„Mergând Iosif cu
Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se
înscrie?”
„Aşa spune
cântecul.”
Şi ningea zăpadă
mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie
cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu
mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite,
ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros,
ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă
scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul
de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii
văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana
şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu
reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii
ei.
„Mai cântă-mi
mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”
„Pe cărare sub un
brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”
„Zău, zău,
zău...”
„Să nu zici zău
lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Aşa e vorba! Să
nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.
Războiul de ţesut
ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile
se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc
ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
„Mă laşi şi pe
mine să bat puţin?”
„Ie, vino să îţi
arăt cum.”
Încă un Crăciun
ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un
brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu
bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari
colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo
de care nu vedeai peretele. Şi mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi
rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât
de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din
nucile noastre...
Moşul meu avea
puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la
Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la
C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl
strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi
spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit,
încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului.
Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am
mai crescut mi-a părut puţin rău.
„Mama Limpi,
vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”
„Tu ceteşte! Cine
are carte are parte.”
„Cum adică are
parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să
deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu,
cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi
se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta
curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.
„Tulai! Să iau
umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu şi lumina că
durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea
citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne
curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicând nu am
văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o
stat.”
Ploile repezi
lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am
văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în
adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele încât simţeam că îmi cresc
aripi sau că pământul dispare de sub picioare.
Mergeam la noi la
vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut.
Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu,
soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi
începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de
păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă
doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca
Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la
Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de
minunăţii şi sufletul plin de amintiri...
Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă
Reaţă =
dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul
metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă