în saboţii mei de lemn crescuse un răsad de pom/ copilărisem în livada cu vişini şi nu voiam să mă plâng nimănui că am numele prea lung/ credeam că pentru cei care nu se mint nici pe sine cortina nu cade/ credeam că viaţa e o fereastră fără păsări lună sau soare/ o fereastră întrutotul deschisă
primăvara îmi ascund părul sub basca croşetată/ e o primăvară cu urzici încă moi cu frunzele de vişin cât degetul mic cu farfuria cu dulceaţă aşezată pe abecedarul îmbrăcat în hârtie mov/ cu etichetele lipite drept şi numele scris de alţii
mă plimb singură pe strada cu piatră cubică / apoi vin femeile acelea în uniformă cu saboţi de plastic în picioare şi bocăne pe tavanul camerei mele până mă ia leşinul/ şed într-un fotoliu capitonat mă scufund şi văd cum mâna cuiva scrie pe tablă un cuvânt/ mă gândesc că universul tot este acel cuvânt / plâng fiindcă sunt precum miezul amar din sâmburele vişinei şi oamenii mă alungă
pe maidanul cu noroi sau pe balta unde tatăl meu pescuia ţipari şi mătasea broaştei
prin muzeul de istorie naturală sau umană
unde visam ceva adevărat
de atunci ochii mei au crescut prea mult/ sunt mai mari decât capetele oamenilor/ decât umbra celui mai înalt om la asfinţit/ mă tem să nu orbesc/ trag cu praştia în ochii mei de goliat/ eu însămi plâng şi tot eu lovesc din inimă
vineri, 28 noiembrie 2014
X pe geamul aburit
marți, 25 noiembrie 2014
amintirile persefonei
iată-l pe rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă lângă toţi spectatorii îmbrăcaţi albastru de lumina care se revarsă între acte şi iat-o pe femeia veşnic învinsă de dragoste cupă de otravă din care sorb bărbaţii obişnuiţi să creadă
poate că lumea înseamnă să învingi bruta aceea sentimentală/ să deschizi ochii fără mirare în faţa ţipătului unui prunc/ lumea în care pasiunile mor în numele libertăţii
oare nu este chiar acela soarele din ochii celorlalţi
eu cum să rup vălul ţesut în jurul fiecărui leagăn
cu mâinile atât de moi nu se poate
cineva se joacă de-a dumnezeu în fiecare zi
aprinde focul şi arde timpul de pomană
caută printre zei şi morminte o bucată de lut pe care o frământă
împătureşte aluatul
încearcă să inventeze un loc gol în scoarţa pământului
mi-am luat traista pe umăr mirosea a pâine şi ceapă am urcat până în crucea dealului/ m-am simţit frumoasă şi tânără/ am crezut că va exista o mână dreaptă în mâna mea stângă/
când m-am întors ninsese şi hornul casei fluiera subţire/ am muşcat din merele roşii de acum un an/ erau reci şi încreţite
în jocul unui copil singur încape o lume
de îngeri
poate că lumea înseamnă să învingi bruta aceea sentimentală/ să deschizi ochii fără mirare în faţa ţipătului unui prunc/ lumea în care pasiunile mor în numele libertăţii
oare nu este chiar acela soarele din ochii celorlalţi
eu cum să rup vălul ţesut în jurul fiecărui leagăn
cu mâinile atât de moi nu se poate
cineva se joacă de-a dumnezeu în fiecare zi
aprinde focul şi arde timpul de pomană
caută printre zei şi morminte o bucată de lut pe care o frământă
împătureşte aluatul
încearcă să inventeze un loc gol în scoarţa pământului
mi-am luat traista pe umăr mirosea a pâine şi ceapă am urcat până în crucea dealului/ m-am simţit frumoasă şi tânără/ am crezut că va exista o mână dreaptă în mâna mea stângă/
când m-am întors ninsese şi hornul casei fluiera subţire/ am muşcat din merele roşii de acum un an/ erau reci şi încreţite
în jocul unui copil singur încape o lume
de îngeri
Cârnaţi şi haydn sau misterioasa lumină sub nori sau pe deasupra
Sub laserul acţionat electric compactul disc citeşte haydn stau cu picioarele încrucişate ascult clapele pianului lovite într-o altă vreme sunetele alunecă pe jugulară simt cătuşe în carne la încheietura mâinii şi muzica tot mai aproape de corp mă îmbracă într-un balonzaid cu foşnet sub ploaie. Noiembrie rece fiorul ascuns la piept singurătatea ca fierul forjat înflorit genunchii înţepeniţi grei precum uşa pivniţei de sub casa bunicilor. Şi pe cer sunt nori şi unul dintre ei străluceşte auriu în noapte şi oamenii toţi dorm liniştiţi nu am cui spune ce frumos şi trist este. O lumină aleargă la colţul blocului vecin tot dedesubtul norilor nu am cui să îi dau telefon să spun că aleargă o lumină în jurul blocului meu în timp ce ascult haydn şi cine să mă creadă. Din moment ce sunt singură nu am braţul cui să îl ating pe balcon privind comete sau stele.
