HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

luni, 28 decembrie 2015

amintiri cu bunicul meu

De sărbători, un filmuleț făcut de mine mai demult.
În dulcele grai ardelenesc (pe lângă Cârța) bunicul meu povestește despre tradiții vechi în iernile de odinioară când ”îngheța Oltul de-un metru”, la un pahar de vin, după masă. Mama mea îi pune întrebări, el săracul avea 84 de ani și jumătate, cu doi ani și jumătate înainte să moară, filmuleț făcut de mine în septembrie 2009.



Mai jos, întru amintire, alt filmuleț făctu de mine (intervin și eu la momentele 1:29 și 1:40 din film) în care bunicu povestește despre obiceiuri și muncă, despre rude și viața în sat.
Din păcate cineva rău intenționat a intrat în calculatorul meu și a făcut unele modificări ( nu sunt 100% sigură, dar așa se pare că este), așa cum pățesc eu mereu....de data aceasta au modificat viteza filmului și mama cu bunicu parcă se ceartă. În realitate bunicu era un povestitor așezat, lent, cu adevărat ”ardelenește”. Mama e o persoană repezită aproape întotdeauna.

luni, 21 decembrie 2015

printre surle și trâmbițe

era o lume în care nu mi-era interzis să privesc pe fereastră
și doar atât
în fiecare zi mă gândeam ce minune mare e viața
și toate celelate lucruri pe care oamenii buni le cunosc
recunoștința
de a avea ochi și o inimă funcțională printre cele perisabile
plângeam de fericire

până într-o zi
când cei care nu îl respectă pe dumnezeu m-au tras de păr
de picioare de buric de sfârcuri de ceafă de măruntaie
credeam că viața mi-era asigurată până la bătrânețe
sau cam așa ceva
la fel cum eu respectam viața altora și ființa și neființa
dar era doar o iluzie optică
ca prin geamul aburit al celui mai fericit copil din lume
findcă așa fusesem
mă amăgiseră toți
să fiu prea lucidă să nu mă îmbăt niciodată
să cred că viața este ceea ce este
niciodată ceea ce îți dorești
nouăzeci și nouă la sută durere și unu la sută bucurie

aici plouă rar și vântul s-a cumințit prea tare
se mai aud doar vecinii care bat covorașe mici câte o juma' de oră
vedeți de aceea eram fericită mai demult
mă bucuram de fiecare nerv de fiecare mușchi al meu
și de tot ce puteam percepe sau înțelege
fiindcă așa mă crescuseră
ceilalți nu înțelegeau atâta luciditate
când nu aveam decât dreptul să privesc pe fereastră
să compar albastrul cerului la ora nouă dimineața cu cel de la ora șaisprezece
și așa treceau clipele toate frumoase
nimeni nu înțelegea cum o femeie în lanțuri și biciuită zi de zi
iubește oamenii atât de mult
încât speră o veșnicie să nu i se mai spună
că are o cruce mult prea grea de purtat

au venit cei care fură visele au sădit ura și minciuna
la temelie pentru temple mausolee ateneuri universități
era o pădure neagră și uscată
copacii căscau gura mare și haleau vreun norișor alb
vreo ploaie de soare vreun curcubeu
respectau doar luna haină și plină
ascundeau stelele printre crengi care țipau
țipau că mereu va fi la fel
că în lumea primatelor și celorlalte
virusuri organisme unicelulare etcetera
numai lupta contează și colțul mai puternic
fiindcă lumea oamenilor e așa cum scrie istora
condusă din vechime de fiare rele și puternice
fiindcă mereu cei buni mor din cauza celor răi și mor tineri

dar eu trebuia să fiu aceeași și toate legile lor nescrise
nu erau valabile decât pentru ei
până într-o zi...
când se va repeta aceeași istorie
cu o femeie singură de tot pe care alții o înghit ca pe-o cuminecătură
o femeie care nu are dreptul la luptă dreaptă dacă așa e principiul lor
încă de când ea era copil

și iat-o cum se scurge
asudă plânge urinează sângerează singură
până când alții îi fură și ultima amărăciune
s-o ia naiba de ploaie

luni, 30 noiembrie 2015

prevestire

copilul care nu mi s-a născut desenează
pe peretele uterului meu un soare ca o grenadă
de fiecare dată când mă întorc în pat
explodează
de fiecare dată mor cu dinții încleștați

tăcere
doar cântecul din tranșee mai rămâne
singurul tremur pe gura care n-a cunoscut altă gură
sau vorbă de iubire

să fii singură să plângi treizeci de ani că nu ești 
nici mamă nici călugăriță
că ești femeie cu brațele moi și căzute jos
atât de aproape de tine
cum stai înghesuită în pijama prea strâmtă
zdreanță
în dormitorul cu mult praf și coji de semințe pe podea

nu pot dezerta din acest trup nespălat
călcâiele cunt ceară arsă părul e mătase de porumb
mâinile nu mai frământă cozonaci
Crăciunul e vestit de mii de stele toate arse
să fie de departe toți pruncii mei
și toți părinții și părinții lor

duminică, 29 noiembrie 2015

Noua mea pagină pe facebook

Azi am creat o pagină personală pe facebook. Profil: artă. Muzică clasică din colecția proprie și fotografii cu creații artistice legate de muzică de pe internet.

miercuri, 25 noiembrie 2015

marți, 24 noiembrie 2015

notă

ultimele poezii postate de mine pe acest blog sunt culese de pe siteul agonia.ro  Desigur, faptul că nu îmi merge calculatorul decât câte 25-30 de minute și că nu pot accesa programul word mă împiedică aproape complet să scriu poezii. Încă o dovadă că în lumea aceasta banii reprezintă totul, efectiv absolut totul, fapt pe care nu îl înțelesesem când eram tânără, deși nici atunci nu aveam bani. Adevărul e că numai haina îl face pe om. Eu de mult nu mai am bani nici măcar de pixuri sau caiete, etc.

pisici negre și pizza

i.
Pentru că e ajunul Anului Nou, mi-am cumpărat o pizza
şi mi-am ascuns tristeţea mestecând, gustând, amintindu-mi trecutul.
În definitiv, sunt un copil mare.

ii.
Totuşi mă tem că în câteva ore voi fi complet trează.
Încă îmi amintesc coşmarul din noaptea trecută.
Mă luptam să supraivieţuiesc dintr-un incendiu, când un elicopter
s-a prăbuşit lângă casa mea.
Alergam, dar focul era mai iute şi m-a prins din urmă.
Nu mi-am dat seama la timp că mă pot salva doar dacă traversez râul;
acele ape tulburi nu pot fi înfrânte, nu pot fi reduse la tăcere.
Tot restul a ars din temelii: casa copilăriei, fericirea mea, iluziile mele,
amintirile mele.
Apoi m-am trezit îngrozită. Simt oboseala.

iii.
Când eram tânără visam adesea despre viitoarea mea fiică.
Draga şi micuţa mea bestie. Mi-am promis să pun albăstrele
şi grâu proaspăt în camera ei, să îi mângâi unghiile mici şi roz,
s-o las să viseze despre zânele de cristal din lacuri.
Va fi singurul meu vis pentru totdeauna.

După ce am îmbătrânit m-am regăsit singură.
Câteodată simt nevoia să mângâi umbra unui trecător
care alunecă din întâmplare peste zidul casei mele.
Uneori ascult El Condor Passa.
Doar umbre de păsări umplu ferestrele dormitorului.

iv.
Ies din nou să îmi cumpăr încă o pizza. Doar e Revelionul!
O pisică neagră îmi taie calea. E pentru a treia oară luna aceasta.
Pisicile negre sunt creaturi stranii când ninge.

v.
Intru în restaurant şi aştept la masa din colţ în haina mea prea strâmtă.
Întotdeauna cântă aceeaşi muzică disco aici.
Oare am dansat vreodată în viaţa mea?
Chelneriţa îmi vorbeşte puţin ciudat, poate crede că sunt smintită.
Linia zâmbetului ei pare oblică.
După ce îi întorc spatele, îmi urează an nou fericit.
Fac efortul să privesc înapoi şi îi doresc acelaşi lucru.

