HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

vineri, 10 aprilie 2015

prin urmare şi ateii cred în dumnezeu (jurnal)

la mine nu mai îmi plăcea nimic
oamenii nu semănau a oameni erau chipuri cioplite
miroseau a clei proaspăt a vopsea ieftină
doar lemne uscate şi zâmbete de doamne-ajută
care nu creşteau nu înfloreau nu fluierau

(m-am oprit în faţa biroului de informaţii din gara braşov să văd dacă am timp să vizitez biserica neagră până vine trenul m-am sucit pe călcâie când un bărbat spunea răspicat că unde e minte multă e şi prostie multă mă simţeam deşteaptă destul şi mi-aminteam dilema veche a omului care trebuie să aleagă să fie inteligent între proşti sau prost între înţelepţi dar eu nu ştiam răspunsul)

nu am avut un loc al meu dar nici nu m-am clintit vreodată
mă ţineau un fel de rădăcini de stea
întindeau de mine din toate punctele cardinale şi eu la mijloc
nici n-am mers peste apă nici n-am levitat
am vizitat doar câteva alte locuri unde numai mormintele m-au învăţat
că tot ce există este un lucru bun

(găseam piramide în deşert sau pietre tombale cu moartea în basorelief şi cât de frumos dincolo de cruci de piatră îngeri adulţi şi madone în rugăciune ziua şi noaptea lui michelangelo sau straniul taj mahal)

astfel numeam eu de felul meu lumea un lucru bun şi nu înţeleg
cum altfel ar putea fi numită din moment ce nu există altceva
decât pământul care e pământ şi cerul care e cer
în afară de faptul că
fără ceea ce nu este poate că n-ar fi niciun dumnezeu



când stele sunt o mie (rescriere)

tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica
citind cu degetul liniile din palma mea
e ca şi cum aş vrea să smulg o rădăcină de cicoare 
atât de adânc şi amar stau înfipţi anii aceia cu semne pe genunchi
de la treptele înalte cu coajă de var groasă
de culoarea cerului copt a furtună
nu pot lăsa ce-am început când mă jucam frumos cu norii 
nici podeaua frecată cu leşie fierbinte
nici fierul de călcat care înghiţea tăciuni ca un balaur

*
catherine era o proastă că s-a îndrăgostit de heathcliff
eu nu voi fi niciodată
juram mereu până când am văzut acel porumbel cum zboară
din cerdacul în care stăteam cu bratele la piept
mirosea a jucării de lemn şi a clătite cu brânză
cădea lumină printre viţe peste cântecul încolţit pe buza de sus
îmi plăceau stelele pe înserat şi nu priveam luna în faţă
dar pasărea albă a plecat prea devreme prea departe

bărbatul cu o legătură mare de chei privea în gol îmi cerea să stau pe genunchii lui în pantaloni de pânză topită eu refuzam apa râului era tulbure pe sub pod braţele lui erau ca frânghiile de rezistenţă purta cizme galbene la fel ca poliţistul plictisit de cazuri de sinucidere care mă privea absent

*
cele două capete din viaţa mea se întâlnesc precum munţii
suflet cu suflet
peste care mă voi prăbuşi

doldrum

de exemplu când văd o lamă de cuţit
cu care trebuie să tai inima tortului
nu văd altceva decât o lamă de inox dar nu mă gândesc că e inox
nu mă gândesc la cuţitari sau la cuţitul de argint sau la tortul domnişoarei havisham
nici la faptul că torturile festive sunt dulci numai pentru dulcea pasăre a tinereţii
văd doar o lamă de cuţit şi simt cum ea pătrunde încet cu multă atenţie
fiindcă eu o controlez perfect şi calm
fără nicio înjurătură în mintea mea drept în mijlocul tortului
fără niciun flashback fără să răspund obişnuitei apostrofări la ce te gândeşti
sau replicând cu un surâs natural că nu mă gândesc la nimic
fiindcă aşa este
fereşte-te de femeia-doldrum că e mai rău ca o furtună
atât pentru lunatici cât şi pentru marinari cu picioarele pe pământ

