HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

miercuri, 30 noiembrie 2011

Nevolnicie



de fiecare dată când plecam de lângă ei
mai cădea unul mai murea unul
creşteau ceţuri şi mlaştini în drumul meu

mi-erau toţi dragi fără să ştiu
că iubirea e o boală a lanţurilor grele
sau câtă nevoie aveau de mine din vina mea
am plecat de câteva ori de-acasă
a fost de-ajuns să rămân singură
ca un pui de mâţă în grădina altcuiva

m-am ascuns în bibliotecă
teancuri de cărţi citite au făcut ochii mari
toate cele înţelese s-au unit
s-au lipit de piele ca un tatuaj
indescifrabil de neşters
stigmat al nopţilor nedormite

mi-e dor de sălile de aşteptare reci
să stau ghemuită pe-o bancă incomodă
ore în şir până vine personalul
în nodul de cale ferată
dar nu pot pleca din nicio gară 
toţi ştiu că am înţeles că şi ei au aflat
povestea melcului de casă 

mai am doar visele altora
să le sprijin cu fruntea şi cu tâmplele
bătătorite





marți, 29 noiembrie 2011

Hoţul



grădina cu mere creţeşti era părăsită
crengile se aplecau zgârâiau pământul
furnicile mişunau printre merele putrede
iarba umbrită era plină de melci mari
fructele chircite mici viermănoase
cădeau ici-colo bătute de vânt
înainte de vreme
se-auzea toaca la biserică
se apropia furtuna

un copil s-a strecurat pe poarta slăbită
şi-a umplut şapca de mere
a gustat dintr-unul şi le-a aruncat pe toate
ronţăind grăbit o frunză de măcriş
a fugit în ploaie fluierând

iarna au fost viscole mari
crengile bătrâne s-au frânt
copilul mânca portocale zemoase
privea bradul lui de Crăciun
cu globuri ca merele 

vara s-a întors copilul nu a mai venit în grădină
erau acum multe mere rumenite unul lângă altul
se legănau ca nişte clopote


duminică, 27 noiembrie 2011

Mult prea senin



m-am învelit în cearşaful ud
de-un timp mi-e rece şi cald
vântul muşcă la marginea apei
adorm cu braţele şi picioarele legate
un uriaş de lut într-o rână
coşmarurile aleargă prin mine
flacără albastră de alcool
proaspăt picurat

apele mi-au furat casa
mai aveam loc doar în podul cu vechituri
am lăsat morile în voia vântului
să se cureţe cerul de nori
cel puţin noaptea
să înfigă stelele diademe
pe fruntea fecioarelor

mă legăn odată cu marea
cresc pe dinăuntru mă întind până la ţărm
o împărăţie de aripi şi stânci
departe de lumea care m-a dezlănţuit
nu pot zbura nu pot încremeni
lacrimile se aşează peste zâmbet
ar trebui să se taie din pânza corabiei
a ieşit prea multă viaţă la lumină
prinde vântul în braţe cu totul  
funiile dor

din trup a rămas o  noapte strivită
sub crucea amiezii 

vineri, 25 noiembrie 2011

Zăpezi prin răzătoare



într-o noapte fără stele
am dezlegat cânepa cătrănită
din urzitoarea viselor

împletesc pe sfoara neagră bulbi de ceapă
aurii şi roşii
zi şi noapte nod lângă nod
pentru lacrimi nu există lumină verde
nici frunză de leac peste pleoape

târziu am învăţat că lacrimile
sunt limbi de vulturi care sorb
din rănile cusute
până când sângele proaspăt musteşte din nou
îndrăznesc să plâng rar
numai când toc ceapa cu acelaşi cuţit
care a scrijelit numele meu de copil

duminicile au devenit zile lucrătoare
împletesc maşinal rădăcini colorate
pentru iarna grea
praful din clopote cade
în zăpada pe care demult
mă sfiam să păşesc






