HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

miercuri, 30 ianuarie 2013

dungi şi buline



Înainte de moartea tatei mi-am cumpărat un ghiveci
cu o plantă micuţă, un vlăstar fragil cu frunze verzi
punctate galben. Tata a venit la mine în vizită cu o
felie mare de pepene verde cu dungi verde închis
ca fierăstrăul pe coajă. A pus-o în frigider şi m-a privit
îndelung cu ochii goi. Mă ierţi? A întrebat. Nu am
înţeles ce voia, trecusem prin momente grele alături.
Şi am răspuns da din toată inima. Privirea lui s-a înfipt
atunci ca un cuţit printre amintirile mele ca moluştele.
A murit câteva zile mai târziu, după ce mi-a dat telefon
şoptindu-mi cu greu că trebuie să mă mut în altă casă.

Peste un timp l-am ascultat, luând cu mine din acel loc
planta mea fără floare care se înălţase puţin. Am aşezat-o
pe birou lăsând-o să crească, frunză după frunză din
tulpina subţire ca o scară pe care urci cu multă greutate.
Sunt opt ani de atunci şi ea este singurul meu copil,
prieten, soţ. A crescut foarte încet şi neîntrerupt, i-am
schimbat pământul de câteva ori. Ea a rămas în rădăcini,
micuţa mea comoară verde tărcat. Acum doi ani am
devenit o bunică mândră pentru trei noi lăstari, răsăriţi
la picioarele ei. A trebuit să o leg de un băţ de sprijin,
să crească dreaptă în lumină. Când o privesc încă văd
privirea tatei, adâncită în ochii mei cu durere.

(29 ianuarie 2013, de ziua tatei)

marți, 29 ianuarie 2013

Cafeaua de la ora 3 AM



singură şi vie
trebuie să înghit dispreţ
râsete sau ocară
mă simt mică
mă simt la înălţime
cu toată muzica din lume  
lipită de mine ca uleiul
în discoteca de lângă benzinărie  

nu pot să-mi adun bagajele
să las dansatorii în urmă
gărzile de corp
ar observa ieşirea mea
dincolo de evenimentele zilei

în timp ce alţii dorm
printre cutii de conserve tropicale
mă strecor în bucătăria comună
beau cafeaua încet  
mestec coji de pâine
ca şi cum ar fi papucii mamei
din vremea când îmi creşteau dinţii

duminică, 13 ianuarie 2013

Sinuciderea e cea mai ruşinoasă moarte

Nu am avut absolut nicio greşeală întreaga viaţă. Am scris întreaga poveste a vieţii mele pe diverse reţele din ţară sau străinătate. Cu mult înainte, din 2002, am fost, implorând libertatea şi drepturile, la toate instituţiile de stat sau organizaţiile nonguvernamentale. Nu înţeleg de ce întârzie adevărul de aproape 30 de ani, de ce oamenii nu îi acceptă pe cei buni. Nu am avut dreptul să muncesc şi nici să am pensie, întreaga viaţă din copilărie nu am vut bani aproape deloc. Probabil că mă voi omorî, dar oricum este crimă. Nu am avut tulburări psihice şi mi-au dat la 21 de ani diagnosticul de schizofrenie. Sunt şi total izolată forţat de 8 ani deşi mereu am iubit oamenii cu sufletul curat, fără nicio pată. Mi-am iubit ţara enorm. Am fost un om bun mereu, cu multă milă faţă de alţii şi dragoste de adevăr şi dreptate. Am suferit toate abuzurile pe care le puteţi imagina, repet, fără să greşesc, dar ceilalţi mereu îşi băteau joc de mine şi râdeau. Nu am minţit niciodată. Oamenii răi, sub masca titlurilor de doctori în medicină sau psihologie sau altceva inventează că eu delirez şi îmi tot spun (indirect) că trebuie ca eu să mor şi alţi oameni nu trebuie să înţeleagă adevărul, că trebuie totul ascuns. Pentru interesele lor desigur. Am fost un om şi atât, dar nu am apucat să trăiesc 42 de ani.

Dintre toate torturile la care m-au supus oamenii răi ai acestui pământ, cea mai groaznică a fost tortura cu zgomote din partea vecinilor, care durează din vara lui 1989, deşi nu am greşit nimic. M-am mutat în trei apartamente degeaba. Aşa m-au închis "la nebuni". Acum, ianuarie 2013, vecinii au prins obiceiul mai nou să mă scoale absolut în fiecare zi la 6 dimineaţa cu zgomote, mereu fac baie. Nici măcar nu mă salută deşi eu am fost întreaga viaţă politicoasă şi un om bun. Îmi torturează creierul în timp ce eu sunt oricum torturată sexual de la distanţă, încât de 2-3 ani urinez pe mine.

Aici găsţi linkul la ultima mea plângere pe un site literar :

LINK