nostalgie de câine ud

al naibii sarafan din plastic când eram prin clasa a şaptea se lipea de genunchi îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt şi călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase trăgeau în afară de ce nu puteam eu să înţeleg că viaţa e ca un prânz cu lapte şi mămăligă în blid de aluminiu cu aceleaşi linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână de ce nu puteam vedea dincolo de coperţile lucioase ale cărţilor miezul lor galben luminat de becul de patruzeci de waţi tremurând pe căpriorii înnegriţi

poveştile miroseau prea frumos a tipar proaspăt îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului şi le aruncam să crească în altă parte aveam ceva al meu voiam să ţin soarele în mână şi ploaia în privire să le las să cadă să îmi las părul lung până la mijloc dar mama nu îmi dădea voie voiam să cânt la mandolină ca o domniţă bălaie dar eram brunetă şi profesorul de muzică nu mă primise la cor

de ce n-am învăţat să plâng şi să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiştoace stătute cu ochii rimelaţi de ruşine că nu am înţeles la timp de ce oare a trebuit să văd atâţia câini călcaţi de roţi pe autostradă ca să înţeleg în sfârşit cum moare câte un cerşetor bătrân în ploaie cu mâna crispată pe o pungă cu căpşuni primită de pomană

femeie dormind, desen în cretă roșie

îmi imaginez doi oameni care fac dragoste sunt din turtă dulce şi se lipesc la încheieturi paietele de ciocolată se topesc devin ca biscuiţii înmuiaţi în sirop sau ca bucăţelele de pâine uscată înmuiate de preoţi în vin sfinţit

ameţesc şi alunecă fac baie cu spumant sau cu săruri pentru a-şi veni în fire apoi iau viaţa de la capăt el îşi ascunde muşchii puternici şi venele oţelite ea îşi acoperă glezna subţire şi pielea netedă încă prea albă pe sâni

am întâlnit odată un bărbat în trecere îl vedeam ca printr-o mască de apicultor era un stup de femei în jurul lui şi el stătea cu braţele pe şolduri înfipt în pământ cu spatele la mine niciodată nu am mai privit un fund de bărbat dar nici atunci nu fusese vina mea azi amândoi am albit departe unul de altul

atunci era un iz de mugur de brad tânăr şi flori de lămâi strivite în palmă era o poftă să şed drept culcată pe pământul gol şi cald să fi fost poate vară cu ploaie multă şi poate că braţele şi picioarele îmi erau prea fragede atingeam uşor ceafa cu călcâiul dansam pe braţele fotoliului juram că nu voi fuma niciodată şi că-mi voi păstra coloana vertebrală elastică îmbătrânind credeam că voi avea nunta mea bleumarină în rochie tăiată simplu şi drept

numai în anul acela au crescut maci în câmpul de dincolo de gardul meu nu se ştie de unde picase sămânţa s-au scuturat şi înnegrit ca macii dar nu s-au prins deloc

simțire

îmi creşteau unghiile şi părul lungi către lună pe coridor erau urme de bebeluşi sau de paralitici mirosea acru femeile curăţau covoarele cu oţet venea un ger dinspre oase şi astronomii se plângeau că nu pot accepta încă o gaură neagră preoţii că nu pot accepta încă o schismă oamenii blestemau dar călcâiul meu era gingaş şi rotund ca un sân de amazoană ca un măr dulce mă învârteam în loc să merg

era oribil de frumos în sufletul meu mai cădea câte un pod pe unde aş fi putut ajunge la alţii mai cădea câte o furtună o mare tunsă cu foarfeca cum se tund oile se întorcea cu susul în jos apoi tropăia se scutura de uşurare

se făcuse linişte totul era mai simplu
bătrânii mei încă spărgeau lemne şi trenul personal fluiera
aici fusese o gară acolo fusese o fântână
roată după roată

seceta a ucis cătătorii de ape

ştiu îngerul meu erai un înger puternic şi blond care bătea în brunet
nu te speria aşa se întâmplă în lumea asta mică precum o stea cu ţepi
culoarea părului se schimbă dar năravul îngerului niciodată
eu voi muri o singură dată şi tu vei muri pentru ultima oară
ţi-am păşit cărările tale ţi-am învăţat tăcerile tale
am fost împărăteasa copil sau prinţesa din pădurea de liliac
erau frumoase de moarte toate poveştile
te-am iubit
chip de om am fost printre cei care plâng şi am vorbit cuvânt de apă
să-şi amintească omul curat de mine când va vedea
cum soarele încape în aripa unei păsări negre după legea firii
numai atunci va şti cel înţelept
mă va găsi printre sălcii şi stârci prin braţul sfântul gheorghe
sânge amestecat cu mâl
sete
cer plin de frunze care cad
mult după ce copacii nu mai sunt


(notă: referinţe poveşti -- Contesa de Segur şi Michael Ende)

piaptănă-mă frumos

fraţilor aici se-ntâmplă ceva
un om strigă că este omorât sunt eu omul acela
şi acelaşi om priveşte de pe gura fântânii înăuntru
este rugină
pe lanţul de pe roată

toţi tac dacă omul urlă
complice şi cumsecade
toţi urlă şi tropăie fericiţi dacă omul tace
ghem de om cuminte care nu se mai dă de-a dura

se-ntâmplă că e frig în carnea goală
dezbrăcată de piele să înţeleagă cine-o vrea
mereu când se întâmplă ceva lumea îşi zburleşte părul îşi ascute colţii
nimeni nu recunoaşte
este tabu pentru oamenii civilizaţi
pământul strangulat de propriul cordon ombilical
vă imaginaţi cum arată de pe lună chipul pruncului în care ei dau cu sapa
daţi cu sapa fraţilor
mulţi fug în pântecele mamelor unde e cald şi întuneric
eu nu mai exist
există doar varul stins aruncat peste mine
locul de unde preotul mayaş mi-a smuls inima

mâine va fi atât de frumos încât alt copil va plânge
şi lacrima lui de frumuseţe o vor preschimba
în moarte
e interzis să iubeşti

test de virilitate

e paştele şi oamenii se simt creştinaţi
lumea păgână s-a mutat într-o carte nouă
e primăvară în toată legea dar tot ne învârtim în jurul
fenomenelor cosmice riturilor fertilităţii schimbării anotimpurilor
cântăm împreună şi luna plină pocneşte pe centura de castitate

sunt mai agresivă azi împung cu antenele gândacilor
şi altor mici bestii care ies din coaja pământului
împung în dreapta şi în stânga de parcă vreau să uit că sunt femeie
cu colţul ierbii cu ciocul mierlei cu cornul melcului cu acul albinei
chiar cu sămânţă de soare gălbior
împroşc lumea cu teste rorschach ca să ghiciţi cine este mai nebun
cine vede mai multă frumuseţe în roşu şi negru
îmi rup mărgelele din perle false şi vi le-arunc la picioare

nu-i aşa că sunt patetică nu-i aşa că sunt extraordinară
sfântă e frunza care se deschide peste noapte
şi sfântă e ocheada bărbatului către femeie

nu trageți șnurul

până când s-au scuturat pomii interzişi din rai credeam că e numai vară
un anotimp al celor cu inima între creier şi prima vertebră cervicală
o inimă prea jos
fiii şi fiicele unei epoci ca un corn al abundenţei
până când au început să cadă mere pere caise piersici toate de ceară moale
cu fitilul ca un vierme răsucit
îi pocneau în creştet nimeni nu le aprindea
femei cu unghii lungi şi buze geluite nu muşcau nu înfigeau degetele
se făcea vreme goală şi limpede ca un colir pentru cataractă
nimeni nu primea lumină
erau oameni botezaţi să nu creadă în minuni toţi picaţi cu ceară orbi
doar un copil ţinea un măr în palme la marginea cimitirului

cortina cinematografului erau aurie
credeam că seamănă cu aripile unui arhanghel
afară ningea erau poveşti pufoase şi mere caramelizate în vitrină
bătrânul cofetar murise

poezii traduse

Câteva din poeziile mele traduse de mine în engleză. Din primăvară nu mai am programul word pe calculator și nu am bani să îl repar ( nu am nici haină de iarnă, etc.). Așadar nu am mai putut scrie poezii sau traduce, am scris doar povestiri despre viața mea și strămoșii sau familia mea, ceea ce e mai ușor de scris direct pe blog, pentru poezie îmi trebuie timp de gândire și reculegere și multe corecturi. Aici găsiți poezii mai degrabă mai vechi, traduse de mine în engleză (le știți deja)


https://www.smashwords.com/books/view/595132

miercuri, 18 noiembrie 2015

o secvență dezgustătoare și brutală

a fost un film destul de bun odinioară


așa precum totul încape în nimic

am să-ți explic Leonora copilă cu ochii mirați/ vezi tu cerul deasupra noastră și stelele toate/ lumea atâta este draga mea/ e ca și cum ai o bucată de pământ în grădină și acolo crești ceapă și apoi cartofi roșii sau fasole după cum ai nevoie/ nu poți întinde pământul de sub picioarele tale mai mult

vezi dacă tragi de un elastic el se întoarce la capătul celălalt dacă arunci o minge tare la pământ ea se ridică oleacă deasupra/ depinde cât de tare o arunci/ este ca la un examen în scris unde ce gândești cu mintea ta ascuțită nu mai poate fi gândit de ceilalți și tu iei notă mare dar dacă toți ceilalți laolaltă gândesc același lucru tocmai acel lucru nu îl vei putea gândi tu

vezi că degeaba ai vrea să tragi de soare cu dinții că tot nu câștigi nimic/ vezi că degeaba te ferești de oamenii cu gânduri negre fiindcă lângă ei vei zări seninul cerului și stelele strălucind mai tare/
dacă ei vor gândi nu tu vei putea gândi da

să nu spui niciodată te iubesc copila mea fiindcă atunci el nu te va mai iubi cu adevărat ori poate te va urî fiindcă alt loc nu va mai fi în lume pentru alt gând

învață să spui nu
învață că iubirea este un NU mare
și că tăcerea mea te va lăsa să crești

duminică, 15 noiembrie 2015

visul unei nopți de vară

mica mea zână verde eu nu sunt ophelia/ voi rămâne fată bătrână e inutil să așez flori de sânziene sub pernă fiindcă orice aș visa...nu va fi el/ nu va fi dragul meu drag bărbat din inima munților/ domnul meu cu barba încâlcită privind stelele verii ca o bestie vrăjită...

