacă și el cu focul
bagă miză tot mai mare la poker electronic
monede cu două fețe precum zeul Ianus care a dat în mintea copiilor
precum  oamenii care au creierul cu două fețe după lobotomizare

peste drum de cimitir  convoiul funebru stă și aruncă monede
toți dau cu banul pentru locul din lumea de dincolo
să pice cap sau pajură
sau să cadă foarte rar perfect pe cant dacă pământul e drept

într-o zi  cineva o să spargă pușculița și o să arunce toate paralele vechi
în fântâni pentru dorințe adânci
în apa limpede care spală tot în afară de păcate



duminică, 3 iulie 2016

somnul zeilor

am cunoscut odată o bătrână înțeleaptă cu trupul scorojit
încât nu era mare diferență între ea și stejarul noduros foarte bătrân
din curtea cimitirului inocenților
mi-a spus că nu vrea să îmi vândă nici minciuni și nici povești
fiindcă există copaci bătrâni de tot care nu adorm decât rar
numai atunci când le descântă păsările cerului
pe limbă dulce și duioasă
să se mai deschidă din boboc vreo floare

am început să mă vait că eu nu vreau să fiu mereu trează
dar ea a ripostat că numai Dumnezeu nu doarme
și de aceea se taie copacii înalți ca să nu mai clipească din ochi de frunze
și de aceea pădurarii nu mai păzesc visele celor care s-au înălțat pe vârfuri
fiindcă nevoia e mama înțelepciunii
a celor care înțeleg ce înseamnă să fii doar om
în lumea mirării și dezmirării
unor copii

legea borcanului fără capac

toți se zbat preabunii mei
toți se zbat și mișună ca viermușii în borcan
și eu încă mă întreb de ce
toți se chinuie să mai muște o bucățică
din cei buni care au murit tineri
din cei preabuni care au murit bătrâni
din mine cea încă nemurită
în funcție de rotirea soarelui și lunii

cu cât eu privesc mai limpede
dincolo de nori și curcubeie închipuite
dincolo de zborul supersonic sau legea antigravitațională
dincolo de armele albe și crucile roșii
cu atât ei cred că tocmai eu nu sunt cu picioarele pe pământ
în timp ce doar ei se zbat
ca valțurile morii prin sângele meu viu

cu toții sclavi la doi stăpâni
sclavi pentru văzute și nevăzute
sclavi pentru locuri de veci concesionate
spre deosebire de pământ care se vinde sau se cumpără
sau se pierde
și este greu
și tace

antifeminism

doamnele mele
de ce v-ați lăsat masculinizate de bărbați
nu mă refer la berea consumată cot la cot cu ei
nici la volanul mașinii pipa păcii sau noi elemente chimice
dar mă refer la pantaloni și sutiene comfortabile
și tunsoare băiețească
pentru numele lui Dumnezeu
până și tenul și ochii nemachiate

știu ce veți răspunde
că bărbatul e cruce întreagă
că progresul omenirii nu poate fi stăvilit
că într-o bună zi chipul din oglindă e altul
fie că ești albă ca zăpada fie că ești regina rea
dar pentru numele lui Dumnezeu
doar ei câștigă
nu dumneavoastră

scorpii ce sunteți

sâmbătă, 2 iulie 2016

omilie de solstițiu

ieri am văzut chipul lui Dumnezeu la ușa bisericii
desigur îmi spuneam că am fost curată cu inima
acest ”cu” vulgar pentru dat cu părerea pentru bolnavi cu capul
și alte cu-vântări
chipul lui Dumnezeu sculptat semăna cu soarele
cu fața grăsună și rotundă și zâmbetul datorat mai degrabă
pomeților bine îndesați și nu efortului mușchilor mimicii