Dar îmi amintesc. Cârnaţii de porc sfârâind în unsoare pe plita de fontă neagră şi şorţul bunicii cu buline albe palmele ei mari şi vocea chemându-ne la masă păpară cu cârnat şi mămăligă şi noi în jurul mesei cu coatele pe masă amestecând furculiţele în blidul cu salată de castraveţi tăiaţi subţire să vezi prin ei. E mai bine poate să uit de lumină aurie sau albastră.
Apoi totul nu va fi decât muzică fără niciun nor fără niciun gând fără niciun chip.
21 noiembrie 2014
Dar îmi amintesc. Cârnaţii de porc sfârâind în unsoare pe plita de fontă neagră şi şorţul bunicii cu buline albe palmele ei mari şi vocea chemându-ne la masă păpară cu cârnat şi mămăligă şi noi în jurul mesei cu coatele pe masă amestecând furculiţele în blidul cu salată de castraveţi tăiaţi subţire să vezi prin ei. E mai bine poate să uit de lumină aurie sau albastră.
Apoi totul nu va fi decât muzică fără niciun nor fără niciun gând fără niciun chip.
21 noiembrie 2014
joi, 20 noiembrie 2014
permis de stat pe loc
respiram cu
pântecul precum copiii
bătrânul care
cânta la muzicuţă adormise
în căsuţa văruită
albastru
visam
mediterana pacea
dintre mare şi ţărm măslinii
o vilă san
michele fără comori
(de parcă sunt
unşi cu miere pe talpă toţi fură praful de pe drum
castrează
nudurile de bărbaţi scot ochii femeilor cioplite
deşiră scenele
mitologice din tapiserii)
m-am învelit
într-un prosop mare
m-am întins pe
covor ca în iarbă
am plâns
am vrut să uit
peretele din
dormitor era pătat de urma degetelor mele
târâte ca într-un
viol
curgea apa roşu
tulbure după renovarea casei
băteam cuie unde
nu pot intra
în structuri de
rezistenţă
şi atât a rămas
luni, 17 noiembrie 2014
una paloma negra
nu pot spune
nimic despre mine
în lumea în care
doar banii contează
cearceaful îmi
este din nou pătat de propria scârnă
îmi curg din nou
toate secreţiile urină şi fecale şi sudoare multă
nu pot spune cât
de roşii şi dureroşi îmi sunt seara ochii
fiindcă e inestetic
că mă deşir din carne
în general nu
mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine
dar simt atât de
puternic cum mi se tot întâmplă de vreo treizeci de ani
că viaţa mea e la
fel că încă mai sunt
precum ciorchinii
de strugure uitaţi iarna sub streşini
precum copacul
înalt în curtea leagănului de copii
şi mulţumesc lui
dumnezeu pentru lumina ochilor
nu ştiu de ce
e ca şi cum pe
roata olarului sunt un vas cald şi moale
mă umple cerul
fără voia mea
nu pot vorbi altceva
decât că viaţa e frumoasă
şi credeam că
poate vor înţelege
dar este mult
zgomot în colţul în care trăiesc
printre oamenii
surzi care taie pădurile
frumoasele păduri
( pentru mine porumbeii albi sunt mai degrabă asociaţi cu războiul decât cu pacea fiindcă sunt de obicei numai unul sau doi într-un stol, cred că ar fi sfârşitul lumii dacă s-ar forma numai stoluri de porumbei albi, aceasta şi fiindcă hulubul alb este asociat cu Buna Vestire)
( pentru mine porumbeii albi sunt mai degrabă asociaţi cu războiul decât cu pacea fiindcă sunt de obicei numai unul sau doi într-un stol, cred că ar fi sfârşitul lumii dacă s-ar forma numai stoluri de porumbei albi, aceasta şi fiindcă hulubul alb este asociat cu Buna Vestire)
asul de cupă
azi porumbeii sunt grei
poartă biserici pe spinare poposesc pe geamul meu când plouă ca uleiul
şi se unge lumea să îi treacă boala din lipsă de iubire
mă înfurii fiindcă nu îi pot izgoni