frumoasă de pică

în zori îmi aminteam melodii vechi şi stanţe uzate
cercetam depărtarea dintre stele
locurile de unde au căzut globuri din bradul de crăciun
colindele la carillon/ şlagărele patetice/ romanţele pentru reumatici
iubirea de-o iarnă picată cu ceară/ hornarul gonind cu motocicleta
pe autostrada inimilor nenorocoase
trandafirii aruncaţi într-un gest de primadonă peste clape de pian

muzica a suflat-o vântul satir de păpădii/ hoţ de licurici
aceasta e pedeapsa iubirii/ pedeapsa cerului prea înalt pentru femeia
care a ascultat zvonul din trup cioplit de vioară
iată pasărea cu aripile cuminţite până când timpul stă
vremea când mă tem să răsuflu/ când doare măiastra tăcerilor oprite în piept
împărtăşindu-se din sine
nu mai pot asculta fiindcă dumnezeu mă iubeşte prea mult
şi fiindcă zidul casei mele e însemnat cu tril de privighetoare
dimineaţa mă vor ridica gărzile care au ucis-o


miercuri, 8 aprilie 2015

sare pe coadă

sunt singură şi murdară
au curs peste mine zoaie de zgomote inundaţii televizate preşcolari tropăind pe tavan scaune târâte în baricade dinaintea căderii bastiliei scârţâituri noctambule dueluri verbale
cu martori nedoriţi
în camera mea cineva cântă la clavicord agnus dei tăcere a mieilor improvizată
mi-au crescut dopuri de ceară aşa cum cresc bătături ţăranilor
e firesc
nimeni nu respectă luna şi doi bani jumate
nimeni nu respectă omul străveziu în care transpare inima ca într-un embrion
sunt unsuroasă şi murdară precum târtiţa universului
şi soarele cântă cucurigu
la naiba

marți, 7 aprilie 2015

verdana

iubesc grăuntele de soare care mă gâdilă în palmă când plouă
oamenii înalţi care se apleacă să îşi împartă umbrela cu alţii
glasul celui care tace cu pumnii sub bărbie
dar mai ales
vorbele da vorbele de toate dimensiunile care fug de pe buze
ca nişte baloane verzi de gumă peppermint
sau cu miros de busuioc de tarhon sau de calomfir
ceva verde să fie
dar tălpile mele s-au strâmtorat
s-au strâns ca pielea nou-născutului după baie
nu mai croiesc cărări prin vie
şi când deschid calculatorul văd numai negru verdana

your inbox folder is empty

duminică, 5 aprilie 2015

cealaltă adolescenţă

erau puţine lucruri ciudate dresurile roz cu elastic dantelat rimelul albastru ciobul de sticlă atârnat la geam care proiecta curcubeie pe pereţi păpuşa de plastic cu miss piggy din muppets felicitările cu citate celebre din shakespeare chipul unui bărbat cioplit în lemn negru cărţile cu povestiri pentru copii ale louisei may alcott pe care nu le citisem niciodată

când asfinţea soarele încălţam pantofii balerini şi fugeam
pe străduţe înguste să găsesc locul unde dispare lumina
treceam peste lume ca pe un pod de scânduri atentă la vărful picioarelor
care trăgeau unul spre celălalt
la copacii bătrâni misterioşi ca statuile din insula paştelui
la casele cu ţiglă amintind de tablourile lui vermeer
mă întorceam acasă cu inima la locul ei în camera mea mică
ascuţeam un creion hb şi scriam  poezii
despre lumea cealaltă din satul cu şipot şi biserică galbenă
unde luna venea din pădure să se rostogolească
pe prundul potopit de zăpadă îngheţată

alergam între două ringuri de dans diferite
şi nu era aproape nimic ciudat
pe vremea când nu aveam încă niciun fir de praf în păr sau pe masă