în biserică era un crucifix cu hârca la picioarele lui Isus
un simplu condamnat care creștea ca un plop subțiratic molatec vânăt
și pe masa cu reclame la călătorii în lumea largă
pentru sute de euro mai erau și hârtii albe pentru diverse indulgențe
îmi aminteam de baba hârca dintr-o poveste ilustrată
și de femeile valkirii și de vrăjitoarele care le ajutau
când le apuca dorul răzbunării pe cei nevinovați

apoi venea pârjolul apoi seceta mare apoi picurii de ploaie
primele mlădițe de salcă sau altă specie care se ridică
sau se îndoaie prelung
care mângâie fruntea omului obosit așa cum a căzut peste mine
după voia celui de sus o ramură blândă când așteptam afară
pe un gard de piatră în fața altei biserici
și un strop de apă dintr-o frunză m-a curățat de praf pe obrazul stâng
fiindcă numai Dumnezeu dezleagă praful din piatră și frunza din ram

ochiul din triunghi privea dincolo de sine peste boltă
chiar dacă nu credeți
chiar dacă în biserică erau reclame pentru călătorii cu sute de euro preț
chiar dacă pe ușa dughenei pentru lumânări erau foi
despre minte și inimă și despre sfânta liturghie la așezământul Mărcuța
astfel încât am dat 10 lei unei femei care înfuleca pâine goală
ca și mine

Poezie veche în lectură proprie

Mie nu prea mi-au ieșit poeziile cu rimă, poate aceasta e dintre cele mai bune...cam prea urecheată, dar asta e.



țărână și lapte dulce

viața uneori e creață
se lipește câinește de tine și îți cere să o mângâi
la frontiera maidanului trenurile fluieră
pentru trezirea celor loviți de singurătate și dor de ducă
a celor pentru care o petală de cais e o corăbioară
în care încape doar lacrima copilărește plânsă
pentru domesticirea lui Dumnezeu din sufletele cuminți

însă viața e creață și nu se îndură
la fel cu creierul unui geniu la microscop
are multe circumvoluțiuni și arie extinsă
fiecare stradă din mahala are un nume sfânt
unde miroase a mici și a bere miroase și a tămâie
iluzioniștii joacă numere tari și fac să dispară
constelațiile vecine
le îngroapă peste capetele tuturor între catrințe și fuste plisate

se lasă ceața oamenilor muriți pentru ce e sfânt
a celor care nu pricep nesupunerea taurului
obligat să lupte
cu coarnele însângerate
se urcă pe cer luna tot mai grea galbenă sau roșie
creață pe margine și ea ca o custură veche

vineri, 1 iulie 2016

cântec pentru pietre

am văzut tot ce puteau ochii mei vedea am auzit tot ce puteau urechile mele auzi
am stat și am gândit fără cuvinte - e simplu să vezi cu ochii minții
culori și forme pe care le-ai mai văzut
ești doar o memorie fotografică fină
e simplu să auzi cu urechea minții cântece pe care le-ai mai ascultat
ești doar un instrument pe mai multe octave
poți chiar să scrii în gând noi cântece și să pictezi o altă lume,
după chipul și asemănarea tinereții tale deci nimic nou sub soare
căci unul e Dumnezeu: te lasă să îmbătrânești de viu simț după simț
până la scânteia din tine ca asfințitul peste zăpezi

mai e ceva timp
o dimensiune filozofică grea
mai e evlavia să fii viu în umbra unei uși înalte
dată la perete


1 iulie 2016

joi, 23 iunie 2016

bagatelă fără cheie

ce pot spune onorată audiență
din undergroundul a două milenii
viața e frumoasă stimați contemporani
de la lună până la soare e vreme lungă
e atât de frumoasă și are ochii adânci
indiferent de culoare
plânge torențial și se zbate ca un fluviu în fața barajului
obligată să se întoarcă în amonte
e frumoasă și nu glumește niciodată
despre paradisul pierdut

și nu am nimic rușinos de mărturisit
fiindcă noi cei din ultima linie avem nevoie de aer
nici prea mult nici prea puțin
ciugulim din fiecare platou la masa tăcerii doar de gust
și gurile rele spun că suntem specii
pe cale de dispariție
în lumea voastră unde toate sunt de-a-ndoaselea
o lume mult prea rațională încât înfloresc lumini artificiale
între mine și domnia voastră
între mine și patul puștii și ștreangul din șură și otrava de șobolani
între stăpâni și sclavi

plătim zeciuială celor care ghicesc în stele
visăm povești despre oamenii care muncesc pământul
visăm povești despre lunatici obosiți care seceră holdele crescând
în ei înșiși

