HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

joi, 16 decembrie 2010

Vermillon

cu trăistuţa înflorată pe umăr
lipeşte genele de geamul aburit
îmi scrie prima ei scrisoare pe hârtie creponată
cerneala se topeşte ca o aripă de flutur
într-un insectar de şcolăriţă

sub sticlele fumurii de ceas
se întorc orele timpurii ale verii
legănate pe scândura albă
prinsă cu sfoară în nucul bătrân
ţinând în poală mingea de plastic
creioanele ascuţite meticulos
păpuşile din coceni de porumb
desenele cu prea mult vermillon

plouă în podul vechi
pe tavan cresc fluturi cafenii
un nor cenuşiu pluteşte mai departe
ca un balonaş de săpun

marți, 14 decembrie 2010

Crescendo

copacul din oase a dat noi lăstari
e loc strâmt în femurul meu
printre ramuri întretăiate
acele de brad respiră în plămâni
ghindele se rostogolesc în stomac
în cămările inimii snopi de salcie tânără
mătură sentimentele ascunse

ninge tot mai mult
pădurea din mine îşi frânge crengile
mă tem să aprind focul
să nu înflorească cireşii de lângă tâmplă
a doua oară


LUCRETIA CIOBANU - Codrule, batranule

Asculta mai multe audio diverse

luni, 6 decembrie 2010

Linişte

m-am îmbrăcat în carapacea unei duminici
sărbătoare geroasă şi albă
gândurile le-am închis într-un beci cald
şoarecii ronţăie tolba cu amintiri

e atâta linişte încât visez cum cântă cocoşii
mă trezesc acoperită de o pernă de puf
printre rădăcini de aripi retezate
în tic-tac-ul primelor zboruri

bat clopote electrice în ploaie
se ridică de pe mine solzii grei
lovind în geamurile împăienjenite

viaţa e acum un marş cu paşi mici
peste pietre

duminică, 21 noiembrie 2010

Germinaţie

poate într-o zi
mă voi fi născut mai departe
la mare distanţă de locul
unde se zbuciumă molatec
lumina jarului
geană pe zidul vechi

cercul soarelui din trup
amprentă de fugă rotitoare
pe nisipul memoriei
s-a strâns atunci în mine
ca zăpada topită în martie

era chiar mai departe decât visele
undeva printre seminţele toamnei
dormind ca nişte păduri îngropate
cu vârfurile ostenite de un zbor înalt
mai albastru decât tăcerea dintâi

şi umbra mea s-a întors acasă
în aceeaşi zi




Ritmuri

am adormit pe laviţa strâmtă
mirosul lemnului mâncat de cari
mă învăluie ocrotitor
soarele ninge printre zăbrelele ferestrei
direct în visul meu unde tremură sănii
pe geana luminii

ghemul strâns al trupului
înfăşoară trecutul
ca un fir al Ariadnei
eu mă rostogolesc
călător pierdut de timp
roza vânturilor
indică nordul muzicii
algele mării vibrează în adânc

melodia se opreşte lent
în clorofila topită de lumină
secundele se acordează
proaspete în clepsidre vegetale
şi trebuie să mă trezesc din nou
copil în iarbă fragedă



Popas fără călători

acum măsor bătaia inimii în stânjeni
ticăitul ei se răsuceşte în lemn uscat
plutind în apa fântânilor fără cumpănă

colecţionez zâmbete diluate în fotografii
urme de paşi şterse în nisip ruginiu
vorbe ghemuite în gând ca ariciul
în cutii de vechituri jucării
globuri şi beteală pentru brazii retezaţi
în alte ierni

mai pot asculta iarba prin tălpi
ochii sunt ca buretele ce şterge
urma uitărilor târzii
şi sunt aproape sigură
la marginea unui drum
că stelele îmi citesc harta
zăpezilor pe care voi călca
desigur mâine

Burete

în sala de clasă e linişte
ferestrele au făcut ochii mici
băncile s-au aliniat lângă zid
teancuri de manuale şcolare
apasă duşumeaua la mijloc

dau ocol şi îngenunchez
prin crăpăturile din podea
îşi face drum o caravană de furnici
trec cuminţi sub muşuroiul de cărţi
ca nişte călugăriţe la vorbitor
sub lupa de filatelist a tatei
acelaşi marş lent dar sigur
dincolo de îngrijorare teamă dezamăgire

privindu-le am înţeles
până mâine vor năpădi clasorul meu vechi
printre coperţi roase  timbre ştampilate
jocuri din timpul liber