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Eu, conştiinţa

Sunt femeia care a umblat cât îi hăul şi zarea stând pe loc vreo jumătate de secol
Sunt femeia care a aşteptat să trăiască iubind oamenii cu tot sufletul
Mărturisesc
Nu sunt ca oricare
În faţa crucii martirilor şi altarelor nu mă aplec cu umilinţa păcătoşilor
Fiindcă în afară de un singur gând de invidie pentru părul altei fetiţe când aveam nouă ani
Nu am alt păcat după biblie catehisme sau îndreptare
Şi niciodată dorinţa de bărbat nu mi-a întinat aşternutul
Nu mă tem să spun răspicat adevărul
Că n-am întinat cu gândul fapta sau cuvântul viaţa nimănui
În afară de faptul că am fumat în singurătate ţigări din cauza unor mari necazuri
Deci numai cu atât mi-am dăunat mie însămi
Că nu am hulit bârfit sau judecat nedrept
Că nu am putut minţi niciodată
Nu mă închin ipocriţilor şi modei care cer să te prefaci mai prost decât eşti
Nu mă închin creştinilor sălbatici care îţi cer să-ţi inventezi păcate
Chiar dinainte de-a te naşte
Şi spun răspicat că nu am uitat nimic
Şi nimic din ce ştiu nu se datorează curiozităţii sau spuselor altora
Şi spun răspicat că nu sunt nebună
Nici măcar de orgoliul că nu am greşit
Căci la ce bun o viaţă limpede ca apa cea mai limpede
Dacă nu voi fi nici măcar poveste pe buze de copil?

(Azi, sâmbăta Învierii lui Lazăr, 2015)

vineri, 3 aprilie 2015

tabu

Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte

Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău

Unul dintre tabu-urile culturale pentru cei care nu trec peste vârfuri e sinuciderea dar şi trăirile la graniţa dintre viu şi mort şi prin urmare iată-mă arătată cu deştul că aş fi călcat în strachina cu smântână deşi am scris doar o poezie despre aşa ceva complet inofensivă vă pot asigura în definitiv homo sum humani nihil orice predispune la lirism este binevenit în bucătăria poetului şi efectiv la graniţa aceea după o tentativă altruistă de suicid nu se poate spune precis dacă acel lucru a fost vis ori realitate în ultimă instanţă ambele sunt realităţi sau ambele sunt opuse experienţei subiective

Un alt tabu este suicidul fie el şi altruist dar e simplu de explicat dacă intrăm puţin în pielea scufiţei roşii sau a altor personaje băsmuite ne putem imagina persoana tânără întâlnind tot felul de lupi sau vulpi şi nu are importanţă că i s-a spus că seamănă cu veronica din filmul pentru copii ceea ce contează e că persoana se gândeşte că în codrul sălbatic sunt şi alte scufiţe şi că pesemne un vrăjitor transformă cu mijloace modernizate electronice electrice farmacologice etc sufletele bune în lupi sau vulpi printr-un fel de vivisecţie ca în insula misterioasă aşadar scufiţa sau veronica noastră aflată la mare ananghie se teme că ea însăşi va dăuna altor scufiţe cu suflet bun şi nevinovat fapt sugerat şi de alte personaje şi ea preferă să încerce să se omoare după care e salvată

Şi vă spusei iar tot adevărul şi încălecai pe-un laptop paradit

nu vă aplecaţi peste geam

m-am despărţit de copilărie cu sufletul schimonosit
ca în cântecele lui jacques brel/ scriam poezii şi scrisori fără adresă
în care soarele zâmbeşte dintr-o minge turtită

pe geamul de tren copilul sufla abur ca să îl deseneze după care mingea dispărea
şi copilul sufla din nou
îi făcea respiraţie gură la gură până când se vedea marea cu soarele ei mare
şi copilul o arăta tuturor ca pe-o minune

stătea drept cu palmele pavăză peste ochi
pe plaja care fugea de sub tălpi tot mai iute
ce frumoase sunt urmele picioarelor în nisipul moale/ cât de subţiri sunt
spunea copilul/ am să fac un castel
unde va locui o zână mică şi pantera mea galbenă va sta de pază la poartă
aici este drumul spre castel şi aici este un pod
dintr-o cutie goală de chibrituri/ am să fac mai multe poduri
cu scoici albe de jur împrejur şi am să pun caii pe pod
caii de mare cu coama în vânt