de ce Oedip era orb

mă curăț de demoni și conjurații ca după vărsătură
hai cuțât cuțât cuțât de trei ori te-am ascuțât
custură veche cu lut uscat galben pe ea mi-e sufletul
bunii și străbunii mei scot buruienile
mă întrebam cum se face că
avem spirit în noi întru ființă
bărbați și femei pierdute ca batistele de odinioară
și cine le brodează într-ascuns
sau cum înfloare creierul din zimții pământului atât timp cât
nu suntem mumii goale de substanță nervoasă
cum se ștanțează gândul omenesc
și trece
între noi toți excrescent
tot ce ne colindă
de trei ori la cântători
până când cădem pradă visului cu ochii închiși
până când cad toate statuile libertății
demult m-am logodit ca sfânta Ecaterina
cu un prunc al altei femei
am plâns mulți ani ca el să crească sfânt
era mai bine atunci
era mai bine să nu îmi fi uscat vântul lacrimile

miercuri, 22 iunie 2016

Micile mele gândulețe

Este clar ca lumina zilei că Prometeu a fost pedepsit de zei mai înainte ca focul să fie dăruit oamenilor, eventual chiar de sine însuși.

În aceeași ordine de idei este evident că sărăcia și singurătatea nu sunt păcate ale omului și că progresul civilizației omenești, chiar dacă schimbă treapta de viteză din când în când, nu poate fi oprit, cel puțin până când creierul omului există.

Este evident ceea ce până și copiii știu (unii): mai întâi pedeapsa, după aceea fapta.

Nu m-am întrebat niciodată cum și de ce mor stelele, dar mă îndoiesc dacă ele încă se nasc și unde. Sau până când. Dar știu precis că nu voi căuta niciodată un răspuns. Am fost doar o femeie umilă și inocentă și nu am avut păcatul curiozității.

Am îmbătrânit de-a dreptul. Dovadă că mă simt mirată că viața omului la microscop se schimbă din generație în generație.

Cred că o cunoaștere pură nu există pentru oameni sau creaturi omenești (cum preferați). Tot ce există e o sămânță plantată undeva. Dacă nu o îngrijești, nu crește. Doar Dumnezeu e atoateștiutor.

Cred că gnoseologia și ontologia se intersectează, mai mult sau mai puțin metafizic. Spre deosebire de gnoseologie, epistemologia se referă mai mult la validitatea cunoașterii omenești.

Personal, câteodată mi-aș dori să nu mai apară nici alte teorii antropologice, nici alte forme de (mass)-media. Dar, atât timp cât nici măcar Biblia sau alte cărți sfinte nu se transmit aidoma mai departe...atât timp cât există atâtea acte de auto-da-fe impuse gândirii omenești în toate formele ei, nimic nu e sigur. Întotdeauna plecăm de la Adam și Eva și ajungem la Adam și Eva la puterea infinit. Apoi o luăm de la capăt. Eu mă îngrozesc puțin când mă gândesc ce ar fi dacă omul ar trebui să comunice nu doar cuvinte, imagini și sunete, ci și senzații olfactive, gustative, tactile, etc. prin alte forme de mass-media. Dar totodată cred că stă în puterea omului să nu își imagineze astfel de lucruri și să gândească ceea ce e bun. Îmi amintesc versurile lui Lucian Blaga prin care poetul se întreabă dacă va mai îndrăzni vreodată soarta să înceapă lupta cu un alt visător.

Pentru mine contemplarea tăcută a lumii este net superioară oricărei întrebări și oricărui răspuns. Cineva spunea că Dumnezeu a murit. Eu spun că Dumnezeu este inconștient, dar viu. Și atât timp cât nu se actualizează, cât timp nu devine cognoscibil, putem spune ”necunoscute sunt căile Domnului” și ”mare e puterea lui Dumnezeu”. Dumnezeu este și în mine și în orice om, dar tace.