îmi flutur degeaba braţele ei stau atât cât vor la geam
ei întotdeauna ştiu ceea ce eu nu ştiu
cu ochii impasibili în lumina acestui secol uneori cu pene albe
eu recitesc biblia sau scrisorile vechi cu lupa
şi alte amintiri legate cu fundiţă
le tai ca pe un pachet de cărţi de joc să văd ce pică
mă mir că nimic nu s-a schimbat că am îmbătrânit şezând
la poarta de lemn pe scaunul de lemn într-o viaţă cu busuioc uscat sub căpriori
şi butuci de vie scoşi din rădăcină
şi se unge lumea să îi treacă boala din lipsă de iubire
mă înfurii fiindcă nu îi pot izgoni
îmi flutur degeaba braţele ei stau atât cât vor la geam
ei întotdeauna ştiu ceea ce eu nu ştiu
cu ochii impasibili în lumina acestui secol uneori cu pene albe
eu recitesc biblia sau scrisorile vechi cu lupa
şi alte amintiri legate cu fundiţă
le tai ca pe un pachet de cărţi de joc să văd ce pică
mă mir că nimic nu s-a schimbat că am îmbătrânit şezând
la poarta de lemn pe scaunul de lemn într-o viaţă cu busuioc uscat sub căpriori
şi butuci de vie scoşi din rădăcină
acoperă-mi talpa
uneori rămâne
doar un sentiment spânzurat la capătul lumii
mireasma de flori
şi gunoaie sub podul de cale ferată
unde totul se
aruncă
ţipătul care
aleargă din ureche în ureche
instrumentele
muzicale dezacordate
cutiile goale
pisicile fără
stăpân
focurile de
primăvară sau de toamnă
bărbatul cu cheie
franceză strânge şuruburile
femeia cu cheie
franceză deşurubează
cad ploile
de parcă n-aş fi
decât ţărână când plâng
sunt tot mai grea
de lacrimile întoarse în mine
sunt pământul de
sub picioarele mele
stau dedesubt
altcineva umblă
îmbrăcat în corpul meu peste mine
iar eu
cum aş putea să
nu vreau
duminică, 16 noiembrie 2014
fluier de os
când adunam
pietricele cu gândul să aprind focul nu ştiam
că fagurii cresc
mereu după aceeaşi lege
cel care iubeşte
mult
o piatră
rămâne deşert
după ce moare
nu sunt cuvinte mai
vii decât cele din pustiu
şi nimeni nu va mai
şti
unde au ajuns
toate războaiele de lemn şi cântecele de dragoste
eu încă te chem
omule cu ochi de
iasomie grea
am trăit mereu în
lumea din faţa zidurilor
fiecare cortină
din teatrele de păpuşi este semn că dincolo nu există nimic
suntem cu toţii
aici şi soarele se învârte în jurul pământului ca în copilărie
fructele au
gustul bun sau rău e frig sau e cald nu contează ce culoare are cerul
numai dacă îţi
întind palma vei ghici că sunt vie
pesemne că am
iubit un orb şi un alt orb m-a iubit
în muzeu e linişte
încă
eu nu mai fluier
sâmbătă, 15 noiembrie 2014
Homo sabbaticus
Cât despre mine, făcură zodiile să cresc de-a-ndoaselea, ca o măslină sărată pe colivă. Cel mai tare mi-e lehamite de ziua de luni, dar până acolo mai este...De vreun sfert de veac poporul din sectoarele economice terţiar şi secundar (în măsura în care munceşte cu adevărat) ţine sărbători prelungite numite frumos weekenduri, hibrid între sabatul iudeilor şi sfânta duminică. Lucru frumos, n-am ce zice, fie criză, fie înflorire economică, fiindcă omul care are card sau cash poate să guste relaxarea sfârşitului unei săptămâni de trudă. Pe vremuri oamenii erau plini de carnete: de CEC, de partid, de note, de muncă, etc. Azi oamenii au devenit oameni de card - de identitate, electoral, de sănătate, de călătorii, bancar sau pentru farmacii sau pentru cluburi exclusiviste, începând cu cărţile de vizită în anii 90.