e interzis să strigi
aici toate sunt atât de mărunte
am să arunc zăpadă pe tabla încă neagră
... mă orbeşte

vineri, 19 noiembrie 2010

Lacrimi

soarele se stinge licărind în geam
printre garoafele roz-albe din glastră
ea citeşte o poveste cu feţi-frumoşi
culorile din carte tremură
în ape de nestemate

oare fluturii dorm mamă
repetă copilul privind într-o parte
nu contează răspunde ea distrată
prea răzgâiat se gândeşte
are să uite până mâine
vreau să ştiu dacă fluturii mor mamă
ea tace mototoleşte întrebarea în batistă
şi o îndeasă în buzunarul şorţului
mirosind a scorţişoară şi lămâie

vântul azvârle frunze pe balcon
galbene ruginii cafenii
copilul deschide larg ochii căprui
de ce nu plâng fluturii mamă

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Îngheţ

lumina de neon sufocă
garoafe uscate pe noptiera metalică
o pală de vânt prin geamul întredeschis
aruncă flori de castan
spini proaspeţi în palma deschisă
tuburile de perfuzie se clatină uşor
geamătul bolnavei se agaţă
ca într-un troleibuz aglomerat
de bara de sus a sentimentelor
vizitatorii vin şi pleacă grăbiţi
bătrâna adoarme ghemuită în pat
ca un copil la colţ pe coji de nucă
alături cineva citeşte "Îngerul a strigat"

dimineaţa amestecă aburi de clor
duşumeaua sclipeşte ca gheaţa topită
monitoarele din salonul de urgenţe
ticăie şi bâzâie ca un roi de viespi
o pată rotundă de soare
s-a strâns în fagure pe cearceaf
e încă primăvară

vineri, 12 noiembrie 2010

Dacă plouă

trebuia să îţi scriu de mult
ploaia nu s-a oprit încă
clocoteşte duminică dimineaţă
stropi de cerneală îmi cad pe hârtie
ca-n spuma laptelui fierbinte

seara gândurile mi-amorţeau
cuvintele tale se aşezau cuminţi
boabe de cafea proaspăt măcinate
în cochilia urechii mele
tresăream străluceam dintr-odată
poate mai ştii cireşul în care m-am urcat
când vântul îi despletea vârfurile
şi ţi-am cules un coş cu fructe
ce dădeau în pârg
sau câmpul părăsit de la marginea oraşului
unde mă luptam să rup un fir de cicoare
să-l ţin la piept

mai vorbeşte-mi
despre drumul cu plopi şi rapiţa înaltă şi aurie
despre liliacul înflorit a doua oară
povesteşte-mi cum ai fugit printre mesteceni
toamna era atunci aspră şi palidă
copacii aproape lipiţi unul de altul
zumzetul ploii stins

picură între pereţi şi în somn
cuvinte subţiri albe cenuşii
plouă de un an



duminică, 31 octombrie 2010

Peste an

sunt singură în noapte
ca un prun uscat în care s-au agăţat lilieci
n-am geană de somn
întunericul muşcă din pupile
şi alungă păsări de pradă
spre visele mele

am uitat cartea pe sobă
să dospească în ea visele
masa e goală colindătorii au plecat
din brad a mai căzut un glob

la poartă arde un foc de paie
am aruncat acolo calendarul vechi
stau lângă geam şi privesc
strâng pumnii bat pasul pe loc
mă aplec până la pământ
sunt tot mai mică înăuntru
tremur ca un copil găsit de alţii
jucând v-aţi ascunselea

luni, 25 octombrie 2010

Renegare

vântul respiră greu sub spuza ruginie
frunzele fierbinţi ard
ca visul îngropat în perne
şi cresc în grămezi de zboruri frânte
pe temelii de ploaie

le-aş strânge în pumni pe toate
să le pot strivi şi să arunc pulberea uscată
peste ultimii colţi de iarbă verde
să respire mugurii noi în crengi
să apună soarele curat fără cearcăn de ceaţă

vântul va usca mai uşor ploile amare
aşa cum ştergi neglijent o lacrimă
dintr-un singur ochi
zăpada va înfăşura brâul lumii
ca un scutec de nou născut
stelele primăverii vor răsări
albe neştiute de nimeni