La fine del cielo

Nimeni nu mai ascultă cântece precum acesta în prezent. Eu aveam abia 14-15 ani când am ascultat prima oară colecția de melodii a tatei, înregistrate pe casete BASF germane. Acest cântec de mai jos era printre ele. Așa precum și mama mea spune mereu ”că nu cade cerul ” la fel spun și eu dacă acum fac public (partajez) aici și pe facebook acest cântec cu doar câteva vizionări pe youtube. În momentul în care scriam aceste rânduri exact dulapul unde mai am o parte cel puțin din casetele tatei, poate acum demagnetizate, pocnește. Dar acum nu mi-e frică, am trecut prin momente mult mai groaznice, odată m-am internat la psihiatrie eu însămi din cauză că pocnea toată mobila în casa cu otrăvuri descrisă în povestirea mea Scrinul negru. Acum cred că celelalte piese de mobilier de aici nu vor pocni și nici pereții nu vor crăpa. Glumesc. Am ce e drept cam multe obiecte în cele două camere ale mele, dar vă asigur că nu e defel vina mea. Mai demult am cerut să mi se ofere o viață simplă drept călugăriță, dar am fost respinsă ca întotdeauna, datorită diagnosticului psihiatric nedrept. Lumea nu mi-a permis nici să am bani și să îmi cumpăr mobilă nouă și simplă, așa cum visasem odată în tinerețe, când aveam 18 ani în 1989. Vrând-nevrând am visat, printre altele, decorațiuni interioare (ca un joc al imaginației) și apoi...după ani și ani, spre marea mea surpriză, acele lucruri au fost dăruite altor oameni, care poate nici nu visau acele lucruri, dar aveau bani spre deosebire de mine. Becuri, lustre, geamuri, carpete, mobilă, jaluzele verticale, etc. Acum, când îmi pot aminti unele din acele lucruri, înțeleg ceea ce psihiatrii numesc deja-vu. Toate acele vise mi-au fost mâncate de alții, dar încă îmi amintesc unele lucruri -- viziuni sădite în creierul meu sau pur și simplu lucruri visate de mine -- erau lucruri bune și frumoase, nu altceva. Numai Dumnezeu știe de ce. Oricum, chinuită, singură și săracă toată viața, mă simt ca sărmanul Dionis al lui Eminescu sau ca bietul Ioanide al lui Călinescu, sau ca un om simplu cum am fost de fapt, căruia i-a fost folosit creierul pentru a clădi și zidi o parte din lume, pentru binele comun prin sacrificarea persoanei cuminți, eu adică. Un alt fel de Ană a lui Manole, sau poate singurul fel care există în lumea femeilor simple, cum și tatăl meu insinua uneori. Pentru tata eram fie Ifigenia, fie Ana lui Manole, fie Penelopa. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un alt lucru puțin ciudat: am deschis din întâmplare o carte și ea s-a deschis exact la gândul meu (un vers) pe care mi-l amintisem cu vreo trei zile înainte să deschid cartea. Știu că puteți considera explicații pozitiviste și simple, dar vă asigur că în tinerețe acest lucru mi se întâmpla într-un mod care excludea clar orice coincidență sau cauză fizică simplă, ca un fel de magie albă sau neagră, cum preferați. Când eram studentă la psihologie, colegii au votat să facem un curs de parapsihologie (eu am votat împotrivă) și acel profesor ne-a oferit o carte scrisă de el (încă o am) în care el descria exact acest gen de fenomen așa zis paranormal de deschidere ciudată a unor cărți, chiar și atunci când nu le cunoaștem conținutul deloc. Sau, pentru a fi mai exactă, a precizat într-unul din cursurile lui, pe care poate le mai am în debara, unde am ținut cursurile din facultate, în eventualitatea că mi s-ar fi acordat o a doua șansă. Cărțile sunt și ele vehicule, bogate informațional pe mai multe planuri semantice sau de percepție, nu doar muzica sau alte fenomene mediatizate. Totul e vehicul în lupta corp la corp dintre ființă și neființă, dintre vechi și nou, în demersul firesc al creației lui Dumnezeu. Ceea ce la început mi s-a părut ciudat a fost modul în care oamenii din viața mea, inclusiv acel profesor, puneau mereu pe scena vieții lor lucrurile din trecutul meu, ca și cum pomul crescut în creierul meu din sămânța lui (divină) poate încă de când m-am născut, sau chiar din viața intrauterină, cum susțin unii psihanaliști, era obligatoriu să crească prin eforturile și viețile celorlalți. Țin minte astfel de lucruri din copilărie chiar, când familia îmi aducea cărți cu povești în care erau descrise fapte din existența mea -- dar eu am rămas un copil bun și lucid -- de pildă o poveste cu o domniță de 7 ani răpită de un duh rău și închisă pentru alți șapte ani într-o pădure de liliac. Grădina mea era aproape în întregime înconjurată de tufe de liliac. Iar eu am crescut printre multe obiecte vechi. Cred că sunt multe persoane cărora li s-au întâmplat lucruri precum cele scrise de mine mai sus, dar martirizarea mea timp de 45 de ani în închisoare fără vreun drept a fost cred eu una din cele mai oribile crime ale celor păcătoși. Mai jos cântecul de care vorbeam la început. Întâmplător solista se numește tot Cristina. ”La fine del cielo” în italiană, deoarece nu l-am uitat și deoarece în ultimele zile multe persoane pe internet (dintre cei care există pe rețelele sociale unde am și eu conturi) au postat diverse gânduri ale lor de-a dreptul apocaliptice, lucru care m-a îndurerat. Adaug și eu ceea ce a spus odată un mare poet: ”Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.

