HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

vineri, 30 noiembrie 2012

corida hibernală



pe ecranul amintirilor am întins în cruciş
sârme de uscat rufe
privesc filmul prin hubloul maşinii de spălat
un talmeş-balmeş cenuşiu
umflat ca o mâţă castrată de zece ani

prinşi câte unul în cârlige de lemn
se bălăbănesc şoareci alb-negru
ca primele desene cu mickey mouse
sârmele întinse la maximum împrăştie stropii de apă
puricii din difuzorul televizorului tesla
şoptesc noapte bună copii

tot nu se spală
am luat fantomele de păr
cearceafuri îngălbenite arse cu scrum de ţigară
în care au zăcut nopţi albe şi zile negre
le scot la uscat înainte de prima clătire
altfel nu îngheaţă

joi, 29 noiembrie 2012

lecţia de anatomie



pe lângă spinii de trandafir dimineaţa
primul fluture alb

dimineţile sunt tot mai grele
în presiune atmosferică
precum hainele vagabondului 
pe masa de disecţie
într-o facultate de stat
o studentă fără batistă îi zâmbeşte calin
împuţitule zice ea

la lecţia  despre creier au fotografiat scena
printre zâmbete grimase
şi aere incipiente
de indiferenţă
pe masă doar piese anatomice

după amiaza la biserica cu hramul
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
clopote de vecernie răzbat peste trandafiri
printr-un nor roz care dispare încet

studenta la medicină deschide larg
portofelul de piele
o iconiţă plastifiată
binecuvântează
preotul trece pe trotuarul dinspre nordvest

serile sunt tot mai grele
sub felinarul spart pe jumătate
primul porumbel alb 
a căzut

miercuri, 28 noiembrie 2012

natură statică



la ora rugăciunii de seară
cerşetorul plânge cu pumnii în zid
loveşte cu palma
trage iedera ca pe o sfoară de clopot
de câte ori Doamne
ţi-am întors şi obrazul celălalt
şi am tăcut şi Tu ai tăcut

un ultim câine vagabond
fură pâinea de pe trotuar
o singură lacrimă cade în rigolă
la fel de rece ca botul câinelui

de la fereastră un copil aruncă avioane în stradă
cerşetorul a tăcut
acum adună şi numără cu ochii umezi
hârtia mâzgălită

la noapte va fi frig

Copilărie 3



pe atunci soarele curgea ca mălaiul
măcinat proaspăt la scocul morii
galben era chiar şi iarna
când îl apăsam cu degetul mare
ca pe un bumb neîncheiat la piept

tăiam greu cărare cu bâta
prin lanul de buruieni înalte
până când ciorapii trei sferturi
erau plini de ciucuri de scaieţi
săream gardul ca un hoţ
ca să nu ştie nimeni unde sunt

când se înălţa carul mare peste şură
alunecam pe gura ieslei în otava proaspătă
şterpeleam scăunelul scobit cu trei picioare
pe care şedea bunica la ora mulsului
şi cântam mânzului cu stea în frunte

atunci toate inimile erau calde şi roşii
în formă de frunză de tei
fiecare stea era o poveste
şoptită de zâne în poiana narciselor

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

lied pentru lună şi doi luceferi

în lumea unei femei singure
fiecare crăpătură în pereţi
este un junghi intercostal
paşii vecinilor de deasupra
o apasă pe piept când respiră
dacă mişună şobolani în subsol
o trec fiori reci pe spinare

dincolo o mamă alăptează şi un copil plânge
în casa femeii singure ruginesc
ceasuri barometre şi fermoare
toate curg
când plouă trupul ei e ca biscuitul umed
din proviziile ascunse în tranşee
de viitorii eroi necunoscuţi

departe de zidurile oraşului
râul macină încet pietrele
iarna pe sub gheţuri
în jurul singurătăţii bolta cerului
se închide ca o placentă
cu vene din stele albastre

femeia îşi pileşte unghiile în carne

Barajul




Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat de la oraş să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj, Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până către Valea Scoreiului, un afluent mic şi el umflat, ieşindu-şi din firea de altfel domoală. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind după cum i-era felul, eu mă ţineam desigur prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure mai apoi şi pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau pe puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori te treceau fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare. Din când în când mai venea zvon că se mai înecase vreun om acolo. Sau altfel apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov înainte să năvălească potopul. Căruţele, şi mai târziu maşinile Dacia, treceau Oltul pe bacul alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul, Niculae sau Lae Chioru cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra chiar la hidroenergie şi a vizitat odată satul, demult, când eram încă mică. Al doilea era tata. Tata era inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în sat dezvăluind într-o seară ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, că vroiau să construiască pe Olt acolo un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că într-un fel tata avea dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară, odată cu oamenii locului şi livezile lor.

