HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

luni, 30 iulie 2012

Poezia de la alfa la omega


Este poezia cunoaştere sau trăire prin participare, imersie în cuvântul scris sau rostit?
Să fie nevoia de a scrie poezie o nevoie de închidere a unui cerc al propriei înţelegeri de sine şi a lumii sau o simplă joacă, rostogolire a cercului, precum mulţi presupun că arta este o exteriorizare a unei dimensiuni fundamentale a omului, aceea de homo ludis?
Consider că poezia e o întrebare aruncată în marea cu valuri tulburi a cititorilor de poezie.
Ca orice alt efort artistic ea poate avea sau nu un răspuns. Creaţia durabilă devine rocă vulcanică prin acumularea nenumăratelor răspunsuri ale celor care percep, poetul aruncă un semn de întrebare nedefinit şi cititorii săi acoperă cu sedimente şi lavă acea perlă din adâncuri. Şi ea creşte.
Desigur puteţi spune că efortul meu de a explica e inutil, că adaug doar metafore şi imagini dificil de decriptat. Fiindcă orice efort artistic implică banala relaţie creator – public, fără de care rămâne doar ca un fluture mort în crisalidă. Şi este desigur mai bine să zbori fie şi doar o zi decât să pieri închis în interiorul propriei ţesături...Este propriul meu punct de vedere.
Ceea ce am vrut de fapt să subliniez e că eu văd în poezie, mai mult decât în alte arte, acest efort al omului de a naşte, de a se naşte şi de a renaşte din întrebări. Un poet scrie o poezie-întrebare pentru sine sau pentru ceilalţi. În momentul recepţiei artistice întrebarea sa devine răspuns. Atunci poetul scrie o poezie-răspuns. Care va deveni întrebare. Timpul cizelează forma artistică pe care o ia creaţia individului, efortul său de a întreba sau de a răspunde. Fiecare întrebare conţine în embrion răspunsul, fiecare răspuns germinează întrebări. Efortul ştiinţific este o construcţie în fagure de albină sau furnică, în timp ce poezia este o trecere dinspre starea alfa spre cea omega a cunoaşterii. Poezia există, vibrează, trăieşte şi stă totodată ca dovadă pentru ceea ce e imuabil în forma spiritului uman. Respiră în orice epocă din aceeaşi alveolă, în timp ce proza se schimbă precum marea în timpul furtunilor. Poezia este vibraţia epocii în individ, nu a individului în epocă, aşadar e mai puţin supusă capriciilor şi schimbărilor social-politice, cu excepţia efectelor uneori indezirabile asupra vieţii creatorilor înşişi, ceea ce în general nu a afectat esenţa imuabilă a creaţiei lor.
Poezia stă. Ca un bob de rouă care nu se decide să alunece din şanţul unei frunze în zori. Poetul îşi consumă lumina interioară urmând drumul său propriu din întrebare în întrebare, din răspuns în alt răspuns. Dar fiecare poem este un răspuns sau o întrebare viabilă.
Nu consider că poezia atinge cu adevărat punctul omega de-a lungul vieţii individului. Dar mereu ea re-clarifică în lumina experienţelor anterioare. Întrebarea mea este dacă acest drum al tălmăcirii de sine al poetului poate fi parcurs în sens invers, dinspre omega spre alfa. Poate că nu. Poate că acela este rolul filozofiei. Eu cred că poezia e trăită şi scrisă de la germene spre copacul matur şi receptată în acelaşi sens. Poezia nu priveşte înapoi.

miercuri, 4 iulie 2012

Traverse



nu mai vreau şi restul am uitat
transpir pe tâmple când trebuie să îmi doresc
chiar legea gravitaţiei mi se pare un obstacol
prea mare pentru căderea mea

mi-am pierdut aproape toate visele
îngropate în moloz vechi
ca mingea dezumflată a unui copil orfan
fugeam după zmeură sălbatică
până când furtuna s-a dezlănţuit

pesemne că în adânc
prin sistemul de canalizare se transmite
codul morse al disperării
pulsul sângelui pompat fără voie
visele pierdute ca brăţările prea largi
găsite din nou numai în curtea altora
cu miros de rugină şi nămol

nu mai vreau gust dulce sau amar
înghit ca un paralitic câte o gură de aer
fără să mă trezesc sau să adorm

cu capul lipit de şine aud
cum se întoarce dinspre munte
o mocăniţă

luni, 2 iulie 2012

Viitor ştampilat


am cumpărat de la anticar
Portretul lui Dorian Gray
cu file râncede ca timbrele
dintr-un clasor vechi

alergam spre casă în pas de ştrengar
mirosea a iasomie pe la colţuri
pe străduţele ca labirintul
ascunse în oraşul mare
în rochia mea cu volane

după primul capitol a început ploaia
cu ochii tot mai palizi
citeam cartea zdrenţuită
sub abajurul cu fluturi morţi
ronţăiam ca un şoarece
amintiri despre viitor

la o fereastră un motan cenuşiu
privea dincolo de perdea
gândurile mele
ca nişte melci bolnavi de sinuzită
se târau pe asfaltul umed
fără să mai audă nimic

lumea este câteodată
o oglindă
cu argintul scorojit

duminică, 1 iulie 2012

Obligatoriu


m-au exilat
într-un oraş cu trotuare de sticlă
din ziua de ieri mi-a rămas
doar oxigenul expirat
răsuflu rar din adâncime
ca un scafandru
numai prin mască
oricum nimeni nu mă recunoaşte
şi nici eu

oamenii poartă câte un ghem de soare
în loc de inimă
umblă pe vârfuri
se deşiră câte puţin
firele din urmă se încâlcesc
vorbe uitate în turnul Babilonului
sentimente în malaxor

eu calc din nod în nod
cu tălpile desculţe tot mai moi
şifonate de atâta căldură
ca ridurile de nou născut

am început să vorbesc în gând
învăţ alfabetul surzilor
umbra mea s-a lepădat de mine
şi stă spânzurată fără limbă
de Steaua Polară

nimic nu rămâne aici
bătut în cuie

Un alt hotar


bătrânii au plecat
de pe hotarul inimii celor tineri
s-au rupt din rădăcină pietrele
ca o pâine uscată frântă pe genunchi

aluatul nu a mai crescut
sub ştergarul tighelit cu mâna tremurând
se cerne praf de cărămidă
în cuibul păianjenului
din fereastra cuptorului de pâine

iarna ce vine va trece mai repede
sub hornurile reci toate vor îngheţa
ca într-un muşuroi uscat
tăiat de coasă
în martie când pământul va da colţi
doar via de lângă casă va plânge
cu broboane reci
în fiecare lăstar

de Paşti toţi strănepoţii
care abia au învăţat să meargă
în ultimul an
vor călca peste păpădiile aprinse în curte
uşor şi fără urmă