HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 18 mai 2013

la stăpâni



credeai că dacă baţi ei vor deschide
ai ciocănit încet cu genele plecate
boboc de fată fără căpătâi
dar bisericile nu au streşini sub care să nu te plouă

ţi s-a spus că iubirea e înţelepciunea nebunilor
ai sădit lalele în ghiveci
le-ai scos prea devreme la soare
când oricum ninge
şi peste copacii uscaţi
în care securea n-a lovit

cu ochii tăi mari de copil
te uiţi de parcă n-ai mai fi văzut
o gaură de cheie sigilată

oricum tot zgaibă vei rămâne viaţa toată

miercuri, 15 mai 2013

sculptură în lemn roşu



pictorul desenează cu minuţiozitate
cadrul ferestrei în ochii cardinalului
înfipt drept în fotoliu. lumina aceea sclipind
lângă pupilă este totul. o rază cade pe gaura
cheii unei uşi închise. un fluture alb tremură
pe pălăria cu voal a văduvei. în târg păpuşile
din ceasul medieval din turn se învârt
cu moartea printre ele. un copil râde
muşcând din vata de zahăr.

Unde sunt cele dinaintea ceasului în care păcătoşii au împărţit mărul între ei?

la chioşcuri se vând gogoşi calde tăvălite
în zahăr vanilat. de gerul bobotezei
până şi în buzunarul cerşetorilor se topesc
bănuţi de ciocolată. fericirea flutură
ca un  zmeu scăpat din sfoară peste
capetele copiilor. peste cântecele lor
cu floricele pe câmpii şi elefanţi în plasă
de păianjen. există un mâine mereu roşu
în calendar. precum nasul clovnului.

Vine o vreme în care soarele se roteşte în jurul pământului, o vreme când totul e invers.



luni, 13 mai 2013

Îngeri şi sfinţi



Ce bine că nu sunt înger mamă! Odată, demult, am ajuns într-un câmp cu pălămidă şi ardea soarele ca vreo sută de suliţe în spinare. M-am descălţat ca tot omul şi am fugit peste buruieni până când picioarele îmi sângerau. Şi îmi muşcam buzele şi limba să nu simt durerea. Sunt şi ele suflete, acele flori cu ghimpi, nu puteam să le strivesc. Ţin minte când tata omora omizile, primăvara când ne urcau potop pe zidul casei. Mi-era scârbă şi milă. Nu spun toţi că toate făpturile Domnului au şi ele sufletul lor?

Mamă, tu dormi, şi pe mine mă doare de-a dreapta. Şi pe tata îl durea înainte să se ducă. Zicea că eu sunt ca o sfântă şi am plâns ...dar nu aveam cui să povestesc. Dacă dormi, îţi pot spune ţie. Cu tot dinadinsul nu vroiam să fiu sfântă. Toată lumea urăşte sfinţii, îi ponegreşte şi apoi li se închină după ce mor. Ei zic că sfinţii îi ajută, că le mijlocesc calea către voia lui Dumnezeu...O fi fost şi Prometeu un sfânt? Grecul din poveste. Că şi el adusese oamenilor ceva, dar peste puterea zeilor. Că şi pe el îl durea în dreapta.

Toţi cunosc istoria martirilor...cad în apele tulburi şi nimbul lor de sfinţi se subţiază, dar încă pluteşte ca în picturi peste apele tulburi şi învolburate de spirite rele. Greu trebuie să fi fost să trăieşti şi în vremea romanticilor. Atâtea vise, demoni şi fecioare neprihănite ucise crud sau prunci de ţâţă murind de foame. Întotdeauna am preferat seninul norilor de furtună. Dar...de fapt şi toţi ceilalţi spun adevărul, noi toţi urcăm şi coborâm la fel aceleaşi trepte, fie că dormim pe un sac cu bani, fie că sughiţăm de sărăcie.

Ce bine că nu am devenit înger! Unii devin şi atunci îi vezi în picturi plutind pe norişori coloraţi, cu aripile aurite în stucatura palatelor. Sau răsar din morminte, albi şi mari, ca Giselle din baletul cu acelaşi nume. Iar spectatorii aplaudă şi îşi deschid evantaiele de doamne şi domnişoare. De partea cealaltă poporul de rând ţipă extatic în arene deschise, aşa cum odinioară se bucurau să îl crucifice pe Sfântul Petru, să o tragă pe roată pe Sfânta Ecaterina, să îl ţintească pe Sfântul Sebastian. Fiecare cu povestea lui. De-o parte îngerii şi cei bogaţi, de cealaltă cei săraci şi sfinţii. Nicăieri nu e bine.

