HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

vineri, 25 februarie 2011

Povară

Cu aripile topindu-se
ca ploaia în nisip
un înger plânge,
obrazul lacului tremură
printre nuferi.
Pe braţe povara i-a căzut
şi odată cu ea cireşul nins,
floare răstignită,
cade în furtuni.


Sigiliu de ape

Cu toate că acesta este un blog de poezii, simt nevoia să adaug aici un text care mi-e drag fiindcă cuprinde dragostea mea faţă de satul bunicilor mei, unde am copilărit. Sper că voi supăra pe nimeni.

SIGILIU DE APE

       Dincolo de râu ochiul verde şi limpede al ierbii şi liniştea satului  deapănă timpul dintr-un ghem cu miezul veşnic de neatins. Leagănul Oltului împinge viaţa de la începuturi spre  tăcerea unui sfârşit ce nu poate fi întrezărit. Ca un minutar clopotniţa măsoară la mijloc trecerea dintre lunca netedă şi dealurile împădurite.
       Cântecul râului se opreşte mai întâi în coroanele ca roţile  cu multe spiţe ale răchitelor şi sălciilor ce tulbură ridicându-se din nisipuri grele creşterea lină a soarelui la răsărit. Lumina roşiatică, străvezie se dizolvă treptat în verdele lor argintiu şi în apă, printre bălţi şi ostroave care zumzăie de gâze şi trepidează sub copitele cailor lăsaţi liberi. Mai înspre sat Oltul înghite lacom ofranda adusă de o albie mai mică croindu-şi drum printre dealuri lăsând în urmă cetăţi zidite cu mister în argilă şi piatră. Puternic şi înspumat, el trece mai departe ascuţindu-şi melodia pe sub grădinile satului. Râul plânge şi scânceşte ca un copil neastâmpărat, loveşte cu bocet înfundat malul, alunecă alături de trestii ca pe corzi grave, leagă noduri strânse printre pietre care nu pot stăvili revărsarea lui. Lacul din capătul satului creşte rădăcini de curcubee, închizând cu chei de apă priveliştea dintre munţii îndepărtaţi şi delurile din jur. Câmpul adoarme alături, absorbind umezeala câtorva bălţi aburind în vegetaţia din jur, vrăjit fiind de sunetul adesori molcom al apei, melodie pe strune reci a vieţii în pulsaţia ei ritmică.
       Trec dincolo de apă şi simt cum lacrimile mele neplânse vor să treacă şi ele în tumultul generos al râului de parcă sunt atrase către adânc, ca şi cum de când m-am născut mă leagă lanţuri de punte între apa ce curge în mine şi cea care se zbate între maluri. Uliţa înşiruie casele cu meandre ca şi râul, între muzica şipotului pur şi tăcerea scrisă în adâncul fântânilor. Aici când plouă apa şuieră puternic şi spală vijelios pământul verii cu sete grea şi mare, după lupta dintre soarele orbitor şi fâneţele sfâşiate de spinii mărăcinilor. Omul îşi culege partea muncii sale şi carele  încărcate de poveri se întorc lent spre porţile deschise larg. Apa izvorului se adună în ulcioare, spuma florilor creşte aurie în faguri, laptele se încheagă în caş alb şi proaspăt.
       Ochii ferestrelor, arşi de vară sau încercănaţi de ninsori se deschid către lumină şi către Dumnezeu. Fiecare casă e ca un colac apăsat de amprenta crucilor imprimate pe ziduri sub streşini, astfel încât zi de zi satul se cuminecă  de sărbătoare atunci când  soarele atinge pereţii vechi. Clopotul despică liniştea închegată şi grea. La mijlocul satului crucea văruită albastru deschis păstrează urma senină a trecerii fiecărui suflet pe sub bolta cerului şi a bisericii. Şipotul susură fără odihnă o doină a iubirii  şi a legăturii strânse dintre oameni şi seminţele pământului.
       Poveştile copilăriei sunt încărcate de zăpada mare şi neatinsă, în timp ce sănii trase de cai alunecă pe drumuri abia schiţate ca printre valuri. Pădurea îşi trimite de departe ecourile ei statornice care măsoară timpul. Livezile de pruni înfloresc în nunţi gingaşe alb-verzui.  Anii se rotesc şi   acoperă cu ierburi drumul din sat  şi cărările din prund sau de peste deal. Pietre mari netezite şi cruci bătrâne în cimitir, modelate de arşiţă sau ploi, macină sub norii fugari amintirea vieţilor omeneşti care au trecut pe lângă ele cu palmele bătătorite şi însemnate de mânerul plugului sau coasei. Vorbele domoale ale oamenilor dezleagă cântece şi obiceiuri vechi din lăzile mirosind a busuioc, se imprimă în scoarţa copacilor drepţi şi înalţi, se pierd printre stelele ce încarcă nopţile ca vârfurile unui lan bogat, pătrund lângă inima mea care încă răzbate să bată după ce a poposit mai demult  în veacul şi lumea de dincolo de râu.
       Şi visele mele gravitează şi ele între somn şi cuvânt, între simţuri şi gând, pulsând lângă mal.



(10 IANUARIE 2010)

sâmbătă, 19 februarie 2011

Trecere de pietoni

locuiam pe strada cu plopi uscaţi
privirea mea anchilozată ghem
alunecase în ochii bărbatului subţire
balansând neglijent o geantă bleumarin
cu genunchii apropiaţi şi paşii tot mai strânşi
trăgeam după mine orele timpurii
către poarta verde a liceului
controlul ţinutei
momentul de sobrietate cu servieta sub braţ
şi palma în buzunar

la încheieturi mă înţepa încă
gestul oprit mai înainte
când nu-l salutasem
fiindcă era prea devreme şi prea anapoda
sau poate din cauza semaforului galben din spate
care mă izgonea pe trotuarul pustiu

seara încă mai ninge dar rar
printre copaci arşi de febra primăverii
se aprind jocuri de lumini roşii
fructe sălbatice strivite odinioară
sub tălpile dimineţii



vineri, 18 februarie 2011

Tulbure

în miez de zi era prea multă lumină
timpul o strivea la mijloc
bătea inegal dinspre zori şi asfinţit
direcţie sud-nord cu vad printre munţi

în compartiment geamantanul sta îndesat
împins într-un colţ ca un colac de salvare
cadranul ceasului de mână sclipea din cinci în cinci minute
tâmpla apăsa rama ferestrei
gânduri nerostite amorţeau pe buze

cerul mustea tulbure printre degete
ca apa heleşteului ce seacă
doar către seară fereastra se adâncea
privirea se ocolea pe sine
înspre luminile ce cheamă departe
tot mai palide stoluri de păsări
ace de ceasornicar rotite în pupila ei
prin tunelul străbătut în prag de noapte

târziu femeia singură priveşte în oglindă
poate fără voie
în lumina prelinsă ca un ceai călduţ
genele sunt stoluri frânte uitând drumurile
alţi ochi se desprind din scoica altor ochi
noi felinare se aprind pe acelaşi peron