şi poate am să adorm departe de orice vis
lângă un ceas ticăind amorţit
cu o oră în urmă

marți, 12 octombrie 2010

Pescăruşii

copiii se jucau lângă mal
printre castele de nisip fortificat
eram singură şi aş fi vrut să am castelul meu
dar nu aveam voie să merg acolo
citeam poveşti despre fiicele oceanului
şi adormeam pe saltea în soare
mama spunea că trebuie să stau cu faţa
să mă bronzez pe burtă
o întrebam cât mai rămânem pe plajă
şi nu răspundea
înghiţeam lacrimile
strângând supărată în dinţi
câteva fire de nisip

când nu mergea la pescuit
tata mă lua de mână şi mă ducea în mare
săream unul după altul valurile
ce bine era când treceam peste ele
de parcă zburam în vânt
într-o zi m-am dus pe salteaua albastră mai departe
dar un val m-a scufundat
apa era sărată şi frica mă înghiţea ca o scoică
apoi a venit tata şi m-a scos la lumină
mama zâmbea

de atunci nu am mai mers la mare
şi de mult nu mi-am mai văzut părinţii
îmi place să plutesc cu privirea
peste aripa pescăruşilor
printre castele de nori
în timp ce îmi beau singură ceaiul fierbinte



vineri, 8 octombrie 2010

Fum sau cenuşă

septembrie e cald şi miroase rânced
ca un tren neaerisit
după atâtea zile de secetă
norii se rostogolesc încinşi
în măduva cerului

oboseala muşcă din tendoane
alerg tot mai greu
un fluture s-a prins de ridurile frunţii
şi printre viţele din vie
încă mai sunt plase de păianjen
vibrând înainte de a le rupe
cu un ciob de zâmbet

în colţul ochiului roşu
pictez o lacrimă
să pot plânge sub mască
îmbrac balonzaidul gri
şi leg strâns şireturile
rafale de vânt mă taie la subsuori
cu zvon de pădure tânără
braţele fără rădăcini apasă pe piept
aerul scânceşte ca un copil
şi-ncepe ploaia


marți, 5 octombrie 2010

Naufragiu

lângă atol spinări de peşti aduc noaptea în solzi
scoicile flămânde înghit sarea lacrimilor
valurile înăbuşă în oasele tâmplei
epava furtunilor de ieri

dorm într-un ou în care e pustiu
pereţii sunt căptuşiţi cu frunze de toamnă
stelele eşuează în golful inimii
ploile înghit aerul ca un pui de balenă
şi se întorc în mare

la mijlocul insulei curg izvoare dulci
şi cresc livezi de meri aurii
de pe o creangă bate clopotul unui fruct uscat
seminţele dinăuntru ard mocnit în găoace
mă trezesc şi zgârii în coajă
până la sânge


sâmbătă, 2 octombrie 2010

Riverană

ţin bine minte berzele au plecat din acel loc
şi cuiburile nu au mai înverzit
acum rătăcesc pe hotar cu lumina lunii balustradă
am uitat unde era pârâul cu peşti rubinii
de lângă pajiştea zemoasă
după o vreme acolo veneau cărămidari
şi scormoneau pântecele albiei
apoi nisipul sticlos a înghiţit soarele
ca oasele flămânde calcinate

timpul a înţepenit greoi
într-un butuc de salcie uscată
frânt şi răsturnat în drumul meu
unde doar pietrele stau în rădăcini

mâine am să merg la biserică
am să aşez palma sub clopot
şi poate are să bată de amiază

miercuri, 29 septembrie 2010

Feţe de sticlă

 
azi voi pleca la plimbare
în lungul şi-n latul ferestrei
de-o parte sinapse de ceaţă înghit
fumul frunzelor moarte
de cealaltă parte plămânii respiră
şoaptele calde condensate  
mă aflu strivită la mijloc
nemişcată pătrunsă de lumină
statuie de sare din oase şi lacrimi
dizolvate laolaltă

mai bine aş rămâne sticlă
să mă clatin ca un candelabru de cristal
nu aş înmuguri nu m-aş usca
dar pe liniile din palmă încă tremură nisip
şi un miriapod verde
galopează neîncetat




marți, 28 septembrie 2010

Sisif

Doar înălţându-mă pe vârfuri
pot vedea un arbust cu spini
pe marginea unui deal,
sub care se află o piatră aspră,
pe care vreau să mă odihnesc
exact la jumătatea zilei
când umbra piere.
Voi sta cu spinarea dreaptă, nemişcată,
încercând să ating cu ochii
neclintirea munţilor,
ascultând în tăcere
cum se sting cântecele verii.
Încep să urc,
dar pe măsură ce m-apropii
paşii mei sunt tot mai mici,
bolovanii tot mai mari,
astfel că încetul cu încetul
probabil nu voi ajunge niciodată,
în timp ce soarele va apune
în valea din spatele meu.