În vara lui 1984 a fost în sat acea tradiţională „întâlnire a fiilor satului”, cu bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare mai demult, oameni dornici de discuţii, muzică şi dans. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. A fost prima oară când am gustat bere, că nu era suc de vânzare. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce coteşti drumul de la baraj spre sat. Odinioară nicio maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau uneori desculţi sau făceau papalaşcă din praful de pe drum şi apă din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, apoi era ridicat de-a valma de maşinile care veneau la rude în sat. În ultimul timp şi acestea au fost puţine.

O vedeam adesea când eram mică. Lelica Ileana sau Leana cum îi ziceau mulţi. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă, ea nu avea una în ogradă. Zâmbea larg, până la colţul năfrămii şi vorbea tare. Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Cum eram acolo copil mic şi cuminte, mă trezeam cu ea că vine la noi la poartă cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Era bună cu mine lelica Ileana, vecină cu noi, dar şi vecinii mai din capul satului, care erau puţini la număr. Printre ei Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau câte o aventură mai puţin cuminte, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuţ. Eu în sinea mea nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalţi. Am mers pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ, lucrător într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii, nu mai îmi amintesc cum ajunsese acolo. Ştiu doar că întreaga viaţă mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

După mulţi ani, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Apoi s-au dus repede câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii. Generaţia mamei plecase în majoritate la oraş. Puţini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială rămâneau cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, ţiganii au tâlhărit şi omorât preotul satului. Alte bande de hoţi au umblat prin casele pustii şi au prădat biserica. Apoi a fost renovată şi refăcută. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca mirifică. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum Dumnezeu i-a pedepsit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de odinioară, unde acum stătea altcineva.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc şi ei în ţintirim. Am vizitat satul şi am văzut că zona din jurul barajului a devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe marginea lacului de acumulare au venit pescari şi vin mereu din diferite locuri. Oameni necunoscuţi au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi în afara satului, pe marginea apei.

Casa noastră  e una dintre puţinele clădite între trei fântâni. Dar poate niciodată apele nu vor urca în pivniţele acum goale. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, mai liberă de automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Aerul tot mai curat, munţii din zare tot mai albaştri.

vineri, 23 noiembrie 2012

tactil



mă întorc aproape oarbă
ca un copil rătăcit
pe unde am însemnat drumul
cu fărâme calde de inimă
le adun în palme
dar nu se potrivesc la loc

să fi fost inima mea
sau a altcuiva
mă întreb în timp ce respir
tot mai rar
boabe de sudoare picură
ca într-o peşteră
atât de necunoscută
atât de intimă

pretutindeni sunt acasă
prin ochii întredeschişi
lumea e o fântână
în care strig

Biografie




eram copil şi îmi ploua în păr
ieşea soarele şi lutul creştea rotund
o ulcea în mâna olarului
era trupul meu dinspre tălpi spre creştet

alergam roată în jurul copacilor
cu hăţuri strânse pe trup
după cum se schimba vântul
inima cât un bob de rouă ascuns
trăgea numai hăis sau cea

câte puţin pădurea şi-a strâns rădăcinile
aspre în tâmplele mele
crengile taie pământul ca un plug
merg printre oameni pe vârfuri
codru adânc de-a-ndoaselea

lutul mi-e moale şi uşor
prin el îmi trec braţele şi desenez
pe gâturi de ulcele flori de mac



joi, 22 noiembrie 2012

fără de ispită



sunt sora fiului risipitor
multe ierni am aşteptat lângă vatră
să port pantofii de mireasă ai mamei

fără să dezvălui secrete încuiate
m-am sălbăticit
între orbite am două sferturi de lună
între umeri două ramuri de brad
în cruciş
acele cresc direct în carne

departe de prinţul din poveşti
de căruţa cu armăsar
în care mă fura somnul
până când greierii tăceau
acum sunt mai trează când visez

număr descrescător paşii
dintre fereastra închisă şi uşă
mă întorc pe călcâie
privesc soarele cum răsare drept
fără strop de gelozie