Înainte de
moartea tatei mi-am cumpărat un ghiveci
cu o plantă
micuţă, un vlăstar fragil cu frunze verzi
punctate galben.
Tata a venit la mine în vizită cu o
felie mare de
pepene verde cu dungi verde închis
ca fierăstrăul pe
coajă. A pus-o în frigider şi m-a privit
îndelung cu ochii
goi. Mă ierţi? A întrebat. Nu am
înţeles ce voia,
trecusem prin momente grele alături.
Şi am răspuns da
din toată inima. Privirea lui s-a înfipt
atunci ca un
cuţit printre amintirile mele ca moluştele.
A murit câteva
zile mai târziu, după ce mi-a dat telefon
şoptindu-mi cu greu
că trebuie să mă mut în altă casă.
Peste un timp l-am
ascultat, luând cu mine din acel loc
planta mea fără floare care se înălţase puţin. Am aşezat-o
pe birou lăsând-o
să crească, frunză după frunză din
tulpina subţire
ca o scară pe care urci cu multă greutate.
Sunt opt ani de
atunci şi ea este singurul meu copil,
prieten, soţ. A
crescut foarte încet şi neîntrerupt, i-am
schimbat pământul
de câteva ori. Ea a rămas în rădăcini,
micuţa mea
comoară verde tărcat. Acum doi ani am
devenit o bunică
mândră pentru trei noi lăstari, răsăriţi
la picioarele ei.
A trebuit să o leg de un băţ de sprijin,
să crească
dreaptă în lumină. Când o privesc încă văd
privirea tatei, adâncită
în ochii mei cu durere.
(29 ianuarie 2013, de ziua tatei)
(29 ianuarie 2013, de ziua tatei)