miercuri, 23 noiembrie 2011

Luaţi aminte



câte o clipă tremur
câte o clipă îngheţ
un balans pe firul de păianjen
între braţele candelabrului din biserică
vameşul drumurilor toate

e amar să zâmbesc sau să plâng
îmi ascund neputinţa
ca pe-un glob de păpădie în sân
fără să mă pot lepăda de ea

din brazii de Crăciun curg lacrimi de răşină
în cristelniţa în care m-au botezat
nume de locuri unde m-am oprit
hăituită de speranţe moarte pe jumătate
vise amputate fără anestezie
cruci înălţate strâmb în furtună

păcatul deznădejdii ca o balenă
a înghiţit fărădelegea celor vii sau morţi
prins într-o carcasă ce se strânge
numele meu s-a despărţit de mine
ca un bob otrăvit de vâsc alb

la fiecare răscruce trupul sau cuvântul


duminică, 20 noiembrie 2011

Refrene


pe drumul drept 
ora e măsurată în umbre
un fus toarce timpul
doi paşi înainte unul înapoi

iarnă sau vară crezusem că iubesc
străină de alţii şi de mine
o torţă de furtună îmi sorbea ochii
moi ca ouăle necoapte
aprindeam lumânări de veghe
într-o peşteră

anotimpurile de trecere erau scurte
trenul viselor se înnopta în tuneluri
săpa în piatră un minut de uitare

de-un timp trei clopote bat deodată
braţele nu-mi ajung pe spinare 
să opresc cutremurul
inima mi-a căzut la picior
ca o ghiulea în lanţul ocnaşului
oricât aş încerca să mint
nu mai pot zbura până la lună

am proptit amintirile cu cântece
pe care nimeni nu le fredonează
în ritm doi pe trei
merg pe drumul cel mai scurt
cunoscut de toată lumea
în afară de capete

credeam că iubesc
crezul sfărâmat e piatră de temelie
pentru alte biserici

Trupul tăcerii



am să mă fac croitor de umbre
să tai drept cu foarfeca până când
fiecare va avea o haină pe măsură

săraci şi bogaţi cu duhul
vor privi în oglindă un cer fără stele
păsări de foc vor arde ca lumânările de nuntă

toţi îşi  vor duce la piaţă sacul de cuvinte
târgul va fi cinstit tăcerea va cântări mai greu
printre vorbe adevărate
iubirea mai ales va fi fără preţ
moartea o iubire cu nopţile perfect îngemănate 
un soare de cărbune desenat de un copil

umbrele copacilor nu le voi tăia
să crească şi să scadă precum luna

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Fir de mohair



zilnic maşina de cusut sforăia
în camera cu perdea galbenă şi parfum de gutui
erau crengi de măr înflorit pe masă
sau platouri cu minciunele coapte

ea era o bătrână subţire cu paşii mărunţi
mi-a lăsat doar urme moi de pisică
pe neaua din gând
vrăbii guralive zburătăceau la geam
le gonea cu braţele învelite în şal de mohair gri
în fiecare iarnă acelaşi
zâmbea printre aburii ceaiului de tei
şoptea poveşti despre gheţuri veşnice
punea la uscat prune şi coji de portocală
ca nuferii pe soba de teracotă
mă lipeam tot mai mult de ea

mă pieptăna cu mâini blânde ca gemul de caise
cu cărare la mijloc şi pompoane mari
purtam mărgelele ei lungi până la buric
şterpeleam baticuri de voal din dulap mă găteam în oglindă
eram pentru ea Maria Stuart regină fără regat
ea pentru mine zâna din cireşul de mai
zâmbea înflorea alb îşi ştergea mâinile pe şorţ
împărţea multe vişine copiilor din stradă

amândouă pisam piperul şi scorţişoara
învârteam mucenici mici de aluat
scoteam sâmburii din cireşe amare
strop după strop fir după fir mărunt
treceau vremurile
răbdarea era ca aurul filigranat

noaptea adormeam cu capul meu prea greu
pe inima ei prea largă
într-o zi mi-a spus că o doare
a fost prima zi în care am plâns
pentru altcineva