ce aș putea spune?
grâul e încă crud îi pot simți laptele când strâng din dinți
femeile sunt încă frumoase pentru mine prin urmare încă sunt
mai tânără decât acel merișor uscat
odinioară mărul cu mere de aur interzise
păzit de o armată de paingi roșii cu cruce prea fioroși
pentru o fetiță speriată cum eram eu

dar bietul meu hamlet acestea sunt doar povești/ chiar tu ai murit cu mult timp în urmă iar eu/ cine sunt eu să șitu ce fel de mlaștini îmi vor ține aureola deaupra lor?

marți, 10 noiembrie 2015

după-amiază fără faun

azi dimineață mi-era greață de prea mult somn
soarele ca o brută îmi cocea visele fierbinte
mă vedeam în sicriu simțeam că eram moartă așa cum nu pot explica
un mort cald sub zăbranic

îmi scuturam articulațiile până la durere din nou era rece
și cât era de bine să mă îndrept din șale într-o zi simplă ca bună ziua
mi-era tare poftă să prind din nou iz de frunze în nări
moarte pe jumătate plouate îndelung până când fac pojar
și iarba ca o holdă pe care vor cădea încă aburinde
fragede zăpezi cu pielea netedă

fiindcă a mai trecut un an fără verde în lumea mea
ai zice că sunt palidă ca pereții afumați de țigări
încă un an când mă agățam cu disperare de fiecare chiștoc
și de vărsatul cerului peste pământul gol la răsărit
ca orice condamnat la ne-trăire

brusc am îmbătrânit
mai ieri încă mi-erau sortite în palmă ghinde cu șepcuță
le desenam ochii migdalați să semene cu creolele frumoase
mă învârteam în jurul meu până amețeam să scap de răul de mare
cotropită de speranța victoriei
nonviolenței și țărmului cu stânci puternice

la urma urmelor știam Luceafărul lui Eminescu trei sferturi
pe dinafară
fără să înțeleg mare lucru
la urma urmelor sunt atâția oameni care mor mai înainte să trăiască
sau să nu trăiască

luni, 9 noiembrie 2015

poliptic

mai întâi privim și ne reculegem
altarul mielului din Gand
o capodoperă finisată printre cele care cerșesc dreptul
la desăvârșire
precum simfoniile neterminate 
printre cele nouă cercuri ale infernului/ printre planetele lui Holst
și blestemul celei de-a noua
al unui altfel de alchimie/ de triadă materie energie informație
lumea noastră în miniatură cu fixații și grade de libertate
nobilă sau sărmană
corăbii cu catarge albe închise în butelci transparente
precum speranța din cutia primei femei
devenită femeie prin bărbat

apoi barăm cu X tot ce nu ne place
barăm cu O tot ce e omenesc
obrazul moale al lehuzei cu pieptul plin/ obrazul bătrânului care plânge
sfârcul deschis și colțul ochiului/ colțul gurii pruncului și ciotul uscat
din pădurea nebună nebună
cu zvâcnet creangă după creangă către cer

pe cer cresc rădăcinile, numai pe cer
aici la noi se coc ardei capia roșu viu și uneori castane
copiii bat în pumni/ nevestele scutură fața de masă/ 
a trecut vremea mustului și încă așteptăm

pe o bancă fără reazăm
un fluture înclină balanța către răsărit
de parcă ar fi putut fi altceva

pur și simplu

să fie al dracu acela care zice că numai omul rău
ia tot ce vrea din viață
că fetele bune ajung în rai și cele rele unde vor
că toți oamenii cumsecade sunt omorâți dacă nu sunt destul de proști
să îi accepte ca subalterni o putere coruptă
iar cei săraci să stea lipiți pe talpa picioarelor cu pielea la mezat
să fie pe veci al dracu ăla care zice de al naibii că așa e

o lume croită de Machiavelli o lume târguită de Mephisto
o lume soră lume slobodă
toți se cațără se aburcă peste trup din trup peste suflet din suflet
peste sfinți din sfinți și părinți
scară de oscioare scară de lumânărele

mergeam deunăzi cu troleibuzul și m-au călcat și m-au împins și mi-au țipat că
nu am coborât la timp fiindcă tot ei nu m-au lăsat să cobor
să fie ai dracu ăia care zic că numai cel care împinge nu este împins
”allons allons pressons/ pressons sur la gâchette/ il faut bien que tout le monde vive”
mergeam liniștită și fetișcana țigancă mă împinge brusc
mă scuipă de vreo trei ori ca sfântul Petru cu vorbe fără credință
a patra oară sare ca o căpriță dezlegată în două picioare în fața mea
primatologul spune că toate creaturile ordinului își arată ostentativ
puterea și dominanța
desigur s-a dus copilăria cu îngerași în culori blânde
lacrimi pentru cățelușul șchiop și pentru Colț alb și pentru micul orfan Rémi
pentru fetița cu chibrituri
pentru Jean Valjean care moare singur în frig după zeci de ani
în slujba binelui
ce a mai rămas în afara stropului de sânge din lacrimă
lăptișor de matcă
pe când ceilalți bocesc ascuțit ca hienele

să cadă zăpadă peste omul care tace așa spun toți
să vină din nou vremea lui Irod după sum e scris în stele

”Il dit non avec la tête/Mais il dit oui avec le cœur
Il dit oui à ce qu'il aime/Il dit non au professeur”
deschid ferestrele că oricum nu am cui vorbi
să intre soarele să moară bacilul Koch plus alți germeni 
încă nedescoperiți
da

marți, 3 noiembrie 2015

cântecul celui fără nume

tu nu ai niciun sens nici sus nici jos nici interzis
poate vorbele tale in-ter-mi-ten-te
precum drumurile fără sens din copilărie cât e hăul sângelui tău
toate nu au nici răsărit nici apus

mi-ar fi plăcut să stăm de vorbă filozofie
ca și cum tu erai preotul acela bătrân și fără riduri
stăteai în amvon și predicai
a doua zi după ce m-ai trezit din patul imens cu perne de o sută de ani
cruce peste crucea dintre sânii mei de fecioară
cum e posibil așa ceva
din ce fel de matcă ai apărut/ din ce fel de cocon ai făcut aripi
să mi te-așezi printre gânduri licurici din visul unei nopți de vară
era frumos să am boiul mândru
să adulmec cum răsar stelele cele încă neîmpărtășite precum tainele
cele întru ființă și neființă
iar tu erai ca un cerc de soare căzând într-un cuib de iarbă și păcat

ar trebui poate să îți explic
așa ca pe vremea când toți erau nebuni de-a binelea
iar eu nu uitasem gustul poamelor mici și aurii din mărul interzis
era grădina mea
un viitor rostuit spre putregai dincolo de bibliile cele mai vechi
cu cotor negru mai ales
și cum era posibil așa ceva
să cred că oamenii pot primi în brațe flori din flori și copii fără părinți
că putem discuta curat doar filozofie
când totul părea cules din moara vreunui alt quijote
și amânam mereu să citesc suferințele tânărului werther
iar tu mereu trăgeai deoparte viața mea ca pe-o cămașă de forță

dar te iubeam, erai lumea de atunci

joi, 29 octombrie 2015

despre stele și alte culori (jurnal)

spune și tu nu era frumos când aveam bunici pășeau câte puțin din piatră în piatră aveam și noi poarta vopsită verde nu ți se pare normal era cutia de scrisori verde și banca de la intrare verde ce mare lucru să fii mic spuneau toți erau ai mei bunicii nu erau nici mari nici mici iar eu trăiam cât un an într-o zi pur și simplu îmi plăcea să suflu în păpădii și îmi făceam brățări din lanțuri de tulpină za lângă za și lanțuri de atârnat la gât toate lucrurile intrau frumos unele într-altele stiloul în călimară aluatul în tavă bunicii în cămara cu povești

desigur nu mă gândesc la moarte fiindcă toți ne așezăm cumva de-a dreptul după ce am învățat tot ce putea încape în inimă toate vechi și nouă toate sau după ce toți ceilalți ne-au învățat pe de rost cu năravurile de zi albă neagră sau de sărbătoare

poate că știi dintre toate lucrurile care m-au păcălit cel mai tare îmi pare rău după tabla neagră și creta albă așa de mult credeam că totul e ca albul pe negru încât am aruncat și eu zăpadă din curtea școlii bulgărele s-a spart și apa a înnegrit tabla mai tare la mijloc apa care este mereu liberă până într-o zi...

pietrele trec și apele rămân până când prundișul s-a măcinat

nu-i așa că mă crezi când îți spun că azi noapte m-am speriat? eram singură și erau două stele mari pe cer una lângă alta erau ca doi păianjeni albi ca pe vremea când bunica spunea că păianjenii albi înseamnă că primim o veste era o amintire frumoasă în care laptele țâșnea din ugerul vacii proaspăt ca stelele de ieri dar eu

mă gândeam ce păcat că am omorât cu o zi înainte încă un păianjen mic și negru sub fereastră de ce doamne trebuie să omorâm ce nu ne place?

(29 octombrie 2015)

duminică, 24 mai 2015

linişte


acel ceva numit sfinţenie

Acest text a fost respins pe siteul Hermeneia, nefiind considerat "literatură". Eu cred că e literatură şi se înscrie în categoria memorii sau scrieri autobiografice. Este posibil ca faptul că a fost respins să se înscrie în lunga serie a persecuţiilor asupra mea începând cu 1984, numai fiindcă eu am fost persoană din clasa socială inferioară şi săracă în raport cu toţi colegii mei, exact aşa cum scrie în romane că se întâmplă mereu. Deci toţi mă omoară, efectiv nu au lăsat absolut nimic din viaţa mea din 1984. Nu este un text antiromânesc, dimpotrivă, eu am fost dintre cei mai adevăraţi patrioţi din România. Vă pot găsi exemple de texte mult mai cinice sau critice la adresa poporului român, care în schimb primesc lauri şi sunt acceptate pe net sau publicate. Se pare că din nou funcţionează dublul standard, fiindcă am fost om sărac din copilărie...în plus ei se pare că îmi vor moartea efectiv, fiindcă fără nicio vină din partea mea m-au declarat nebună, fără defect sau tulburare psihică, doar fiindcă ei vor să prospere prin crimă şi minciună. La fel şi editorul pe Hermeneia din câte se pare.

Mai întâi de toate trebuie să precizez că eu nu sunt Dumnezeu, dar sunt câteva lucruri pe care trebuie să le ştiţi pentru a înţelege modul în care m-au torturat o viaţă întreagă, în afara faptului că mi-au spus de multe ori că pentru ei eu sunt un sacrificiu ca Isus Cristos.

1) Calmul meu deosebit, pacea, seninătatea şi intelectul puternic, lucruri proverbiale printre cei care m-au cunoscut. Nu sunt vanitoasă, aceste lucruri nu erau simplă linguşeală, erau adevărul. Acum mă doare foarte mult să îmi amintesc, după o viaţă întreagă de suferinţă, închisoare şi abuzuri continue din 1984, când aveam doar 13 ani. Am dăruit în permanenţă numai binele celorlalţi, am primit în schimb numai răul şi ura şi lipsa de respect. Culmea abjecţiei, deşi m-au izolat complet şi m-au lăsat fără bani de pâine, au mai şi inventat că eu aş fi nebună, în ciuda faptului că nu am avut niciodată nici halucinaţii, nici delir şi absolut nicio altă tulburare, am citit totul despre aceste lucruri şi am avut suficientă inteligenţă pentru a mă judeca pe mine însămi şi chiar pe alţii. Am avut mereu şi un caracter perfect şi un suflet frumos. Am spus mereu adevărul, începând cu 1984, dar mama mea a spus încă de atunci că mă va distruge în chinuri şi oricum toată lumea o va crede pe ea şi va crede că eu sunt nebună. Deci încă o dată ideea sacrificiului, adică a unei crime monstruoase în care societatea este complice cu mama criminală, conform regulilor medicinii. Şi de ce? De ce ura faţă de omul bun? Nu ştiu, citiţi mai departe...Eu am trăit în chinuri inumane timp de 31 de ani, aşteptând să am copilul meu, fără nici cel mai mic păcat sau greşeală o viaţă întreagă, fără nicio urmă de nebunie. Ei mi-au spus chiar că credeau că mama mea este o mare vrăjitoare căreia chipurile sunt eu sacrificată, după care au inventat că proştii credeau că eu eram vrăjitoarea, deşi nu era absolut deloc logic. Eu am fost şi un om foarte răbdător, gândurile mele erau o infuzie de frumuseţe şi iubire, iubire adevărată faţă de oameni, care mi-a dat aripi până la stele. Apoi porcii au intrat în altarul şi biserica spiritului meu, au tâlhărit, au violat şi au scuipat, transformând totul în gunoi. Oamenii cred că eu am fost nebună şi m-au închis în spitalul de psihiatrie pentru simplul motiv că un profesor universitar m-a abuzat sexual, deşi eu nu am avut nici cel mai mic păcat. Dar el a avut imunitate fiind profesor universitar, în timp ce eu am implorat în genunchi din 1984 să am dreptul să fac o facultate ca om liber între oameni şi să am copil. Am explicat de ce consider că sunt un om de valoare şi merit aceste lucruri. Dar lumea l-a crezut pe el, deşi eu nu am minţit o viaţă întreagă, nici măcar o dată, iar psihiatrii m-au masacrat, spunând că ei fac acest lucru pentru a mă proteja de avansurile sexuale ale acelui monstru. Colegii şi profesorii mi-au spus că eu nu am dreptul să fac facultatea sau să profesez, din acelaşi motiv, adică pentru că el a poftit la carnea mea... Eu nu am avut absolut nicio dorinţă sexuală o viaţă întreagă. Numai după vârsta de 35 de ani am început să percep telepatic gândurile celorlalţi, care erau numai otravă, vugaritate şi ameninţări de moarte. Nu am auzit niciodată „voci”, au fost numai gânduri şi unii chiar mi-au spus peste mintea mea că e un lucru normal, dar că eu nu ştiam acest lucru până la 35 de ani, datorită marii mele purităţi sexuale. Acum câţiva ani mi-au spus că „tu eşti spiritul naţional al acestui popor” şi de aceea te-au distrus, parţial pentru că acesta e obiceiul lor, precum în faimoasele legende „Meşterul Manole” sau „Mioriţa”, care erau adesea citate de tatăl meu sau de alţii din jurul meu.. Ei spuneau că tocmai fiindcă am fost spiritul lor naţional m-au mâncat şi m-au torturat încontinuu exact după vârsta de 13 ani, respectiv trezirea mea ca om în vârsta tinereţii. Tata recita adesea în prezenţa mea "şi să schimb a ta coroană într-o ramură de spini", dar şi multe altele şi alţii la fel.

Un alt lucru foarte important este că am citit foarte mult, literatură, istorie, istoria artei, filozofie, fiind în contact cu valori culturale din trecut şi mi-am cultivat frumos intelectul. Am citit şi multă literatură românească şi am fost culegătoare de folclor în anii adolescenţei (am pierdut acele caiete). Trecând anii, am înţeles tot mai multe lucruri, inclusiv puterea muzicii asupra spiritului omenesc.

2) Modul în care am fost crescută şi legătura dintre intelectul şi trupul meu şi dimensiunea ancestrală a acestui popor şi altora. În primul rând, am avut o educaţie foarte bună, pas cu pas, poate mai mult decât vă puteţi imagina. În al doilea rând, am fost crescută în case mari, cu grădini şi curţi mari, deşi în totală sărăcie. Ceea ce era ciudat legat de aceste case este faptul că erau foarte rare printre celelalte case, fiind singurele izolate, separate complet de vecini, cu grădini în care nimeni din exterior nu mă putea vedea cum mă joc, ceea ce crea perfectă linişte în jurul meu şi un sentiment de deplină libertate. Ambele case, cea de lângă Bucureşti sau cea din centrul ţării, erau astfel. În al treilea rând, în ambele locuri erau obiecete vechi cu mare forţă şi valoare. Aici, lângă Bucureşti, aveam o tricicletă veche, jucării şi cărţi din perioada interbelică, cărţi scoase din circuit de regimul comunist. Am descoperit şi buchisit dintr-un Fibel vechi (nu ştiu al cui fusese) şi după ani şi ani am descoperit că vărul meu de la Sibiu, cu nouă ani mai mic decât mine, începe să înveţe la şcoală din acelaşi Fibel (nu s-a reeditat). De asemenea erau multe fotografii vechi, bijuterii vechi şi obiecte antice şi preţioase de porţelan, şi multe alte obiecte vechi din care mai am o parte, deşi multe au fost tâlhărite după moartea rudelor mele. Astfel eram în contact foarte strâns cu trecutul. Eram de mică foarte îndrăgostită de natură, având privilegiul să observ şi să înţeleg frumos fenomenele naturale. Printre multe alte lucruri, undeva într-o magazie veche, cineva pictase un Mickey Mouse aşa cum apăruse pe ecran prima oară la începutul secolului XX. Grădina era înconjurată de tufe mari de liliac şi mie îmi dădeau să citesc povestea contesei de Segur despre o prinţesă închisă de un spirit rău într-o pădure de liliac. Erau enorm de multe astfel de coincidenţe, dar naşii mei care mă creşteau (părinţii nu veneau în vizită nici când eram bolnavă), erau oameni foarte buni. Casa noastră de la ţară era exact în centrul geografic la României, aproape de Cârţa, zonă cu vechi tradiţii. Această casă, de asemenea săracă, era foarte diferită de celelalte case din sat, fiindcă avea multe comori vechi, costume populare, fotografii şi obiecte ceramice sau mobilier vechi şi frumos. Pe lângă războiul de ţesut din lemn erau multe obiecte vechi pentru procesarea lânii sau de altă folosinţă, ale căror nume parţial le cunoşteam, dar le-am uitat de-a lungul anilor de martiriu şi izolare, la fel cum am uitat numele arborilor din pădure pe care bunicu mi-i arăta când mergeam cu carul după uscături. În ultimii ani fratele mamei mele a avut grijă să distrugă o parte din dovezi şi comori, de pildă a luat pozele la care mă uitam, a luat unele obiecte, a distrus mobilier vechi şi deosebit... În sat, casa noastră era singura cu Isus răstignit la poartă, lucru care nu este obişnuit în acele locuri. Bunicul meu avea obiceiul să arunce vechituri, lucruri deosebite care nu mai pot fi întâlnite nici în muzee azi. După aceea l-au izolat mulţi ani până i-a venit timpul să moară. Bunicii mei erau ţărani foarte harnici în ciuda sărăciei, astfel încât gospodăria era înfloritoare în copilăria mea. Eu am fost de mică acolo în contact cu cântece şi tradiţii vechi pe care le preţuiam foarte mult, eram o adevărată păstrătoare. În ultimii mei ani de viaţă (destul de mulţi) nu am mai avut bani nici să ajung într-un parc în oraş, darmite acolo, în paradisul copilăriei mele. Am fost complet izolată, închisă în cameră şi torturată şi scuipată cu ură zilnic, în ciuda iertării pe care am oferit-o oamenilor. Nu am avut bani de hrană, darmite haine sau pantofi. Casa de lângă Bucureşti au vândut-o şi distrus-o.

3) Biserica şi morţii sau înmormântările. Este ceva asemănător cu obiectele vechi sau antice. Nu voi face referire al cultul morţilor de-a lungul istoriei omenirii. Nu voi explica nimic despre disecţiile cadavrelor în Facultatea de Medicină. Este desigur ceva important legat de aceste lucruri, asta este tot ce spun. Adaug că în ultimii ani rudele mele s-au stins din viaţă în zile semnificative, de Paşti, de Crăciun sau de Anul Nou. A fost foarte dureros pentru mine. În anul 2007, vreme de vreo două luni, unii au intrat peste mintea mea spunând încontinuu că se închină, se închină până la pământ, se înclină în faţa evidenţei, se cutremură şi pleacă...Apoi am fost monstruos torturată sexual (ceea ce voi numiţi halucinaţii sau fu...ut) şi unii spuneau că acei oameni care mă chinuiau erau armata ţării. Atunci cine erau cei care se închinau? Eu eram calmă, eram înţeleaptă şi eram un om bun, cum fusesem toată viaţa. Am răspuns cu dreptate nedreptăţii şi aveam mereu gânduri de bine pentru toţi. Bineînţeles nu am crezut în balivernele celor care spuneau peste mintea mea că "armata te-a distrus" sau că "tu Cristina ai fost un om drept într-o lume strâmbă" (acest lucru mă tem că e adevărat) sau că oamenii credeau că eu aş fi ţigancă, vulgară, rea, proastă, etc. Oamenii nu aveau ce să aibă cu mine. Mi se mai spunea că au legat viaţa mea de fenomene politice, deşi nu am avut nicio legătură cu politica şi nici familia mea, pentru că voiau să controleze proştii din ţara asta.

Rezistenţa mea psihologică a fost în zadar. Crezusem în bine o viaţă întreagă, asta e tot. Unii intrau peste mintea mea cu vorbe vulgare şi mă afuriseau că eu eram curvă şi rea iar alţii intrau cu ideea contrară că am fost un copil chinuit de maică-sa toată viaţa fără vină, ca şi cum voiau să toarne în mintea oamenilor minciună despre mine şi în mai mică măsură adevăr. În ultimii ani m-au îngrăşat indirect prin torturi enorme şi mi-au distrus intestinele şi organele interne. Măruntaiele naşului meu au fost îngropate în grădina mea, fiindcă aşa a spus cel care l-a îmbălsămat. Totuşi, omul acela care m-a crescut cu credinţă în bine şi dreptate, puţea înfiorător, fiindcă nu a putut fi îmbălsămat, după o suferinţă îndelungată.

Cu toate că tot ce am scris mai sus e adevărul, se pare că oamenii au creat legende referitor la caracteristicile mele spirituale, minciuni urâte, pline de venin şi ură. Adevărul este frumos, dar trist. Au inventat chiar că prin moartea mea ei speră să creeze o zonă liberă de fenomene seismice în România. Naşul meu, pe jumătate arhitect, îmi spunea cu amărăciune, când eu mă plângeam odată de necazuri, că eu nu ştiu prin câte a trecut el, de exemplu eu nu am avut un cutremur de ziua mea, cum avusese el, sau că nu a căzut o cărămidă pe Calea Victoriei pe lângă mine, cum i s-a întâmplat lui. În ultimii 10 ani am fost complet închisă şi înconjurată cu multă vulgaritate pe străzi şi în faţa blocului şi ducând lipsa banilor pentru nevoi bazale. Prin tortură mi-au şters din amintire comorile de cultură acumulate prin muncă asiduă de-a lungul vieţii. Dar amintirile din copilărie până azi nu le-au putut şterge. M-au masacrat, nu am fost niciodată nebună sau rea, nici măcar un strop. (Chiar acum ei spun că „aia e o adevărată doamnă pe lângă asta”. Nu ştiu la cine se referă, dar nu au dreptate, doar scuipă încontinuu peste mintea mea). Ce s-a ales de marea mea dragoste pentru omenire, de toate gândurile mele bune aruncate în vânt? Efectiv mi-au furat viaţa 44 de ani, fiincă de când sunt tânără cu conştiinţă proprie, din 1984, nu m-au mai lăsat să exist deloc. Au încercat să mă facă să cred că Bucureştiul este o cloacă de draci, teorie care nu e validă, fiindcă lucruri rele se întâmplă şi în alte părţi, din câte am putut vedea şi eu. În ultimii ani am fost obligată de foame să cerşesc la colţul străzii de câteva ori, după tot ce mi-au făcut...

Acum vă întreb pe dvs: puteţi nega existenţa Sfintei Treimi, dacă aţi fost atenţi la ce am scris mai sus? Chiar acum cineva mă scuipă:”Dă-o dracu!” Până când, Doamne?

Mi-au mai spus în trecut că m-au crucificat de multe ori, dar poporul acesta de idioţi nu a vrut să înţeleagă. Eu nu cred acest lucru şi nu ştiu ce înseamnă crucificare pentru ei. Ceea ce pot spune e că de câteva ori am suferit oribil, până când mâinile mi-erau reci şi galbene şi că am avut unele simptome ca şi cum îmi pierdeam viaţa, după care îmi reveneam foarte greu, ieşeam pe stradă şi în astfel de ocazii erau oameni puţini pe străzi, care mă evitau. De asemenea pot spune că mi-a fost tare rău când m-am întors de la biserică în noaptea de Înviere din 2006. Parcă muream, dar mama era cu mine şi tot primea mesaje de Paşti pe telefonul mobil (Cu mine nimeni nu a vorbit o viaţă întreagă, nici nu mi-a trimis mesaje, deşi am fost un om perfect bun şi normal şi pentru mine era o sărbătoare să fiu împreună cu alţii, să scriu sau să primesc o scrisoare. Am mai primit înainte de prima mea mea internare psihiatrică din 1992, le am şi acum, după care toţi m-au păsărit, nu ştiu de ce, fiindcă eu nu m-am schimbat. Probabil este vorba de condescendenţa şi respingerea habituale în lumea celor sus-puşi faţă de oamenii din clasa de jos cum sunt eu. Am primit direct în faţă, nu telepatic, multe ameninţări gen "să te ia moartea" când eram tânără. În ultimii 10 ani verific zilnic cutia poştală şi nu e nimic pentru sufletul meu). La Paştele din 2006 unul dintre mesajele mamei m-a îngrozit, fiindcă era din partea unui prieten evreu şi scria „fie ca lumina peste mormântul lui Cristos să vă aducă pace”: Vă daţi seama – lumina peste mormânt - când era Învierea şi eu simţeam că mor. că leşin...iar mama a spus „ce drăguţ!”

Alţii mi-au spus că adevărul despre mine nu se poate, fiindcă ar crea un val prea mare de antisemitism. Şi de aceea ei consideră că eu trebuie să mor pentru păcatele celorlalţi. Nu am avut nicio legătură cu evreii, deşi numai după 1984 tata avea câţiva prieteni evrei. Înainte de 84 naşul meu avea şi el prieteni evrei, păreau oameni buni şi el vorbea frumos despre ei şi chiar i-a vizitat după 89 în Germania. Se pare însă că până şi azi funcţionează ideea veche „e precis o conspiraţie evreiască dedesubt”. În ultimii ani unii mi-au repetat idei de genul „dar evreii sunt întotdeauna deasupra fiindcă sunt cei mai deştepţi”: În mod direct, nu în mintea mea. Acum câţiva ani, poate vă amintiţi, actorul Florin Piersic a încercat să recreeze anumite idei legate de evrei la televizor. Când eram copil erau multe bancuri legate de evrei pe care le ştiam şi eu, circulau peste tot.

Şi ultimul lucru pe care vreau să îl spun legat de evrei: în 1987 mama mi-a adus o enciclopedie franceză Quid unde am găsit întâmplător că evreii erau persecutaţi de creştini fiinndcă ei sacrificau proprii lor copii sau copii creştini adoptaţi, pentru a reitera suferinţele lui Cristos. Mai am încă acea carte. În 2007 au intrat peste mintea mea nişte creaturi oribile (nu ştiu dacă erau evrei) care mi se adresau în engleză cu „my child” şi spuneau că ei sunt evrei şi că o lume fără Dumnezeu nu e posibilă, în ciuda eforturilor unora, dar că Dumnezeul nostru, Dumnezeul creştin, nu va domni niciodată fiindcă. de exemplu, eu, deşi nu am păcate, am avut diverse greşeli care au dus la lipsa de respect şi prejudecăţile oamenilor legate de mine. Spuneau că eu am fost Mielul lui Dumnezeu şi oamenii şi-au pierdut treptat încrederea în mine şi că întotdeauna se întâmplă aşa. Dar eu spun adevărul: nu aveau dreptate legat de greşelile mele, eu nu am avut nici greşeli, dar au existat mistificări şi înscenări în viaţa mea. Acel om mi-a mai spus că profesorul care m-a distrus a fost corupt de ei, fiindcă i-au oferit o viaţă de putere şi plăceri în schimbul distrugerii vieţii mele. Ca şi cum el era un fel de Golem pentru ei. Nu ştiu dacă e vreun strop de adevăr în acele afirmaţii.

