HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

joi, 29 ianuarie 2015

8 ani în holdă

Mă privesc dintr-o tăcere penibilă în faţa oglinzii. În definitiv tăcerea nu poate fi penibilă, este marca unui instinct de conservare firesc. Am fost singură, penibil de singură toţi aceşti ani. Şi am scris poezie, rareori publicată, cel mai adesea respinsă brutal, dar totuşi poezie. Eu aşa am botezat-o. De aceea spun că am fost în holdă, printre albăstrele şi maci, aceste gingaşe făpturi  care se ofilesc atât de repede. Fiindcă este un „jubileu” pentru mine, exact cu puţin peste 8 ani de când scriu poezii, scriu o retrospectivă.

Nu mi-e ruşine de primele mele poezii. Erau sămânţa brută, sinceritatea fără fasoane, ceea ce credeam eu că este poezia sufletului meu. Nu reuşisem să am ceea ce se numeşte „discurs poetic” şi ciocăneam discret, sperând în zadar să stârnesc vreo bucurie delicată în inima cititorilor. Ori nimeni nu ar fi putut să audă muzica strunită pe corzile de harpă de un muzician care nu cunoaşte partitura. Era tăcere şi eu scriam exact aşa:

CĂTRE COMARNIC

în cristalul străveziu al iernii
peria de muguri a pădurilor
respiră mierea lăptoasă a ninsorilor
pietrele macină priviri ostenite
izvoarele pulsează începuturi de graţie
în timp ce păsările răzbat în aripă
inimi de aer şi lumină
către Comarnic trenul zvâcneşte
prin roţi şi table încinse
măcinând secundele
spre adăpostul câmpiei
ce se diluează câte puţin în spuma
apelor care nu cunosc decât
prefacerea noastră fără de sfârşit

(24 ianuarie, 2007)

Oare auziţi vreun fel de melodie, oare simţiţi ceea ce încercam eu să exprim, în timp ce mă dezbrăcam de tot sufletul, preaplin de lumini suave şi păduri îndepărate, ca într-o călătorie magică în sine însuşi ? Sunt convinsă că nu simţiţi nimic. Problema unui limbaj universal în poezie nu este de actualitate. Ceea ce contează nu este neapărat muzica sau partitura, ci modul în care interpretul lasă pauzele între sunete, în cazul poeziei modul în care cuvintele pot crea o pagină albă pe care cititorul o completează cu uşurinţă. Aceasta este concepţia mea, şi eu eram foarte departe atunci de a îmi urma crezul poetic. Vibram, ca aripile unei gâze, orbită de lumină...

Nu voi mai scrie vorbe fără rost...presupun că nu aveţi răbdare să citiţi. Prin ani poeziile mele au devenit treptat mai dinamice, mai extravertite, mai dramatice, mai firesc legate de aparenţe, mai îndepărate de privirea aceea interioară pe care puţini o pot ghici...poate a fost un lucru rău, poate ar fi trebuit să îmi urmez steaua şi să perseverez în aceeaşi tematică, căutând un alt drum către exterior, respectiv să şefuiesc altfel mărgăritarele. Nu ştiu, mă îndoiesc că aş fi ajuns să descopăr o altă modalitate de expresie inovatoare pentru noi, aceşti şoricei albi închişi în catacombele cuvântului. Fiindcă asta sunt toţi scriitorii...

Pot doar să rescriu poezia de acum 8 ani, cu peniţa mea de azi :

sunt ostenită/ numai izvoarele iernii îmi sting setea
ninsoarea îngheaţă ca un fagure peste pădurile încreţite
de năvala mugurilor/ pădurile jefuite/
copacii care nu se odihnesc cu adevărat
pietrele care se macină mai tare/ aripile păsărilor care încă zboară
prin inima
lucrurilor care nu mai dor
toate ceasurile pulsează/ zvâcnesc fierbinte/ precum osiile
trenului ieşind din munţi către Comarnic

timpul ninge moale
eu plâng cu capul la pieptul câmpiei/ zilele se schimbă

(29 ianuarie, 2015)

Cred că înţelegeţi că acesta a fost doar un exerciţiu de stil, oricum în realitate mi-e greu şi dureros să mă transpun în starea de graţie de atunci. Irreparabile tempus...