vineri, 18 noiembrie 2011

Camee roz



dincolo de drum a poposit o pasăre
peste aripi ninge de veacuri
ghearele păsării intră în ţărână
îi cresc solzi noi de ghionoaie
mă tem să mai privesc în oglindă
nu am cui să-i spun că doare

pereţii sunt nori de furtună
crapă albastru de singurătate
un păianjen doarme într-o mandolină veche
dulapurile pocnesc din rărunchi
ceara s-a adunat în sfeşnic imortelele se scutură 
stomacul îmi arde de sete şi frig

cel puţin în mraniţa inimii adânc
au crescut brazi

mă învelesc din nou în pătura cadrilată
vânez pete de soare cu indianul meu de plastic
sub geana zorilor îmi beau ceaiul roz 
flori de cireş acoperă legendele 
galopez ca viteazul în piele de tigru

în camera învecinată
frunzele de palmier căzute pe podea
se împrăştie în praful anticariatului                                
dincolo de drum miroase a iasomie
visele respiră mai prelung

luni, 14 noiembrie 2011

Între două ploi



tramvaiul opreşte în faţa supermarketului
o doamnă cochetă trece printre vânzători ambulanţi
leagănă o umbrelă de soare nu dă de pomană
zâmbetul ei e o uşă automată

în cutia liftului un păianjen mic tremură pe uşă
mă feresc să îl agăţ când ies
oricum nu va ajunge păianjen mare
deschid geamul de la bucătărie
pe pervaz e o buburuză galbenă o suflu cât mai departe
oricum nu va trăi printre motoare
întorc ceasul mecanic şi mă culc

timpul îşi înfulecă odraslele pe rând
uneori metronomul loveşte timpanul mai tare
nu e o soluţie să îmi dorm viaţa
fiecare pui de somn creşte ca o balenă
înghite bisericile cu totul
vomită în adânc creaturi informe
eu rămân înăuntru

număr două zile de nesomn
mă întorc în oraş
un bătrân cu umbrelă de soare aşteaptă
în aceeaşi staţie de tramvai

toate acestea le-am aflat fiindcă în oraşul mare
cunosc doar două străzi pe dinafară

joi, 10 noiembrie 2011

Toţi pruncii au ochii albaştri



plângi mamă
lacrimile tale sunt ca argila
lut moale şi cleios
stai aplecată şi mulgi norii
prea grei de ploaie
sprijini soarele de cerul senin

o căldare plină e pieptul tău cald
copilul apasă cu talpa toarta sânilor
mâinile lui îţi frământă umerii rotunzi
te ridici încet ca aluatul dospit
eşti zidul de cărămidă arsă din tinda casei

vei ajunge până la grindă
pruncul lipit de pielea ta crăpată
va ţipa întâia oară mamă
va cădea din braţele tale
la picioare îţi vor creşte ghiocei
clopote ninse vor vesti
o altă primăvară
 
florile pământului se caţără pe tine
zâmbeşti iar printre spini 
către fiul tău







marți, 8 noiembrie 2011

Glas de cuc



pe bulevardul aglomerat vorbele fugeau în mai multe sensuri
oamenii m-au prins lângă o vitrină de pălării
m-au înţărcat de cuvinte mi s-au scurs de pe buze
precum laptele pe lângă botul viţelului
mă durea aşa cum îi doare pe copaci primăvara
când mugurii ţâşnesc ca brotacii
toţi aplaudau nonşalant artificiile de verde crud
doar cuvintele mele erau adevărate
fără panglici sau zorzoane

am cumpărat o pălărie cu boruri largi
să îmi ascund grimasa de muţenie în mulţime
e rău când ieşi la lumină dintr-un cocon bastard
e greu să zbori după ce te-ai târât cu impertinenţă
vorbele sunt  fluturi de-o zi zboară în toate direcţiile
au învăţat chiar să se ridice până la lună
împotriva voinţei mele nu mai sunt ale mele
şi-n timp ce încerc să le prind ca tot omul
o pasăre neagră stă de priveghi
sub cuibul de cuc 