îmi vâjâia capul de durere/ era vuietul mării tot mai adânc/ 
mi-era tâmpla scoică şi urma tălpilor suia spre cer

joi, 2 aprilie 2015

vecernii fără clopot

doare când văd oameni plângând de fericire
pedepsiţi la sânge fără vină 
aşa cum erau biciute fetele violate peste mări şi ţări
oameni amăgiţi de beculeţele colorate de crăciun
dacă vreo mână de orb le întinde o cană cu apă limpede îi bufneşte
şi dă pe dinafară zeama din sufletul lor tescuit                                  

mulţi cred că se luptă împotriva sau în numele instinctelor nobile
cum ar fi dorul sfânt de viaţă sau dorul sfânt de iubire
eu am capitulat de la început
azi locuiesc între nouă farmacii lângă şinele de tramvai

nici eu nu ştiu ce va ieşi mâine din cutia cu jucării stricate


miercuri, 1 aprilie 2015

cartea celui care minte

ay-ay-ay-ay cielito lindo / cad cărăbuşi din cer doamna mea palidă/ e preţul nunţii omeneşti acest pocnet de castaniete/  în curând va fi prima furtună de vară doamna mea cu buze încă roşii/ vântul poartă norii de polen asupra copacului-femeie

şi tu
lipeşti un timbru în plus pe ultima ta scrisoare
o partitură cu mulţi bemoli/ un cântec lung şi trist/ o promisiune dintr-un contract 
prenupţial/ unde doar luna nouă stă mărturie în ogiva oglinzii

mâine-poimâine o vor fura vânătorii de cântece
fiindcă el te-a minţit după regulile artei bărbaţilor
a întins corzile harpei
a mângâiat-o cum vântul mângâie oasele  uscate pe ţărm
ori o fi fost plânsul tău de păuniţă prea mândră de iubirea celui cu ochi mulţi

e preţul iubirii omeneşti doamna mea/ în colţul alcovului tău doi păianjeni nuntesc/ tu ridici mătura să-ţi ucizi temnicerii dar este prea târziu



alergie de primăvară

în gară se schimbă locomotiva cei din urmă vor fi cei dintâi înfloresc zarzării  se ascund plăpumile în ladă se numără supravieţuitorii se recită cântarea cântărilor se dau cu ojă unghiile picioarelor se leagă corzile de viţă cu cârpe subţiri asemenea cosiţelor bunicii se desprimăvărează lumea fără mănuşi se curăţă sobele curg gunoaiele gârlă se dă foc

viaţa e un joc de domino

ginecologii controlează fecioarele prin tuşeu rectal fetiţele cu ochi mari scriu poezii despre nuferii din grădina botanică se deschid ulcerele de sezon gospodinele pregătesc festinul pascal jucătorii de fotbal lovesc mingea în bară şi aplaudă în suburbii se jură pe moartea familiilor şi mamelor

lumea se ridică în vârful picioarelor lumea joacă barbut

vine o vreme când trebuie să alegi între două balegi diferite o vreme când trebuie să te murdăreşti fiindcă drumul e prea îngust binecuvântaţi fie cei săraci cu duhul şi cei ponegriţi nedrept că aceeaşi răsplată îi aşteaptă pe toţi

Gura lumii 3

Şi pe siteul organizaţiei mondiale a sănătăţii şi pe alte siteuri afiliate eu am găsit scris, cum pare şi logic, că principala cauză a sinuciderii, statistic, este lipsa banilor sau sărăcia, cum preferaţi.