Dar trebuie să cred că ziua de mâine nu este la sfântu-aşteaptă! Sunt om, un om fără păcat, dar urlu să trezesc şi morţii, nu sunt o sfântă şi nu voi mântui pe nimeni! Cât despre îngeri, Dumnezeu să îi ierte. Ce este mai trist, mamă? Cine se bucură, mamă?

duminică, 12 mai 2013

Pictura barocă : un cod moral strict, afirmat cu exuberanţă



Punctul meu de vedere:

Lumea picturilor baroce intrigă prin impunerea unor paradigme simple într-o exprimare explozivă, complexă, adesea factice în aparenţă pentru generaţia tânără. Este o lume a celor care au învăţat în tăcere, care au urmat imboldul „nosce te ipsum”, fiindcă, paradoxal, în aceste opere de artă există o tentativă iniţiatică cu valenţe socratice. Paradoxal, deoarece firul gândirii filozofilor din antichitatea greacă este de un clasicism limpede, în timp ce barocul înfloreşte curbele şi culorile într-o multitudine de ipostaze.

Cartea de aur a barocului reprezintă o călătorie al cărei scop este definirea unei ontologii, a unei antropologii a revelaţiei dar şi a unei axiologii cu note cinic-amare.
„Lumea pe dos” (1663) a lui Jan Steen este una dintre numeroasele ilustrări ale acestei ironii revelatoare în pictură. Satira este pertinentă, dar împinsă până la ridicol burlesc.

Tablourile cu temă religioasă, prin jocul lor de lumini şi umbre, suprapun peste contrastul dintre naivitate şi experienţă jocul dintre înţelepciune şi sfânta nebunie. Un exemplu clar este „Moartea Fecioarei” de Caravaggio.

Obiectele aparent rupte de context capătă valoare simbolică sporită în numeroase picturi, devin indicii într-o şaradă pe care privitorul o dezleagă volens nolens.

Raporturile sociale sunt dezbrăcate de stilizarea pudibondă. Extravagantul Rubens, în special în „Debarcarea Mariei de Medici la Marsilia”, dezvăluie adevărate aforisme ale istoriei; pilonii titanici ai societăţii explodează apoteotic în trupurile necesar rubiconde ale nimfelor, care ridică piramida societăţii şi orice regină a ei.

Barocul nu are sentimente, dacă prin aceasta înţelegeţi delicateţe şi decenţă. Adevărul este strigat cu glas tare, nu în şoaptă, dacă ştii să deschizi uşile încuiate cu cheia potrivită, fie doar din curiozitate. În picturile „Astronomul”de Johannes Vermeer sau de Gerrit Dou, în „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” a lui Rembrandt se dezvăluie fundamentele gândirii umane în ipostază de forţă propulsivă, motor al revoluţiilor cereşti sau alchimice.

Am zâmbit uşor catalogând inconştient bestiarul sau atlasul botanic al picturilor baroce. De la albiturile gigantice din bucătării până la nelipsiţii căţeluşi de salon cu aspect grotesc în scenele de gen, mai degrabă garguie decât câini. Aceste transformări genetice de-a lungul veacurilor ilustrează mai bine ca o pictură de tip „vanitas” ( cum ar fi cele ale lui Harmen Steenvyck, Willem Claesz Heda),  celebra expresie „mutatis mutandis”.