Şi pentru a adăuga o coda: chiar acum ei spun :”Cum? Guvernul minte, biserica minte, etc.?” Nu am avut nicio legătură cu guvernul sau biserica. Dar ei mi-au spus că am fost doar folosită de toţi pentru ca ei să aibă „putere” asupra nebunilor şi proştilor. Gândiţi-vă puţin: pare logic, fiindcă puterea nu se poate da nimănui, se poate doar lua. Prin furturi şi crime şi minciună oamenii răi (sau puternici, dacă vreţi) au avut dominaţie de-a lungul veacurilor, lovind în cei fără apărare. Aşa a fost de la organizarea primitivă a omenirii, aşa este şi în lumea animalelor, dar mai puţin crud ca la oameni. Iar preoţii mereu au sacrificat şi ei oameni şi fecioare nevinovate. Şi toate cărţile bune şi inteligente spun acelaşi lucru. Eu nu ştiu ce este în mintea lor, dar probabil că sunt nişte minciuni, fiindcă...privesc în jurul meu: gol şi singurătate o viaţă întreagă deşi nu am greşit nimic, martiriu, lucruri bune în zadar, teancuri de cărţi şi muzică clasică în zadar, durere în abdomen, etc. Şi privesc în oglindă şi văd riduri de tristeţe adâncite în jurul gurii, exact cum scrie în cărţi. Şi privesc pe blogul meu de poezii şi văd că nimeni nu le-a apreciat şi aproape că nu sunt comentarii în afară de cele de la o prietenă (prin corespondenţă) din Iaşi care a devenit autoare de haiku şi ea şi a fost în vizită în Israel (apropo de evrei). Şi privesc în ochii mamei mele şi văd acea privire de mamă aşa zis dominantă şi hiperprotectivă în aparenţă, aşa cum în teoriile vechi era scris despre mame de schizofreni (ea se preface, restul sunt invenţii psihiatrice). Şi privesc cerul deasupra Bucureştiului şi văd că stelele au putere slabă şi sunt rare iar pescăruşii (care au apărut numai după 89) sunt tot mai vorace. Şi televizorul vecinei de dedesubt latră de dimineaţa până noaptea târziu. E surdă numai de vreo trei ani, înainte erau altele, bormaşini, etc. Şi pe stradă oamenii plimbă zeci de cărucioare cu copii (cam ciudat pentru plimbările mele scurte) şi în ochii lor e răul, răul efectiv.

Odată ascultam muzică românească populară şi chiar atunci m-au violat monstruos de la distanţă (ceea ce ei numesc fu.... dar eu nu ştiam) şi chiar atunci cineva a intrat pe mintea mea spunând „ţară de că..at. Ţară de fu..cioşi”. Apoi mi-au spus că şi restul lumii m-a f.. şi că credeau, culmea, răul despre mine (?), dar când ţara asta m-a f..., totul s-a terminat pentru mine. Nu au dreptate, fiindcă pentru mine totul se terminase încă din 1984, de când închisoarea era deplină. Şi niciodată nu am pierdut ceva, cum spun ei, fiindcă niciodată nu am avut ceva şi am fost doar torturată în carceră viaţa toată. Deci mi s-a furat cu sila tot. Ei mai spun că în lupta dintre diavol şi înger întotdeauna învinge diavolul şi de aceea eu nu am avugt nicio şansă. Îmi amintesc din nou jocurile din copilărie, când jucam v-aţi ascunselea cu alţii şi se număra „din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic”. Totul era pacific atunci, rar ieşea vreun rechin, cel puţin în viaţa mea. Şi apoi strigau „şi urma scapă turma”, ceea ce îmi aminteşte cu durere că toţi se acoperă unii pe alţii prin minciună şi mereu intră peste mintea mea cu ideea că vor să „muşamalizeze totul”. Copiii din ziua de azi în faţa blocului meu urlă vulgarităţi greţoase şi îmi amintesc că pe vremea mea nu era aşa, cel puţin nu în faţa mea...eu până la 18 ani nici nu cunoşteam defel cuvintele atât de des folosite pe străzi azi, aşa m-au crescut.

Şi îmi amintesc totul de când eram copil...Niciodată nu mi-am putut imagina că oamenii cred răul despre mine. Îmi amintesc cum colegii mei de liceu erau păcătoşi şi răi şi aveau „întruniri” în care îşi băteau joc de profesori sau de copiii cuminţi cum eram eu. Nu am putut fi ca ei. În facultate m-au respins din acelaşi motiv, cu pretextul diagnosticului psihiatric. Familia m-a respins fiindcă m-am opus tratamentului inuman pe care îl aplicau rudelor bătrâne şi bolnave fiindcă voiau să scape mai repede de ei şi ziceau că eu sunt nebună. Mă chemau să am grijă de bătrâni şi, când începeau să îşi revină, îmi spuneau pe şleau că eu le stric "rânduiala" şi că sunt nebună şi mă alungau ţipând şi cu certuri. Un coleg de liceu mi-a spus demult că eu şi colega mea de bancă vom fi sacrificate psihiatric, fiindcă aşa s-a hotărât de cînd ne-am născut de către oamenii puternici în societate. Şi aşa a fost, ne-au închis pe amândouă. După ani, când aşteptam în staţia de troleibuz în 2007, o femeie din mulţime a început să strige arătându-mă cu degetul „Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă cum arată!”. Eram suplă pe vremea aceea. Dar nu am înţeles ce avea cu mine. Altcineva a spus „aia s-a dezbrăcat pe stradă”. Niciodată nu crezusem că oamenii pot inventa minciuni pentru a îi distruge pe cei buni şi lipsiţi de apărare. Eu cred că la fel de vinovaţi sunt cei care cred în rău. Alţii mi-au urlat pe stradă în ultimul timp „grăsime afumată!”. Alţii intră mereu peste mine cu idei absurde că „a avut greşelile ei în tinereţe, de ce nu înţeleg ei că s-a schimbat?” Nu am avut nicio greşeală şi m-au chinuit monstruos 31 de ani. Alţii spun că trebuiau să spună că i-au iertat păcatele. Dar nu am avut niciun păcat. Atunci de ce? Nu îmi vine să cred că ei credeau că eu aş fi păcătoasă. Alţii îmi strigau tare pe stradă, când treceam pe lângă ei: "du-te la muncă jigodie!". Cum niciodată nu am fost jigodie şi chiar la muncă mă duceam, nici nu m-am gândit că se gândeau la mine, dar vorbele lor îmi rămâneau în memorie şi se înmulţeau. Dacă întâmplător eram într-un taxi (când a trebuit să merg odată la gară) îmi puneau vreun nenorocit de radio fm (fabrici de spălat creiere) la care se vorbea despre căţele Molda, moldoveni mioritici şi mai ales căţelirea căţelei scăpate din lesă, cu mult umor grotesc şi răutăcios. Eu a trebuit să renunţ şi la radio şi la televizor din lipsă de bani. Priviţi pe stradă: e plin de bani, de maşini una după alta, râuri de benzină, haine şi telefoane scumpe şi multe bancnote şi cărţi de credit, chiar şi în supermarket...Iar eu cerşesc şi sunt săracă din copilărie. Femeile mai sărace care merg la biserică nu mă salută (unele vecine) fiindcă, deşi nu au bani mulţi, s-au înrăit şi nu îi înţeleg pe cei care nu au deloc, pe oamenii cu suflet bun şi curat cum am fost eu...Alte credincioase cu cruce la gât citesc ziare de scandal şi bârfe sexuale...Pe vremuri era moda icoanelor şi rozariilor atârnate de parbrizul maşinii. Într-o zi am dat peste o slujbă la biserică pentru şoferi şi maşinile lor nou-nouţe...Atunci cum au putut inventa că eu am fost rea sau păcătoasă?!

Acum ei spun ceva asemănător cu sloganul „fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor”. Cineva spune că fiindcă am fost aşa virtuoasă şi bună, sunt exact genul de femeie pe care îl detestă. Ştiţi ce faceţi? Torturând şi omorând oamenii curaţi şi nevinovaţi, cum am fost, eu lăsaţi cicatrici pe faţa pământului, scuipaţi obrazul lui Dumnezeu, un Dumnezeu înţeles într-o formă mai ideală, hegeliană dacă vreţi. În plus ei spun că eu ştiam prea mult pentru vârsta şi condiţia mea socială modestă. Nu au dreptate, abia după 30 de ani am început să înţeleg lumea în care trăiesc (mai ales după ce am citit cărţi de istoria artei, nu râdeţi) şi abia după 34 de ani lucrurile au început să fie mai clare. Dar am fost o persoană inteligentă şi repet, cred că meritam viaţa şi drepturi depline, nu moartea. Nu am avut nici măcar un strop de nebunie. Înainte de 30 de ani era dulcea pasăre a tinereţii sau splendoare în iarbă, dacă vă amintiţi acele filme.