Spasm adaptativ



aveam un diagnostic incert
de aceea nu purtam ochelari
uneori ochii măreau alteori micşorau
lumea era nesigură nu vedeam cărarea
mergeam unde mă trăgea inima

după un timp boala s-a agravat
am început să dau înapoi
de teamă să nu mă ciocnesc de ziduri
treceam mai greu prin pasaje înguste
pe fiecare arteră de circulaţie
cu sens unic

priveam rar oamenii în ochi
de teamă să nu-i fac mai mici sau mai mari
într-o zi am rămas singură
m-am uitat îndelung în oglindă
cerul s-a răsturnat peste mine
ca o cataractă de ceaţă
încă nu orbisem

mi-am pipăit inima am smuls-o
am aşezat-o într-un toc de ochelari
în fiecare dimineaţă o curăţ cu multă grijă 
doar în sensul acelor de ceasornic

privesc prin ea în zile lucrătoare
din afară înăuntru
şi dinăuntru în afară
la sărbători


duminică, 6 noiembrie 2011

O altă viziune



pentru tine am răsărit
lujer subţire de sângele-voinicului
sub un brad înalt

fiindcă toate pe lume au un rost
te-ai grăbit să mă adulmeci
să furi roua din ciorchinii florilor

fiară deasupra sângelui meu
în post şi rugăciune

cohortele de războinici s-au închinat
au depus suliţele în cruce peste scuturi
tu cavaler rătăcitor
cu barba încâlcită
mi-ai tăiat pletele prea lungi
m-ai ţintuit la stâlpul infamiei
nemilos
m-ai preschimbat în icoană
moaştele le-ai ferecat în aur

te privesc dintr-un sicriu gol
bărbat cu inima ca o stafidă
păduche înfometat
de veacuri


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Dulcele parfum al crinilor



pe vremea când luna era mereu plină pe cer
exista un oraş cu oameni-păsări
care zburau prin cercuri de foc în pădure
la fiecare solstiţiu de iarnă

în restul anului umblau smeriţi
toceau cu ghearele pardoseala bisericilor
ciocăneau cu pliscul fiecare icoană
după chipul şi asemănarea lor
năşteau pui vii hrăniţi cu lapte de pasăre
botezaţi în cenuşă de lemn de cedru
după ce se cununau nu mai priveau în oglindă sau în ape
îşi dichiseau penele reciproc
cei singuri mergeau în frizerii fără oglinzi

când apăreau pe lume aveau fulgi
nenumăraţi în toate culorile
după primul zbor smulgeau câte o pană la asfinţit
fiindcă altfel nu puteau adormi
penele rămase albeau peste noapte
când rămâneau prea puţine la solstiţiu
cădeau în flăcări

bătrânii spun că din scrumul lor creşteau flori carnivore
crini albi imenşi cu gât prelung
pe care nicio gheară de om nu-i rupea

într-o zi de vară soarele a explodat
şi oraşul a ars până la ultima piatră

vineri, 4 noiembrie 2011

Cântec nomad



am prea multe lacrimi frate înger
mă scutur ca un liliac înflorit în ploaie
miroase a sare de mare şi a sânge
toate lacrimile tale sunt în ochii mei neplânse
pe timp de pace sau război

nu am râs în deşert
nu am zâmbit măcar ca precupeţii în târg
colţul inimii mele scânceşte
bebeluş rămas fără lapte de la doică

frate înger
mi-eşti vitreg şi amar
Iov şi-a adunat puterea în oasele slăbite
a îngenuncheat cu totul
a strigat

eram copil plângeam eu în ochii tăi
eram mai tânără apele tăceau
azi calc pe umbra cetăţii din nisip
târăsc grămada mea de oase în lanţuri
în genunchi
plâng cu lacrimi străine
îndură-te şi ia-le 

iar de va fi aşa
promit să mă întorc
din ţara făgăduinţei îndepărtate