sâmbătă, 11 mai 2013

Ajun de Paşte



cât mai era rouă pe floare
mama plecase cu bocceaua de seminţe la cimitir
să crească petunii şi margarete
tata se urcase în vârful cireşului
pe jumătate adormit
un pui de vânt de primăvară
croia cărare în părul lui alb

albinele veniseră în vizită
prea de timpuriu
eu gesticulam larg să le gonesc
de teamă să nu îl sperie pe tata
să nu cumva să creadă
că este prea târziu
să nu cumva să se trezească sau să adoarmă
de-a binelea

la noi acasă
în timp ce mama smulgea buruienile
tata stătea întins în cireş ca pe mare
să nu se înece
aşa precum toţi morţii fac pluta peste flori

vineri, 10 mai 2013

Timp ieftin - note de jurnal



Aproape toamnă. Merg printre umbrelele deschise în hala de peşte. Ascult ţipătul din mine.
*
Compartimentul de tren este îndesat cu tot felul de lucruri  cu miros puternic: brânză şi pâine, saltele de plastic, nisip de pe plajă.
*
Privind în depărtare văd doar ochii mei oglindiţi pe geamul întunecat. Plutind, scufundându-se.
*
Nu sunt curioasă. Întrebările se sparg ca sticla ieftină. Între timp şed, cu picioarele sub scaun.
*
Nu este destul spaţiu aici. Oare ce se întâmplă cu timpul? Ce s-a întâmplat cu tic-tacul ceasului cu cuc? S-a oprit.
*
Toate lucrurile rămân la fel la un moment dat. Aceeaşi cafenea în aceeaşi staţie mică. E un sentiment plăcut câteodată.
*
O femeie între două vârste varsă cafeaua pe rochie. Înainte să plece adaugă mai mult ruj pe buze.
*
Ziarul de azi va acoperi toată mizeria, absorbind de pe linoleum urmele de sub scaune.
*
Sunt prea obosită pentru o altă zi: de îndată ce deschid ochii, un porumbel negru zboară de la fereastră.
*
Plimbându-mă prin parc mi-am dat seama că bătrânii citesc ştirile sub cireşi înfloriţi.
*
Desigur...minutul în care el se apleacă în faţa zâmbetului ei, pe marginea lacului artificial.
*
De fiecare dată când păşesc încet pe gheaţa care se topeşte, mă gândesc că urmele mele cresc prea mari.
*
În timp ce gonesc pe autostradă, cu soarele în spatele meu, mă simt ca o străină pe pământ.
*
Traficul din capul meu creşte în progresie geometrică. Atât timp cât încă îmi amintesc.
*
Însemnele de graffiti într-un pasaj întunecat, niciodată descifrate, apar în lumină doar la solstiţiul de vară. Anotimpurile se schimbă.

Copil în secolul douăzeci



„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se înscrie?”
„Aşa spune cântecul.”

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi.  Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”
„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”
„Zău, zău, zău...”
„Să nu zici zău lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
„Mă laşi şi pe mine să bat puţin?”
„Ie, vino să îţi arăt cum.”
Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Şi mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”
„Tu ceteşte! Cine are carte are parte.”
„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

„Tulai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu şi lumina că durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicând nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o stat.”
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi sufletul plin de amintiri...

Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă
Reaţă =  dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă

miercuri, 8 mai 2013

călcâiul lui Ahile




după ultimul cutremur
un şoim s-a cuibărit sub tâmpla mea
pasărea vânează în zori
în timp ce încă dorm
neîmblânzită de braţul bărbatului
cu mănuşă din piele de ied

am ucis zmeii din vise
şi cele şapte păcate din scripturi
m-am luptat cu miturile esenţiale
ale vieţii de femeie
până când din lacrima mea au băut
eroii căzuţi pe front
fără împărtăşanie

am omorât în zadar
tot ce înspăimânta pe alţii
mi-e teamă de furnica de sub talpă
ea este atât de puternică
fiindcă eu nu pot face nimic
mai presus de viaţa
sau moartea ei

miercuri, 1 mai 2013

rugăciune în somn



dacă se zdruncinau norii la temelie
şi ciubărul de sub scoc spumega
râdeam cu dinţii strânşi
de prea mult aer cu mireasmă de nuc înverzit
atât era de proaspăt totul

desigur eram copil
vinovată de a creşte înăuntru
în visele celorlalţi
nu deschideam nicicând uşa soarelui 
încât ei dormeau fără griji
cu o parte din mine ca o aripă sub puişorii pernelor

au trecut zile ca noaptea şi nopţi boreale
fagurii din stupină s-au uscat
din mâna Maicii Domnului nu mai picură nectar
pe buzele mele
când se adună norii e mereu frig

lipesc palma de peretele orb
mă rog să plouă mai puţin
să am un colţ cald de pâine neagră

dacă adorm
vorbesc cu mine însămi
în somnul meu nu mai visează niciun copil