miercuri, 28 ianuarie 2015

la pas uşor

este viaţa de femeie de vârstă mijlocie
între lobul stâng şi cel drept al ficatului e un ligament rotund
precum cerceii de la botez
totul străluceşte ca aurul cămătarilor nu mai e timp pentru falsuri
se caută ce este viu
se toarnă o placă peste inimă ca peste un mormânt proaspăt

se numără globulele roşii se cântăreşte fierul din sânge
magnetul de la vamă nu mai recunoaşte nimic
prin mine călătoresc fete tinere cu geamantane grele
nici dinţii nu mai muşcă din plin
merele sunt haşurate cu lama cuţitului până îşi pierd gustul
iată sunt zeci de ani tocaţi mărunt

între toate lucrurile de la mijloc
jumătate din mine iartă şi cealaltă jumătate uită

marți, 27 ianuarie 2015

ritualuri

să fie o căsuţă rotundă şi albă ca într-o lubeniţă mare
să încapă amândoi bunicii şi toate amintirile mele
maşina de cusut naumann ceasul cu cuc din odaia dinspre uliţă
batistele îndoite perfect în patru luminile de ceară lângă pozele vechi
să dorm iepureşte între perine de puf cu picioarele pe ţiglă caldă
pita din trocuţă să crească singură până când ştergarul se ridică
bunica face cruce peste aluat şi îl rupe în şapte
picură câte un strop de apă sfinţită din glaja cu busuioc
să vină şi dumnezeu la masa noastră
bunicul umple cu vin din chimniţă cupa de aluminiu în care mulgea bunica
face un foc straşnic de parcă ţi se înmoaie genunchii
pune vinul la fiert că doar e iarnă şi copchila poate să guste şi ea o ţâră
dintr-un săculeţ mic ascuns în blidar bunica presară scorţişoară
îşi pune cheptarul din blană de oaie cu bumbi lungureţi
şi aduce încă o găleată cu apă de la fântână
în timp ce eu aleg boanele de fasole pentru zama din oala vânătă

haş

după toate că am îmbătrânit
că am crăpat şi m-am albit precum crengile de nuc decojite
am început să uit abecedarul
m-am trezit că nu mai ştiu să scriu litera H mare de mână
cu toţii ştiţi că nu era uşor acasă ştiam literele din ziare
stăteam pe genunchii tatei îl întrebam ce literă e asta şi el îmi răspundea
după care mă duceam să scriu cu colţul unei pietricele pe trotuar
doamna învăţătoare mă iubea chiar dacă ştiam să citesc de la început
încet-încet din pată în pată am învăţat să scriu cu adevărat
bastonaşe linii cercuri mai târziu chiar litera H de la haine şi horă
de la Humphrey Bogart şi de la ţara Houyhnhnm-ilor din călătoriile lui Gulliver
am crescut şi eu ca oricare altul cu două haşuri în minte
dar îl scriam mereu pe acela mai simplu
aşa cum toţi învaţăm de mici să ducem o viaţă dublă să ne ascundem greşelile
până când motanul încălţat devine o amintire cu botinele prea strâmte
până când ne este greu să prindem în palmă
literele din buzunarul de la spate

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

marți, 20 ianuarie 2015

Bluer than Blues

Ultimul dar din partea tatei a fost un CD cu B.B. King.
La o câteva zile după moartea lui, mama mi-a dăruit
unul dintre prosapele cumpărate de ea pentru pomana
de la înmormântare, aşa cum e obiceiul. Prosopul nu
era diferit de celelalte, era tot albastru. A ajuns acum
nouă ani la mine în dulap, dar nu l-am păstrat amintire,
l-am folosit. Câteodată, când merg la baie şi mă spăl
cu puţin săpun şi apă, îmi amintesc că tata spunea că
eu mă spăl ca o pisică pe vârful nasului, şi nu am grijă
de rest. Zâmbeam. Pe vremea aceea el mă tachina des
legat de fleacuri şi eu nu îmi imaginam  că toate culorile
din viaţa mea se vor fi mai albastre decât cerul de mai.

Acum câteva zile am văzut prosopul atârnând în baie şi
mi-am amintit vorbele tatei din timpul fericit petrecut
împreună. Mi-am clătit ochii de mai multe ori, m-am şters
cu prosopul albastru, în timp ce fredonam un cântec vechi
din colecţia tatei: „a little bit of soap will never wash away
my tears”. Azi e ca şi cum prosopul are propria lui voce
de soul sau blues, ca şi cum a furat o parte din amintirile
mele, zi după zi. Mi se pare ciudat are aceeaşi culoare, că
e încă proaspăt şi tânăr. Atâţia ani mi-a păstrat visele curate.
Ultimul dar din partea tatei a fost un CD cu B.B. King .