https://youtu.be/hx_LK-xbGs0

În cu totul altă ordine de idei, pentru a vă descreți sau încreți frunțile, notez aici niște versuri cu care tata obișnuia să mă tachineze, Dumnezeu să îl ierte. El avea un gen de umor cazon vulgar, dar uneori acceptabil, care era și util adesea în fața necazurilor inevitabile. Fie-mi cu iertare dacă nu vă place:

Matusalem când a murit
pe piramidă s-a suit
s-a descheiat la pantalon
și-a scos un mic...
Tutankamon

miercuri, 18 mai 2016

gâlci

a naibii viață
mă enervează când se duce pe copcă
așa cum curge apa dintr-o sticlă întoarsă cu gâtul în jos
cu poticneli și gâlgâind

îmi plăcea tabloul cu lăptăreasa lui Vermeer
până când au început să mă spele infirmierele cu rochii cenușii la fund
când eram imobilizată după amputație
și mă spălau la locul mai gingaș și ziceau că mă spală la dumneaei
fiindcă era ceva feminin în chestia aceea
și în zâmbetul lor complice
când spuneau că pișatul nu e sănătos fără bășină

eu ripostam că viața sexuală nu e  sănătoasă fără o parte din picior
și ele insistau că una nu are nimic cu cealaltă
lucrurile erau încă șmechere pe vremea aceea
purtam chiloți cu buline
și-mi curățam buricul cu săpun parfumat

după o vreme am văzut cum porumbeii făceau dragoste
cu o porumbiță moartă și m-am scârbit
tocmai fusesem în Cișmigiu și aruncasem grâul meu vechi păsărilor
dar într-adevăr
nu exista nicio legătură cu viața mea

marți, 17 mai 2016

de ce se vandalizează cimitire

se rupe în noapte
odată cu neliniștea stomacului meu pe la patru dimineața
urletul nepâmântesc al pisicilor fără stăpân printre blocuri
sunt poate prea dezmembrată așa cum stau între perne umede
număr soldăței verzi să adorm
singură călătorind prin coșmarele cu oameni
care luptă pentru o gură de aer
pentru bijuteriile de familie îngropate de cutremure
anunțate la megafoane în săli de așteptare ca prin spitalele-turn
fără coșuri de gunoi cu scaune care se bălăngăne
cu fetițe cu păr nisipiu și privire spălăcită exoftalmică
și încă mă întreb
dacă ele au fugit vreodată după iepurele din țara minunilor
dacă au văzut vreodată licurici în dumbrava minunată
fiindcă eu nici acum nu cred că există
nici fericirea cerească nici gloria pământească

Înregistrare veche

Când eram în liceu citeam mult....așa mi-era felul. Citeam în special proză, dar și poezii. Am o casetă cu poezii citite de mine cu voce tare în 1987, când aveam 16 ani, Sorescu, Blandiana, Eminescu. Nu am tehnologie de eliminare a zgomotului de fond, dar postez o poezie aci de dragul amintirii unor vremuri romantice pentru mine.