Peste pietre

toate stăteau să se rupă
doar vântul le mai ştia
poarta veche scârţâind
frunzele de nuc înmiresmate
cămaşa aruncată pe sperietoarea din grădină
scocurile găunoase împrăştiind ploaia

adevărul este simplu
ca şi grăunţele de sare pe pâine
într-o zi fierbinte s-au împărţit colaci şi pilaf
de obicei era praf mult pe uliţă
dar atunci vârtejuri groase de praf
loveau în poarta grădinii
în care ea lega fasolea cu mâini bătucite
ghemuri de praf cădeau în cerdacul
unde fusese fată şi torcea lâna
pe vremea când feciorii o chemau la joc
zăpezi de praf încărcau gherghinele şi busuiocul
lângă biserica unde au botezat-o

seara e rece stelele colţuroase
luna loveşte ca un cuţit
lacătul pivniţei goale
aproape de pridvor se leagănă o coasă tocită
şi un ulcior dezgolit de nuiele
în timp ce bătrânul mătură încet încet
aceleaşi pietre

Peisaj

ningea cu mâţişori de nea
mari pufoşi înfloriţi
fulgii se depănau printre sălcii
se stingeau în apa lacului
şi pe zâmbetul meu subţire
sorbeam zăpada din palmă
cu mâneca paltonului înnegrită
de funingine proaspătă
păşeam ca un soldăţel de plumb
cu aripi de fum pe umeri
în ochi mă înţepa lumina gălbuie
din podul casei de peste drum
precis mă gândeam cineva mă priveşte
şi începeam să alerg roată
crezând că pot zbura
cu pumnul strâns pe un ghidon de raze

acum ninge mai rece decât atunci
aşezat pe fereastră ibricul de cafea
înghite lacom fulgi rari şi groşi
mă gândesc că poate cineva mă priveşte
gheaţa de pe lac arde în colţul ochiului
îmi aprind o ţigară
şi ascund fumul cu perdeaua

Apele primăverii

erau dimineţi de copil abia mijite
genele încă se mai lipeau
precum melcii de scânduri vechi
peste aşternutul plin de balonaşe colorate
mirosind a săpun de casă
şi peltea de caise

de atunci îmi amintesc totuşi
pendula învechită
un timp pe care nu aveam voie
să îl întorc la cheie
dar pe care îl ascultam întruna
mai ales toamna când ploua

atâtea sănii au tocit zăpezile
încât aproape am uitat cum ningea
ceara picura încet pe bradul de Crăciun
eu tăiam flori de hârtie lucioasă
bunica tricota picotind ca în tren
apele treceau apele îngheţau
ceainicul sfârâia cu floarea de tei
dintr-o primăvară fără calendare

Angela Similea & Marius Teicu - Nu voi putea uita niciodata (1985)

Asculta mai multe audio diverse

Cântar pentru umbre

ca întotdeauna
de dimineaţă simţeam pleoapele
prinse între zdrenţe de nori palizi
iar la mijloc în stânca tâmplei ţintuite cuvintele
şi grăunţe de praf din vântul de aseară
în care o fetiţă sărea coarda în faţa blocului
numărând cu glas tare unu doi trei
ceva din mine tresălta caun junghi intercostal
o amintire de hopa mitică
o pendulă veche între mine şi timpul celorlalţi
cu aceleaşi arcuri
clipa când cineva mă striga pe nume
şi numele era parcă totuna cu mine
şi mă purta pretutindeni
ca o minune prin forţa gravitaţiei
când ţineam ochii închişi şi credeam că zbor
şi numai tăcerea cântărea mai greu

de atunci aceeaşi lege ţese fire albe tot mai strâns
din care nu ştiu cum pot fi descusute visele
cred doar că ploaia le întunecă
sau cerul flămând de lumină le înghite
mereu un pic mai bine dar totuşi
un pic mai târziu

Zbor întârziat

De o vreme tot număr porumbei
cenuşii negri graşi
poposind nepăsători
pe balconul cu vechituri al vecinului meu

dimineaţa când îi aud gângurind
de parcă ar dormi treji pană lângă pană
simt că mi se strepezesc dinţii
a gust de mucegai

aş arunca ziarul mototolit acolo
să se împrăştie veştile
de teamă să nu mă trezesc într-o zi
cu multe perechi de aripi mânjindu-mi geamul
şi desigur nu aş şti ce să fac atunci
aş amuţi aş încremeni mi-aş prinde pulsul tâmplei stângi
poate nici omul acela nu ştie
poate nu e prea târziu