Vă rog să recitiţi cele două postări ale mele din august 2014 Gura lumii şi Gura lumii 2 din septembrie 2014, dacă vreţi să înţelegeţi. Apele nu s-au liniştit, povestea continuă...
Azi maică-mea mi-a reproşat că am împrumutat bani anul trecut de la vecina de palier despre care am povestit, fiindcă acea femeie i-a vorbit foarte urât că eu aş fi „hoaţă de bani” şi ea e mamă de hoaţă fiindcă anul trecut a durat două luni până când i-am înapoiat cei 20 de lei cu care îi eram datoare. Lucrurile s-au petrecut exact cum am povestit eu în cele două postări mai sus menţionate. Nu am fost hoaţă şi nu era vorba de o sumă mare, ci numai de 20 de lei. I-am dat înapoi după o lună, nu după două. Vecina nu m-a lăsat să i-i dau mai devreme!

Mama spune că eu am greşit că am cerut bani de la o persoană necunoscută, dar eu nu am pe nimeni altcineva în afară de ea. Deci dacă ea moare şi eu trebuie neapărat să mă omor. Vecina nu mi-era întrutotul necunoscută, fiindcă o primisem la mine în casă cu ani în urmă, fiindcă mi-era milă de ea că aşteaptă şezând pe trepte în faţa uşii, fiindcă nu avea cheie. Am servit-o cu apă sau suc şi cu dulciuri. Am stat de vorbă în mod normal, nu aveam cum să ghicesc ce e în mintea ei. După ce a murit tata şi aveam bani din moştenire, eu însămi am împrumutat o altă vecină, care avea mare nevoie, şi mi i-a dat înapoi.

Mie îmi ajunsese cum se zice cuţitul la os, fiindcă de mulţi ani am răbdat de foame, am mâncat pâine cu apă săptămâni la rând şi am dus lipsă de toate cele. Dacă veţi calcula veţi vedea că din venitul meu de persoană singură la oraş, care plăteşte şi internetul şi electricitatea (la frigider şi la televizor am renunţat demult), nu am cum supravieţui şi că banii nu ajung şi pentru produsele igienice absolut necesare. Bineînţeles nu se pune problema mersului în oraş, cel puţin într-un parc, din moment ce alte distracţii nu pot fi accesibile. Nu se pune problema de ani mulţi să îmi cumpăr vreo haină sau o pereche de pantofi, umblu cu ei rupţi.

Oricum nu eu sunt hoaţă, ci aceia care mi-au dat un diagnostic psihiatric abuziv, fără greşeală din partea mea şi fără vreo tulburare psihică. Şi nu am dreptul nici la pensie, nici la muncă. Este adevărat că am fumat, dar chiar fără ţigări banii nu ar ajunge. Decât să mă mut cu mama, mai bine mor. Am fumat tocmai din cauza izolării totale şi a sărăciei în sine, şi a necazurilor zilnice. Maică-mea îmi face mereu scene legat de bani. Nu eu m-am izolat, toată lumea ştie că oamenii săraci sunt părăsiţi de prieteni şi de rude. Maică-mea a spus azi că eu nu sunt o persoană matură, din moment ce nu rabd şi cer bani altora. Concluzia care poate fi trasă e că matur e numai omul care în astfel de situaţii se sinucide. Dar eu explic din nou ceea ce poate ştiţi sau bănuiţi: mama mea m-a ameninţat cu închisoarea psihiatrică încă de când eram copil (13 ani), deşi nu greşisem nimic. Spunea că mă va ţine sub papucul ei ca nebună, deci voia clar ca eu să nu am dreptul să muncesc şi să am o familie fiindcă ea e „superioară” mie. Şi asta a şi făcut, pe ea oamenii o respectă, pe mine nu. Deci în realitate plănuia să mă omoare încă de atunci. Şi ceea ce făcea erau abuzuri oribile asupra unui copil absolut normal şi cu sufletul frumos.
Dar am rămas aceeaşi, simt că nu m-am schimbat deloc din 1984. Ăsta e singurul lucru bun.