luni, 16 mai 2016

de mai

aș putea spune vreau
e atât de plăcut să înalți bărbia să spui vreau
să-ți aduni cojile deșeurile mucurile și scamele să cauți
un strop de sudoare de salivă ori poate de lacrimă
să dai cu genunchii în viață
fiindcă abia alaltăieri ai adormit și tu singur mai știi că n-ai murit
din coasta ta s-a născut un înger și de aia plouă
și tu singur știi că ți-era dor de ploaie
dar vrei
încă mai vrei
să te plimbi fără umbrelă printre mașini roșii strălucitoare
cu claxoane impertinente
să o dai naibii de melancolie de la ora 3 noaptea
când paturile vecinilor scârțâie

dacă vorbesc așa la modul impersonal
este fiindcă într-adevăr vreau
și cel mai frumos lucru pe care încă îl mai țin minte
este că ieri când încă dormeam
mergeam la plimbare pe o stradă de care mi-era frică
fiindcă avea casele dărăpânate și copacii foarte bătrâni
dar încă mai dădeau muguri
și eram chiar eu cu ochii mei de copil
și mă cățăram pe o tufă de mâna maicii domnului să mă înece mirosul

joi, 7 aprilie 2016

luni, 4 aprilie 2016

de azi pe mâine

în cruda dezprimăvărare din anul domnului 2016
ochii mi-erau mâncați ba de ciori ba de vrăbii
pomii din spatele blocului scrâșneau
din frunzele ce trebuiau să erupă să muște din lumină
soarele lăsa pete pe ziduri ca pieile de miei întinse
după argăsire
mai aveam de luat împărtășanie de la toate lunile de pe cerul de april
până la cea dinainte de Înviere
o fi ruginit Cristos pe troița noastră din sat mă întrebam
de mi-e gust atât de acru și amar din toate cele
oare mai cresc lăcrămioare în grădina nimănui
care fusese odată a mea
și cât mai rabdă pământul toate cele împerecheate
și sufletul meu de fecioară îmbătrânind
cu vălul meu de mireasă furat de merii ce nu-i voi gusta...

4.4.2016

vineri, 1 aprilie 2016

povestea lungă, misterioasă și tristă a strămoșilor mei

Știu, am fost un om respins de societate. De ce , nu știu. Dar nu am fost nebună și ce veți citi în povestea următoare (în engleză) este purul adevăr. Deși toate indiciile conduc spre al II-lea Război Mondial, este evident că eu am fost un copil bun, normal și inteligent și nu am avut nicio legătură cu aceste fapte și ele nu pot fi motivul excluderii mele din societate. Scuze că postez și pe blogul meu de poezii acest text cu valoare documentară și de memorii, poate mai puțin reușit literar. În plus, tatăl meu cel puțin, nu era aproape cert tatăl meu biologic. 68 de poze vechi plus un slideshow.

https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/2015/11/15/old-family-history-very-long-story/


Și mai jos povestea în engleză a strămoșilor dinspre mamă, în care fratele bunicii fusese erou căzut în al II-lea Război Mondial, de care tata părea mândru...

https://www.goodreads.com/author_blog_posts/9802597-village-history

joi, 31 martie 2016

petale galbene

în curtea din spate a acelei femei pământul devenise ca un pește
erau solzi de brazi argintii înfipți pe ici pe colo
când trecea vreo furtună de vară apa le zbârlea țepii
până în inima ei care clocotea ca un ibric turcesc cu depuneri de calciu
pe dinăuntru
ea fusese tânără și zâmbea diferit în fiecare poză
până când masca i s-a lipit de obraji
zbârciți de același surâs pomeții i se ridicau tot mai puțin
tot mai greu în această gimnastică sentimentală

pe rafturile bibliotecii ședeau pescari chinezi din porțelan/ poza defunctului soț care pescuia fără noroc/ L'Assomoir de Zola în coperți din piele arsă la colțuri/ cu miros de ceară/ portretul fiicei în floarea tinereții la fotograf/ după primul tratament psihiatric/ un glob pământesc mic de acum 35 de ani pe care îl învârtea copilul vecinului când venea în vizită/ încât abia se ținea pe axă și scârțâia

dar câte zâmbete oare o fi costat-o fiecare narcisă din curtea din față/ ori florile de regina nopții sub geamul dormitorului/ ale cui erau oare toate/ era ea oare mare sau ocean cu alge verzi-albastre/ putrezind când mareea era joasă/ moi și lunecoase sub picior/ era ea oare plajă când valul era cât casa ei cu mobilă veche/ naufragiată sub amintiri

miercuri, 30 martie 2016

Fleacuri scrise în engleză demult (poezii cu ritm și/sau rimă)