Această povestire adevărată despre viaţa mea nu este o poveste poliţistă sau un roman misterios ca „Numele trandafirului”. E adevărat că unii pot trage concluzia că evreii m-au sacrificat acelui profesor, dar nu e concluzia logică. Eu am prezentat faptele absolut clar, fără nicio exagerare sau eroare de interpretare. Mai adaug un fapt: înainte să mă închidă în 1992 în spitalul de psihiatrie, naşul meu s-a dus în vizită la acel profesor care mă abuzase, să stea de vorbă cu el (aşa mi-a spus). Mi-a spus că nu înţelege cum m-am putut îndrăgosti (eu de fapt nu am avut nicio greşeală) de un om atât de slab şi nu mai ştiu cum. Nu ştiu ce au discutat. Apoi m-au închis în spitalul de psihiatrie. Am aflat abia în 2006 că acel bărbat căruia a trebuit să îi sacrific întrega viaţă şi care îmi făcuse multe promisiuni, era căsătorit, de fapt recăsătorit. Deci m-a omorât pentru alta, aşa ca la carte...

Mai adaug că o parte din lanţurile închisorii mele au fost legate de însemne şi simboluri culturale numeroase, ceea ce ise leagă de aspecte spirituale. De pildă poetul Coşbuc. Când eram copil, mă puneau să repet mereu poemul Teotolinda al lui Coşbuc, care nici nu era cunoscut pe vremea aceea şi bunica îmi sugera că soarta mea va fi la fel de tragică, la fel cum îmi spunea că eu semăn cu Maria Stuart şi voi suferi la fel ca ea. Eu nu credeam deloc. Apoi am dat examen la intrarea în liceu din poezia lui Coşbuc, m-au mutat cu părinţii într-un bloc vecin cu liceul Coşbuc, bărbatul care m-a distrus spunea că e din satul Coşbuc şi mă va duce şi pe mine acolo, etc. Totul - curat adevărat - dar desigur nu m-a dus. M-a dus tata în vara lui 89 fiindcă lucra ca inginer acolo. M-a dus cu forţa acolo şi m-a bătut chiar la Sîngeorz Băi. Avea oricum obiceiul să mă bată violent şi des după ce am ajuns la vârsta adultă. Înainte mă bătea mama, tot fără niciun motiv. Tata chiar a plantat meri aduşi de el de la Bistriţa în grădina pe care am pierdut-o şi unde speram eu să refac totul frumos la vârsta maturităţii. Este adevărat că tata mi-a cerut acordul când a vândut casa înainte să moară, şi eu am acceptat, fiindcă oricum aveam multe probleme. Înainte să moară tata ştia că va muri, mi-a cerut iertare şi, cu două zile înainte să moară, m-a sunat să îmi spună că trebuie să îmi caut casă să mă mut de unde stăteam cu chirie. Eu nu am înţeles ce vrea, nu credeam că va muri. Apoi toată moştenirea mea s-a prăpădit în urma căderii pieţei imobiliare şi rapacităţii unor oameni răi. Am rămas complet fără bani. Nu mă pot muta cu mama, mai bine mor. Cu o zi înainte să moară, tata a spart bufonul de la curte, unul din preţioasele obiecte antice de porţelan de la bunica. Eu nu am vrut să îl repar, a ajuns la tobogan. Împotriva voinţei mele (moştenitoare legală directă), şi în ciuda împotrivirii preotului parohiei (fiindcă nu era legal), mama a făcut un contract cu un avocat că îi dă locul meu de veci, unde voiam să fiu îngropată în viitor, şi că rămâne să mă îngroape tot peste naşu şi tata, deşi locul meu nu e acolo. Am iubit nu doar adevărul şi dreptatea, dar şi viaţa.

Din 2007 am fost chinuită zi de zi şi noapte de noapte. Nu ştiu cărui diavol s-au închinat toţi atunci şi de ce nu vrea nimeni să creadă în Dumnezeu şi în ce e bun şi drept. Am aşteptat 44 de ani. Am suferit 31. Mi se răspunde mereu că oamenii de rând sunt nebuni şi proşti şi că nu îi interesează decât sexul şi banii.

Cât despre problemele mele de sănătate din ultimii ani (în 2007 eram fericire absolută, supleţe, iertare faţă de oameni, nefumătoare şi sănătate bună) cred că vă puteţi imagina că sunt grave, că medicii nu mă tratează şi că nu sunt ipohondră: picioare umflate, uneori rău de tot, calde şi roşii, înţepături la inimă cu dureri de ore în şir, scaune cu sânge sau creionate, obezitate androidă, greţuri, dureri de cap, paloare, scurgeri albastre la încheieturi şi dureri puternice în vene sau ganglioni inghinal, transpiraţie albastră de parcă m-au otrăvit, prurit generalizat, urina concentrată şi insuficientă, dureri în abdomen, sete sau foame înfiorătoare, crampe musculare groaznice, arsuri în stomac, colici plus scaun moale sau neformat, etc. Izolarea totală şi înfometarea omoară şi cel mai bun om din lume. Alcool nu am consumat niciodată, nici droguri, în afară de cele psihiatrice date cu sila. Am pierdut gamba stângă în urma tentativei de sinucidere din 31 decembrie 1998, când a fost un suicid altruist, fiindcă mi-era teamă că voi înnebuni şi voi deveni un robot care distruge oamenii buni, aşa cum mi-au făcut ceilalţi mie. Mă durea capul monstruos şi tata a refuzat să mă ducă la spital, spunând că numai Bălăceanca e pentru aşa ceva. Am trecut printr-o experienţă dureroasă, când mi-am privit corpul pe masa de operaţie, aşa cum se relatează în cărţi despre revenirea din moarte clinică şi cum eu nu credeam desigur că există. Poate a fost un vis. Dar chiar cu un picior lipsă puteam munci orice şi puteam face curăţenie deplină în casă. În ultimii ani m-au fu... atât de rău încât acum fac mult pipi pe mine dacă strănut sau tuşesc. Din câte ţin minte nu era după ce am sărit pe fereastră. E neplăcut, miros urât, asta e, nu am bani de operaţie.

Un mic post scriptum, care merge în acest context, tot fapte adevărate. Culmea ironiei sorţii e că eu locuiesc chiar la intersecţia unde am primit una din loviturile grele din viaţa mea. În iulie 1989, după ce părinţii m-au bătut o noapte întreagă fiindcă nu m-am dus la examenul de admitere la facultate din cauza acelui profesor, tata m-a dus la bunica, la casa de lângă Bucureşti. La această intersecţie tata a parcat maşina spunând că se duce să îşi cumpere ţigări. Atunci am fost martora unui duel de priviri între el şi acel profesor, care în mod miraculos apăruse pe stradă în faţa tatei şi îl privea urât de tot. Tata însă nu părea să îl cunoască. Acel profesor a mai apărut în calea mea întîmplător pe stradă, după ce m-a întrebat la meditaţii unde locuiesc. Ştiu, nu credeţi, spuneţi că sunt nebună fiindcă el e superior şi eu un om din clasa de jos, dar e adevărul. Colega mea de bancă, cea care a ajuns ulterior "schizofrenă" sau aşa ceva şi ea, mi-a spus odată că l-a văzut şi ea pe el la aceeaşi intersecţie -făcusem meditaţii împreună - deşi eu nu îi povestisem deloc ei faptul că el apărea în calea mea, lucru care m-a rănit şi mai mult.

Un alt aspect interesant şi poate incredibil pentru dvs. este că am descoperit odată ceva foarte ciudat. Privind din întâmplare decoraţiunile interioare la modă (pentru ferestre, parchet, pereţi sau mobilă mai nouă, pentru diverşi parveniţi) am observat şocată că unele erau exact cum visasem eu în tinereţe prin anii 1989-1990, fără să le fi văzut altundeva sau în vreun catalog de oferte promoţionale. Sigur, veţi spune, este nebună fiindcă nebunii au ideea fixă că li se fură ideile sau gândurile. Dar dacă aţi crede? Dacă aţi privi în afara cutiei negre a scamatorului? Jaluzelele verticale precis le visam în 1989 dar şi alte fleacuri. Lucrul acesta mi s-a mai întâmplat şi legat de altceva, dar nu mai ţin minte ce. Culmea ironiei sorţii din nou: să-ţi vezi visele împlinite dar numai pentru brutele şi stăpânii care te distrug în închisoare, în timp ce tu nu ai bani nici de hrană, darmite de mobilă sau de tratamente în clinici private...). Primesc în permanenţă acuzaţii nefondate, cum ar fi că eu mă cred buricul pământului - nu a fost niciodată adevărat, gândiţi-vă cum am crescut (sărăcie, muncă fizică şi disciplină, obligaţia de a avea grijă de copii sau de ajuta la teme colegii, etc.)! Sau că mi-am băgat nasul unde nu îmi fierbea oala. Nici asta nu e adevărat, absolut deloc. Chiar am fost tipul omului educat să nu aibă curiozitate defel şi tot ce am înţeles despre viaţă s-a petrecut de la sine, în mod firesc. S-a băgat unul peste mine care mă crede aşa idioată încât spune că mie nu îmi trebuie clinici private (de parcă asta vreau eu, când nu am nici haine), ci spital de psihiatrie, deşi nu am avut nici cea mai mică minciună sau greşeală din copilărie. Ei toţi (cei care intră peste mintea mea) spun că trebuie să păcălească proştii că eu sunt nebună, deci să mă forţeze la sinucidere şi fără copil, şi fără drepturi toată viaţa, ca să controleze ei proştii. Mi-au spus că mă vor omorî şi că nu vor recunoaşte niciodată adevărul...

