dungi şi buline

Înainte de moartea tatei mi-am cumpărat un ghiveci

cu o plantă micuţă, un vlăstar fragil cu frunze verzi

punctate galben. Tata a venit la mine în vizită cu o

felie mare de pepene verde cu dungi verde închis

ca fierăstrăul pe coajă. A pus-o în frigider şi m-a privit

îndelung cu ochii goi. Mă ierţi? A întrebat. Nu am

înţeles ce voia, trecusem prin momente grele alături.

Şi am răspuns da din toată inima. Privirea lui s-a înfipt

atunci ca un cuţit printre amintirile mele ca moluştele.

A murit câteva zile mai târziu, după ce mi-a dat telefon

şoptindu-mi cu greu că trebuie să mă mut în altă casă.

Peste un timp l-am ascultat, luând cu mine din acel loc

planta mea fără floare care se înălţase puţin. Am aşezat-o

pe birou lăsând-o să crească, frunză după frunză din

tulpina subţire ca o scară pe care urci cu multă greutate.

Sunt opt ani de atunci şi ea este singurul meu copil,

prieten, soţ. A crescut foarte încet şi neîntrerupt, i-am

schimbat pământul de câteva ori. Ea a rămas în rădăcini,

micuţa mea comoară verde tărcat. Acum doi ani am

devenit o bunică mândră pentru trei noi lăstari, răsăriţi

la picioarele ei. A trebuit să o leg de un băţ de sprijin,

să crească dreaptă în lumină. Când o privesc încă văd

privirea tatei, adâncită în ochii mei cu durere.

(29 ianuarie 2013, de ziua tatei)