Acrostih (Patience Moves Stones Before (moving) Mountains

Pay attention to the meek,
Tides that come are tides that go.
Endless are man’s lamentations,
Celebrate each day you live.

Monuments are built and fall,
Vessels often lose their way.
Stars can change their place in time,
One way signs can be a trick.

Estimate your real speed,
Between two extremes choose none.
Forget if you can’t forgive,
Repress anger if they laugh.

Morals change, but man’s the same,
Understand what’s your own charge.
Tame yourself before demanding,
Instead dreaming get some sleep.

Our old house

Wandering most everywhere,
I passed once by that small creek,
Finding our old house there
Where I used to hide-and-seek.

I passed once by the small creek
Where wild grasses grew so tall,
And I looked over the wall.

Finding our old house there,
With gossamer nets as drapes
With my grandpa’s sour grapes.

Where I used to hide and seek
All the trees were almost dried,
I looked back again and cried...

Wobble

My questions are no longer keen,
Small pebbles on the bottom line,
My senses bring flavors within,
And blow out my mind like a wine.

The river washes its ground bed
For many years going ahead.

I don’t search, I don’t wait, I don’t hope.
All tears left my memory stream,
A fire grows high from a dream.

The past is a white timeless night,
A blind moon forgetting to shine.
I still feel a cold flimsy light
So deep in this body still mine.


Church attendants (Satire)

First I was taught to kneel in church,
Hearing the Gospel’s sacred verse,
Somehow the floor was cold and I
Felt someone watched behind my back.

Religion is about a watch
Where human sins are all recounted,
Left carelessly in Savior's charge,
Like garbage waiting for recycling.

Some think He’s like a Golden Ass,
They sin and then again confess,
And He just hauls their Silver ships
Together with the other saints.

I was a child and I was taught
That donkeys don’t know what they haul.
With pious feelings I begged once
To be accepted as a nun.

But they rejected me in tears
Among church women watching soap.
So then I crossed myself alone,
Keeping the faith in my own home.


Sex Buffoon (Satire)

I don’t have any sex experience,
And this is now sound evidence.
When I was little and too quiet,
They said I lack self-confidence.

I didn’t have a chance at all,
I never met a lonely man.
Moreover, all my strict beliefs
Forbid me to conceive a plan.

I also used to read too much,
Like Plato, Heidegger or Kant
While other girls had men in bed,
Without the need of breast implant.

I don’t search now flimsy excuses,
With my brown hair changing to gray,
I saw orgasm played on a stage
Once in a modern French ballet.

I know this seems a little odd,
Because some said I was so pretty,
But now I'm fat and I'm ashamed, 
The object of curiosity.


Clerihew 1

Sigmund Freud,
Before others found the steroid,
Dived deep his curious nose under the sex drive,
Using cocaine to feel alive.


Passengers

All thinking and humankind dreams, 
Like starry dandelion seeds,
Fly low skies, unable to end
The breakup of stars’ fire bridge.

A light gravitates within us 
Dimming the hourglass eye,
Warm lightnings fall down over seas,
Welding our wings into white.

I tremble while letting my shadow
Hang gracefully upon the snow wings,
In pain from a secret that burns deep
And passes from me to the sun.


The Storm

A heavy cloud’s silence is shattered
Through every lightning shrilly blast,
Painful memories are scattered
Like night’s haunting blues from the past.

This timed flight of questions and fears
Trims yesterday hopes’ flimsy wings. 
My last open smile disappears,  
An omen among other things.

The dark moon burns under my eyes, 
Coating in ashes a blunt knife.
Red stars hide behind summer skies
Their long-lasting strong feelings strife.

And if I abandon my dreams
Refusing to taste bitter dew,
Ignited by lost love like gleams,
Tears grow within torches of rue.