Dacă e să mă gândesc la mine, om cu paie în buzunare, tot am de povestit ceva, ca unui duhovnic. Este păcat oare să fac curăţenie duminica? După pravilele vechi ar fi. Dar puneţi-vă în locul unei femei cum sunt eu. Nu doar că am un picior amputat, dar m-a blagoslovit domnul să fiu moale ca o cârpă în cursul săptămânii şi cu capul greu şi fierbinte de parcă ar fi un ou fiert cleios din care ciguleşte o pasăre de pradă. Domnului meu Dumnezeu nu cred că îi place ca femeia credincioasă să nu ţină curăţenie ori să nu se spele şi să fie mâncată de microbi, păianjeni ori purici. Bani să plătesc altă femeie să îmi deretice nu am. Cu mama nu mă pot împăca şi ea nici nu ar putea să îmi cureţe pe şi lângă birou. Aşadar, eu cred că duminica e singura soluţie pentru mine. Fiindcă duminica (iară nu sâmbăta) mă simt eu mai în putere întotdeauna, poate fiindcă e zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă. Atunci e mai linişte, de obicei băieţii de cartier înjură mai puţin în faţa blocului, vecinii sunt mai puţin isterici şi norii şi pâcla din creierul meu se împrăştie. Mai mult decât atât, numai duminica trupul meu prinde vigoare şi s-ar putea înhăma la cele necesare unei gospodării normale. Concluzia pe care am tras-o e că în cazul meu nu ar fi păcat, căci Domnului nu cred că i-ar plăcea să mă înece în praf şi scârnă.
Numai că adesea nu fac curat sau alte treburi duminica, deoarece e singura bucurie pe care o am pe lumea asta nenorocită! Câteodată stau lungită în pat să gust pacea zilei, ori înfulec câteva pagini din vreo carte pe care altfel nu o pot citi, ori scriu vreo poezie sau altceva, ori ascult muzică clasică fiindcă numai duminica e mai frumos....Dar, oameni buni, nu râdeţi de mine: mărturisesc că îmi place şi să fac curat, aşa am fost mereu.
Punctul doi al problemei este dacă e păcat să posteşti şi să nu te îndopi când e zi de praznic sau sărbătoare mare. Şi în ce priveşte acest lucru eu am fost mereu de-a-ndoaselea. Mi-a lăsat Dumnezeu un organism sensibil care preferă întotdeauna postul îndopării. E drept că sunt grasă din lipsă de bani şi stres şi rele trupeşti...dar numai dacă postesc mă simt în pielea mea cu adevărat. Şi acest lucru nu mi-e niciodată mai plăcut de făcut decât duminicile şi de sărbători, când poporul se îndoapă cu droburi, cozonaci şi sarmale. Prin urmare vă puteţi da seama că familia nu m-a avut de dragă (printre altele) din acest motiv, fiindcă mi-era tare greu pentru stomac să stau cu ei la masă. Concluzia mea e că Domnul nu se supără dacă de sărbători are un stomac mai gol în persoana mea, fiindcă Dumnezeu e bun şi drept. Şi eu nu sunt masochistă să mă torturez singură.
Dar, până una-alta, azi e sâmbătă şi mâine mă voi bucura cât de cât (dacă nu intervine altceva, Dumnezeu mi-e martor că există oameni răi şi poate invidioşi pe stropul meu de linişte mărturisit aici). Dar, vai mie, vine ziua de luni când totul se răstoarnă din nou peste mine!
Notă: unii consideră că există o boală numită Morbus Sabbaticus, sau boala de duminică, o tulburare care afectează unii membri ai clerului, exact opusul stării mele de fericire duminicală.
Mai am de adăugat că semnalez o eroare în DEX 2009, cel puţin pe internet, de unde ar rezulta că sâmbăta este a şaptea zi a săptămânii. Din câte ştiu, în România încă se consideră lunea prima zi a săptămânii în toate calendarele, inclusiv bisericesc. Celelalte variante ale definiţiilor, din alte ediţii DEX, nu fac această confuzie.
http://dexonline.ro/definitie/sabat
Dacă e să mă gândesc la mine, om cu paie în buzunare, tot am de povestit ceva, ca unui duhovnic. Este păcat oare să fac curăţenie duminica? După pravilele vechi ar fi. Dar puneţi-vă în locul unei femei cum sunt eu. Nu doar că am un picior amputat, dar m-a blagoslovit domnul să fiu moale ca o cârpă în cursul săptămânii şi cu capul greu şi fierbinte de parcă ar fi un ou fiert cleios din care ciguleşte o pasăre de pradă. Domnului meu Dumnezeu nu cred că îi place ca femeia credincioasă să nu ţină curăţenie ori să nu se spele şi să fie mâncată de microbi, păianjeni ori purici. Bani să plătesc altă femeie să îmi deretice nu am. Cu mama nu mă pot împăca şi ea nici nu ar putea să îmi cureţe pe şi lângă birou. Aşadar, eu cred că duminica e singura soluţie pentru mine. Fiindcă duminica (iară nu sâmbăta) mă simt eu mai în putere întotdeauna, poate fiindcă e zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă. Atunci e mai linişte, de obicei băieţii de cartier înjură mai puţin în faţa blocului, vecinii sunt mai puţin isterici şi norii şi pâcla din creierul meu se împrăştie. Mai mult decât atât, numai duminica trupul meu prinde vigoare şi s-ar putea înhăma la cele necesare unei gospodării normale. Concluzia pe care am tras-o e că în cazul meu nu ar fi păcat, căci Domnului nu cred că i-ar plăcea să mă înece în praf şi scârnă.
