HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

miercuri, 29 septembrie 2010

Feţe de sticlă

 
azi voi pleca la plimbare
în lungul şi-n latul ferestrei
de-o parte sinapse de ceaţă înghit
fumul frunzelor moarte
de cealaltă parte plămânii respiră
şoaptele calde condensate  
mă aflu strivită la mijloc
nemişcată pătrunsă de lumină
statuie de sare din oase şi lacrimi
dizolvate laolaltă

mai bine aş rămâne sticlă
să mă clatin ca un candelabru de cristal
nu aş înmuguri nu m-aş usca
dar pe liniile din palmă încă tremură nisip
şi un miriapod verde
galopează neîncetat




marți, 28 septembrie 2010

Sisif

Doar înălţându-mă pe vârfuri
pot vedea un arbust cu spini
pe marginea unui deal,
sub care se află o piatră aspră,
pe care vreau să mă odihnesc
exact la jumătatea zilei
când umbra piere.
Voi sta cu spinarea dreaptă, nemişcată,
încercând să ating cu ochii
neclintirea munţilor,
ascultând în tăcere
cum se sting cântecele verii.
Încep să urc,
dar pe măsură ce m-apropii
paşii mei sunt tot mai mici,
bolovanii tot mai mari,
astfel că încetul cu încetul
probabil nu voi ajunge niciodată,
în timp ce soarele va apune
în valea din spatele meu.



Peste pietre

toate stăteau să se rupă
doar vântul le mai ştia
poarta veche scârţâind
frunzele de nuc înmiresmate
cămaşa aruncată pe sperietoarea din grădină
scocurile găunoase împrăştiind ploaia

adevărul este simplu
ca şi grăunţele de sare pe pâine
într-o zi fierbinte s-au împărţit colaci şi pilaf
de obicei era praf mult pe uliţă
dar atunci vârtejuri groase de praf
loveau în poarta grădinii
în care ea lega fasolea cu mâini bătucite
ghemuri de praf cădeau în cerdacul
unde fusese fată şi torcea lâna
pe vremea când feciorii o chemau la joc
zăpezi de praf încărcau gherghinele şi busuiocul
lângă biserica unde au botezat-o

seara e rece stelele colţuroase
luna loveşte ca un cuţit
lacătul pivniţei goale
aproape de pridvor se leagănă o coasă tocită
şi un ulcior dezgolit de nuiele
în timp ce bătrânul mătură încet încet
aceleaşi pietre

Peisaj

ningea cu mâţişori de nea
mari pufoşi înfloriţi
fulgii se depănau printre sălcii
se stingeau în apa lacului
şi pe zâmbetul meu subţire
sorbeam zăpada din palmă
cu mâneca paltonului înnegrită
de funingine proaspătă
păşeam ca un soldăţel de plumb
cu aripi de fum pe umeri
în ochi mă înţepa lumina gălbuie
din podul casei de peste drum
precis mă gândeam cineva mă priveşte
şi începeam să alerg roată
crezând că pot zbura
cu pumnul strâns pe un ghidon de raze

acum ninge mai rece decât atunci
aşezat pe fereastră ibricul de cafea
înghite lacom fulgi rari şi groşi
mă gândesc că poate cineva mă priveşte
gheaţa de pe lac arde în colţul ochiului
îmi aprind o ţigară
şi ascund fumul cu perdeaua

Apele primăverii

erau dimineţi de copil abia mijite
genele încă se mai lipeau
precum melcii de scânduri vechi
peste aşternutul plin de balonaşe colorate
mirosind a săpun de casă
şi peltea de caise

de atunci îmi amintesc totuşi
pendula învechită
un timp pe care nu aveam voie
să îl întorc la cheie
dar pe care îl ascultam întruna
mai ales toamna când ploua

atâtea sănii au tocit zăpezile
încât aproape am uitat cum ningea
ceara picura încet pe bradul de Crăciun
eu tăiam flori de hârtie lucioasă
bunica tricota picotind ca în tren
apele treceau apele îngheţau
ceainicul sfârâia cu floarea de tei
dintr-o primăvară fără calendare

Angela Similea & Marius Teicu - Nu voi putea uita niciodata (1985)

Asculta mai multe audio diverse

Cântar pentru umbre

ca întotdeauna
de dimineaţă simţeam pleoapele
prinse între zdrenţe de nori palizi
iar la mijloc în stânca tâmplei ţintuite cuvintele
şi grăunţe de praf din vântul de aseară
în care o fetiţă sărea coarda în faţa blocului
numărând cu glas tare unu doi trei
ceva din mine tresălta caun junghi intercostal
o amintire de hopa mitică
o pendulă veche între mine şi timpul celorlalţi
cu aceleaşi arcuri
clipa când cineva mă striga pe nume
şi numele era parcă totuna cu mine
şi mă purta pretutindeni
ca o minune prin forţa gravitaţiei
când ţineam ochii închişi şi credeam că zbor
şi numai tăcerea cântărea mai greu

de atunci aceeaşi lege ţese fire albe tot mai strâns
din care nu ştiu cum pot fi descusute visele
cred doar că ploaia le întunecă
sau cerul flămând de lumină le înghite
mereu un pic mai bine dar totuşi
un pic mai târziu

Zbor întârziat

De o vreme tot număr porumbei
cenuşii negri graşi
poposind nepăsători
pe balconul cu vechituri al vecinului meu

dimineaţa când îi aud gângurind
de parcă ar dormi treji pană lângă pană
simt că mi se strepezesc dinţii
a gust de mucegai

aş arunca ziarul mototolit acolo
să se împrăştie veştile
de teamă să nu mă trezesc într-o zi
cu multe perechi de aripi mânjindu-mi geamul
şi desigur nu aş şti ce să fac atunci
aş amuţi aş încremeni mi-aş prinde pulsul tâmplei stângi
poate nici omul acela nu ştie
poate nu e prea târziu