Ice&Fire

A bud from a stone, a light down in the wind, 
My puzzled eyes aiming an acanthus flower,
Stars falling again on this white temple columns, 
The sky wrapping all in a blanket of felt.

The night pushes further my heart’s customs line, 
Where orange and red are slowly dissolving, 
The earth within me and its whole fleeting life
Pass without their shadow through fiery ice.

Closer and closer, blue in my dreams, 
Trembling volcanoes are lost amid waters.
At dawn, under arches, ruins and smoke,
The sun’s foggy phantom searches its way.



Soulmates

The souls that they impaled on stakes,
The souls that everyone forsakes,
Stand always up for us to see
How God and Man can disagree.

And after Auschwitz, Monowitz,
There’ll always be a Horowitz.
The one who lived on Robben Island
Was neither devil nor a tyrant.

Notă -- o parte din ele sunt traduceri proprii ale poeziilor mele vechi, de pildă Furtuna.

Poezii pentru copii

Da, am scris și poezii pentru copii mai demult. Nu le-am postat. Am mai găsit numai două, dar, dacă voi mai găsi (intru greu în fișierul word având calculatorul stricat și fără program word) le voi adăuga aici în această postare.

Dinozaurul albastru


Ieri a fost, azi nu mai este,
Într-o casă ca-n poveste,
Fetiţa cu ochi căprui
Şi cu visele hai-hui.

Camera ei era roză
Chiar aşa ca într-o poză:
Perne roz, păpuşi cu funde,
Curăţenie pe oriunde.

Era frig şi zloată-afară,
Ea privea doar într-o doară,
Aşteptând pe Moş Crăciun,
Mâncând pâine cu magiun.

Şi atunci dorind fierbinte,
Spuse două-trei cuvinte:
„Moş Crăciun, e-adevărat,
De păpuşi m-am săturat.

Vreau un dinozaur mare
Auriu pe aripioare,
Pielea ca de alabastru,
Îmbrăcat tot în albastru.

Eu de roz sunt plictisită,
Camera mea e ticsită,
Iar când văd cerul curat,
Nu vreau nori, că e păcat.”

Dumnezeu întâmplător
A-nţeles al fetei dor,
Aşternând zăpadă albă,
Cer senin, soare ca-n salbă.

Notă: sunt conștientă că roză nu se mai folosește azi, e un arhaism în cazul culorii, poate voi schimba

Mâţa cuminte

Pisi n-are nicio vină
Fiindcă nici n-avea habar
Că în cursă-au pus slănină
Pentru şoareci în hambar.

Şi s-a prins un şorecuţ,
Mama l-a dat la pisică,
Şi era aşa drăguţ
Tremura întreg de frică.

Dar pisica cea zvârlugă,
După ce l-a mirosit,
A lăsat pe chiţ să fugă
Ca un vânător cinstit.


Variantele în engleză mi-au ieșit mai bine

The Blue Dinosaur

Once upon a happy time,
At the end of a long street,
Lived a little brown-eyed girl
Smiling always very sweet.

Her small room was painted pink,
Pillows pink, pink her bed sheet. 
All her dolls, her pretty dress,
Everything was clean and neat.

Outside it was cold and sleet,
Christmas time was almost there,
She stood watching from the window
Holding tight her teddy bear.

Thinking about Santa Claus
She made then a special prayer:
„Please, bring something else this time.
No more dolls with plastic hair.”

„I just want a dinosaur
Wearing a blue silk costume
With white skin and golden wings
Flying all around my room.

I am bored of too much pink
It’s enough when roses bloom.
When the sky is blue and clear
I want blue, but never gloom.”


Maybe God heard that girl’s wish,
Changing what was there below,
He made snow instead of sleet,
With blue sky and golden glow.


Kitty



I think Kitty is not guilty.
She was sleeping at first floor.
Daddy put lard in a mousetrap
And then locked our corn shed door.
Just one little mouse was caught
And I felt sorrow and pity.
Mommy gave him to the cat
Poor mouse, he was so pretty.
But our darling blue-eyed Kitty,
Let the mouse run as he could
Choosing milk instead for breakfast,
Like an honest hunter should.