**
foto: Eu şi tata, fotografie modificată pe calculator.








de la petőfi citire

stau înţepată pe un scaun vechi de mâna a doua negru de plastic rezistent
sunt o zeamă chioară de om mustesc lumină doar uneori
zac în cămări impregnate cu fum ca o mişcare necontrolată
a limbii unei pendule înainte să se oprească
nu mai măsor timpul
mai bate câte un vânt prin oasele mele
amintiri şi creioane colorate proaspăt ascuţite

întotdeauna îl găsesc şi îl aleg pe cel alb
mă întrebam când eram copil la ce bun un creion care nu scrie
dar îl foloseam mereu să colorez prinţesele mele
botezate cu nume străine de neam toate subţiri la mijloc
fiindcă nimeni nu vrea o prinţasă grasă şi frumoasă cum spunea bunica despre mine
pe vremea când un fir de păr în ochi conta mai mult decât lipsa banilor
era un vis în alb şi negru cerul era preaplin de stele nenumite de astronomi
cu steaua fără nume la televizor
mă legănam ca toţi pruncii de câte o creangă de vişin bătrân
mă gândeam la emilia eberle şi teodora ungureanu pe care azi voi le-aţi uitat
aş fi vrut doamne să nu am numele aşa nemţesc
aş fi vrut ca maică-mea să nu îmi tot pomenească pe maria tereza

dintre toate cel mai greu e să stai
lumea aşteaptă să stai cât mai drept şi nemişcat să te prinzi bine de inele
de sfori sau de bară fiindcă postura contează în ochii lor

azi îi plâng din inimă pe toţi cei care au murit şi încă voiau să mai stea
să doarmă în patul lor fără să îi chinuiască amar vreun gând
de libertate

miercuri, 14 ianuarie 2015

părea că ninge

odinioară am clădit case de chirpici pentru fiecare amintire
dar au venit apele îngheţul apele
chiar şi haina sperietorii din livada cu meri
s-a decolorat

totuşi mă întrebi ce s-a întâmplat şi cum mă simt
aş răspunde ceva aiurea
cum ar fi vai doamne sau la naiba cum să mă simt
dar mă abţin suntem prea singure soarele asfinte şi nu e nicio glumă

degeaba mai demult jucam spânzurătoarea
cuvintele de azi sunt proprietate privată nu le mai putem împărţi
la cina cea de taină şedem numai noi două
două femei simple trup şi sânge
eu de azi şi eu de ieri
şi sfântul duh de mâine
nu sunt alte motive să ne minunăm este doar o noapte cu stele


duminică, 4 ianuarie 2015

Prea mulţi oameni pe pământ

Trebuia să înţeleg de la început că bărbaţii îndrăgostiţi
inventează nori pufoşi pentru femeile lor. Câteodată
femeia rezistă în faţa acestor dulcegării. Alteori sufletul
îi oboseşte şi se aşază pe perna bărbatului într-o doară.

Ea deschide ochii mari şi se miră fiindcă el surâde fermecat
sau plânge de fericire. El îi întinde tinerei nimfe oglinda să
se privească. Ea râde din cer fiindcă nu îl vede decât pe el
şi pare atât de luminos şi bun încât ea uită totul. Mai târziu

începe să creadă că e frumoasă şi că el e şchiop cocoşat
şi bătrân. Atunci e prea târziu. Ochii bărbatului se tulbură
ea se trezeşte singură pe un morman de perne ude atât de
singură încât uită de sine că fusese ca soarele primăvara.

Aproape orice bărbat care pleacă nu se mai întoarce acasă.
Numai actorii cunoscuţi au voie se se căsătorească de două ori
cu aceeaşi femeie. Poate că aşa este drept fiindcă ea are ochii
frumoşi şi ei doi merită să trăiască mai multe vieţi împreună.

Nimeni nu va inventa o altă iubire mare şi nevinovată în care
femeia şi bărbatul închid ochii. Nici o altă jane eyre fericită că
nu vede ce se ascunde în spatele oglinzii. Toţi spectatorii cu o
singură viaţă sunt plictisiţi de moarte de poveştile cu happy end.