Numai că adesea nu fac curat sau alte treburi duminica, deoarece e singura bucurie pe care o am pe lumea asta nenorocită! Câteodată stau lungită în pat să gust pacea zilei, ori înfulec câteva pagini din vreo carte pe care altfel nu o pot citi, ori scriu vreo poezie sau altceva, ori ascult muzică clasică fiindcă numai duminica e mai frumos....Dar, oameni buni, nu râdeţi de mine: mărturisesc că îmi place şi să fac curat, aşa am fost mereu.
Punctul doi al problemei este dacă e păcat să posteşti şi să nu te îndopi când e zi de praznic sau sărbătoare mare. Şi în ce priveşte acest lucru eu am fost mereu de-a-ndoaselea. Mi-a lăsat Dumnezeu un organism sensibil care preferă întotdeauna postul îndopării. E drept că sunt grasă din lipsă de bani şi stres şi rele trupeşti...dar numai dacă postesc mă simt în pielea mea cu adevărat. Şi acest lucru nu mi-e niciodată mai plăcut de făcut decât duminicile şi de sărbători, când poporul se îndoapă cu droburi, cozonaci şi sarmale. Prin urmare vă puteţi da seama că familia nu m-a avut de dragă (printre altele) din acest motiv, fiindcă mi-era tare greu pentru stomac să stau cu ei la masă. Concluzia mea e că Domnul nu se supără dacă de sărbători are un stomac mai gol în persoana mea, fiindcă Dumnezeu e bun şi drept. Şi eu nu sunt masochistă să mă torturez singură.
Dar, până una-alta, azi e sâmbătă şi mâine mă voi bucura cât de cât (dacă nu intervine altceva, Dumnezeu mi-e martor că există oameni răi şi poate invidioşi pe stropul meu de linişte mărturisit aici). Dar, vai mie, vine ziua de luni când totul se răstoarnă din nou peste mine!
Notă: unii consideră că există o boală numită Morbus Sabbaticus, sau boala de duminică, o tulburare care afectează unii membri ai clerului, exact opusul stării mele de fericire duminicală.
Mai am de adăugat că semnalez o eroare în DEX 2009, cel puţin pe internet, de unde ar rezulta că sâmbăta este a şaptea zi a săptămânii. Din câte ştiu, în România încă se consideră lunea prima zi a săptămânii în toate calendarele, inclusiv bisericesc. Celelalte variante ale definiţiilor, din alte ediţii DEX, nu fac această confuzie.
http://dexonline.ro/definitie/sabat
15 făurar
baloane de gumă de mestecat broscuţe mecanice numărători cu bile scrisori pe hârtie parfumată motocei pentru pui de pisică moş crăciun de ciocolată ştampile cu fluturi ponchouri cu girafe ochelari de pirat abţibilduri cu inimioare fosforescente ocarine din lut acadele curcubeu
atunci era linişte dacă râdeam
fetiţa care priveşte soarele printr-o frunză mare nu mai creşte/ sânii ei sunt ca petalele de magnolie/ când se scutură rămân norii nemişcaţi între crengi iar soarele e mic ca un ochi roşu de porumbel alb
păpuşile din coceni de porumb nu dorm niciodată/ părul lor mătăsos devine tot mai întunecat şi aspru / păpuşile din porţelan care plâng la cheie învaţă să danseze step în pantofi de lac
mi-am ales o floare şi am creat lumea după chipul şi asemănarea ei
acum e linişte chiar dacă plâng
atunci era linişte dacă râdeam
fetiţa care priveşte soarele printr-o frunză mare nu mai creşte/ sânii ei sunt ca petalele de magnolie/ când se scutură rămân norii nemişcaţi între crengi iar soarele e mic ca un ochi roşu de porumbel alb
păpuşile din coceni de porumb nu dorm niciodată/ părul lor mătăsos devine tot mai întunecat şi aspru / păpuşile din porţelan care plâng la cheie învaţă să danseze step în pantofi de lac
mi-am ales o floare şi am creat lumea după chipul şi asemănarea ei
acum e linişte chiar dacă plâng
Abonați-vă la:
Postări (Atom)