Adevărul e că "bogatul nu crede celui sărac" şi că sărăcia şi boala fac casă bună, cum spun atâtea proverbe româneşti. Nu doar bolile trupeşti, dar şi cele psihiatrice lovesc cu precădere în oamenii săraci. Organizaţia Mondială a Sănătăţii pune sărăcia printre primele (dacă nu prima) cauze ale sinuciderii. Dar orice suicid e o crimă, uneori monstruoasă.

vineri, 10 aprilie 2015

prin urmare şi ateii cred în dumnezeu (jurnal)

la mine nu mai îmi plăcea nimic
oamenii nu semănau a oameni erau chipuri cioplite
miroseau a clei proaspăt a vopsea ieftină
doar lemne uscate şi zâmbete de doamne-ajută
care nu creşteau nu înfloreau nu fluierau

(m-am oprit în faţa biroului de informaţii din gara braşov să văd dacă am timp să vizitez biserica neagră până vine trenul m-am sucit pe călcâie când un bărbat spunea răspicat că unde e minte multă e şi prostie multă mă simţeam deşteaptă destul şi mi-aminteam dilema veche a omului care trebuie să aleagă să fie inteligent între proşti sau prost între înţelepţi dar eu nu ştiam răspunsul)

nu am avut un loc al meu dar nici nu m-am clintit vreodată
mă ţineau un fel de rădăcini de stea
întindeau de mine din toate punctele cardinale şi eu la mijloc
nici n-am mers peste apă nici n-am levitat
am vizitat doar câteva alte locuri unde numai mormintele m-au învăţat
că tot ce există este un lucru bun

(găseam piramide în deşert sau pietre tombale cu moartea în basorelief şi cât de frumos dincolo de cruci de piatră îngeri adulţi şi madone în rugăciune ziua şi noaptea lui michelangelo sau straniul taj mahal)

astfel numeam eu de felul meu lumea un lucru bun şi nu înţeleg
cum altfel ar putea fi numită din moment ce nu există altceva
decât pământul care e pământ şi cerul care e cer
în afară de faptul că
fără ceea ce nu este poate că n-ar fi niciun dumnezeu



când stele sunt o mie (rescriere)

tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica
citind cu degetul liniile din palma mea
e ca şi cum aş vrea să smulg o rădăcină de cicoare 
atât de adânc şi amar stau înfipţi anii aceia cu semne pe genunchi
de la treptele înalte cu coajă de var groasă
de culoarea cerului copt a furtună
nu pot lăsa ce-am început când mă jucam frumos cu norii 
nici podeaua frecată cu leşie fierbinte
nici fierul de călcat care înghiţea tăciuni ca un balaur

*
catherine era o proastă că s-a îndrăgostit de heathcliff
eu nu voi fi niciodată
juram mereu până când am văzut acel porumbel cum zboară
din cerdacul în care stăteam cu bratele la piept
mirosea a jucării de lemn şi a clătite cu brânză
cădea lumină printre viţe peste cântecul încolţit pe buza de sus
îmi plăceau stelele pe înserat şi nu priveam luna în faţă
dar pasărea albă a plecat prea devreme prea departe

bărbatul cu o legătură mare de chei privea în gol îmi cerea să stau pe genunchii lui în pantaloni de pânză topită eu refuzam apa râului era tulbure pe sub pod braţele lui erau ca frânghiile de rezistenţă purta cizme galbene la fel ca poliţistul plictisit de cazuri de sinucidere care mă privea absent

*
cele două capete din viaţa mea se întâlnesc precum munţii
suflet cu suflet
peste care mă voi prăbuşi

doldrum

de exemplu când văd o lamă de cuţit
cu care trebuie să tai inima tortului
nu văd altceva decât o lamă de inox dar nu mă gândesc că e inox
nu mă gândesc la cuţitari sau la cuţitul de argint sau la tortul domnişoarei havisham
nici la faptul că torturile festive sunt dulci numai pentru dulcea pasăre a tinereţii
văd doar o lamă de cuţit şi simt cum ea pătrunde încet cu multă atenţie
fiindcă eu o controlez perfect şi calm
fără nicio înjurătură în mintea mea drept în mijlocul tortului
fără niciun flashback fără să răspund obişnuitei apostrofări la ce te gândeşti
sau replicând cu un surâs natural că nu mă gândesc la nimic
fiindcă aşa este
fereşte-te de femeia-doldrum că e mai rău ca o furtună
atât pentru lunatici cât şi pentru marinari cu picioarele pe pământ

frumoasă de pică

în zori îmi aminteam melodii vechi şi stanţe uzate
cercetam depărtarea dintre stele
locurile de unde au căzut globuri din bradul de crăciun
colindele la carillon/ şlagărele patetice/ romanţele pentru reumatici
iubirea de-o iarnă picată cu ceară/ hornarul gonind cu motocicleta
pe autostrada inimilor nenorocoase
trandafirii aruncaţi într-un gest de primadonă peste clape de pian

muzica a suflat-o vântul satir de păpădii/ hoţ de licurici
aceasta e pedeapsa iubirii/ pedeapsa cerului prea înalt pentru femeia
care a ascultat zvonul din trup cioplit de vioară
iată pasărea cu aripile cuminţite până când timpul stă
vremea când mă tem să răsuflu/ când doare măiastra tăcerilor oprite în piept
împărtăşindu-se din sine
nu mai pot asculta fiindcă dumnezeu mă iubeşte prea mult
şi fiindcă zidul casei mele e însemnat cu tril de privighetoare
dimineaţa mă vor ridica gărzile care au ucis-o


miercuri, 8 aprilie 2015

sare pe coadă

sunt singură şi murdară
au curs peste mine zoaie de zgomote inundaţii televizate preşcolari tropăind pe tavan scaune târâte în baricade dinaintea căderii bastiliei scârţâituri noctambule dueluri verbale
cu martori nedoriţi
în camera mea cineva cântă la clavicord agnus dei tăcere a mieilor improvizată
mi-au crescut dopuri de ceară aşa cum cresc bătături ţăranilor
e firesc
nimeni nu respectă luna şi doi bani jumate
nimeni nu respectă omul străveziu în care transpare inima ca într-un embrion
sunt unsuroasă şi murdară precum târtiţa universului
şi soarele cântă cucurigu
la naiba

marți, 7 aprilie 2015

verdana

iubesc grăuntele de soare care mă gâdilă în palmă când plouă
oamenii înalţi care se apleacă să îşi împartă umbrela cu alţii
glasul celui care tace cu pumnii sub bărbie
dar mai ales
vorbele da vorbele de toate dimensiunile care fug de pe buze
ca nişte baloane verzi de gumă peppermint
sau cu miros de busuioc de tarhon sau de calomfir
ceva verde să fie
dar tălpile mele s-au strâmtorat
s-au strâns ca pielea nou-născutului după baie
nu mai croiesc cărări prin vie
şi când deschid calculatorul văd numai negru verdana

your inbox folder is empty

duminică, 5 aprilie 2015

cealaltă adolescenţă

erau puţine lucruri ciudate dresurile roz cu elastic dantelat rimelul albastru ciobul de sticlă atârnat la geam care proiecta curcubeie pe pereţi păpuşa de plastic cu miss piggy din muppets felicitările cu citate celebre din shakespeare chipul unui bărbat cioplit în lemn negru cărţile cu povestiri pentru copii ale louisei may alcott pe care nu le citisem niciodată

când asfinţea soarele încălţam pantofii balerini şi fugeam
pe străduţe înguste să găsesc locul unde dispare lumina
treceam peste lume ca pe un pod de scânduri atentă la vărful picioarelor
care trăgeau unul spre celălalt
la copacii bătrâni misterioşi ca statuile din insula paştelui
la casele cu ţiglă amintind de tablourile lui vermeer
mă întorceam acasă cu inima la locul ei în camera mea mică
ascuţeam un creion hb şi scriam  poezii
despre lumea cealaltă din satul cu şipot şi biserică galbenă
unde luna venea din pădure să se rostogolească
pe prundul potopit de zăpadă îngheţată

alergam între două ringuri de dans diferite
şi nu era aproape nimic ciudat
pe vremea când nu aveam încă niciun fir de praf în păr sau pe masă

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Eu, conştiinţa

Sunt femeia care a umblat cât îi hăul şi zarea stând pe loc vreo jumătate de secol
Sunt femeia care a aşteptat să trăiască iubind oamenii cu tot sufletul
Mărturisesc
Nu sunt ca oricare
În faţa crucii martirilor şi altarelor nu mă aplec cu umilinţa păcătoşilor
Fiindcă în afară de un singur gând de invidie pentru părul altei fetiţe când aveam nouă ani
Nu am alt păcat după biblie catehisme sau îndreptare
Şi niciodată dorinţa de bărbat nu mi-a întinat aşternutul
Nu mă tem să spun răspicat adevărul
Că n-am întinat cu gândul fapta sau cuvântul viaţa nimănui
În afară de faptul că am fumat în singurătate ţigări din cauza unor mari necazuri
Deci numai cu atât mi-am dăunat mie însămi
Că nu am hulit bârfit sau judecat nedrept
Că nu am putut minţi niciodată
Nu mă închin ipocriţilor şi modei care cer să te prefaci mai prost decât eşti
Nu mă închin creştinilor sălbatici care îţi cer să-ţi inventezi păcate
Chiar dinainte de-a te naşte
Şi spun răspicat că nu am uitat nimic
Şi nimic din ce ştiu nu se datorează curiozităţii sau spuselor altora
Şi spun răspicat că nu sunt nebună
Nici măcar de orgoliul că nu am greşit
Căci la ce bun o viaţă limpede ca apa cea mai limpede
Dacă nu voi fi nici măcar poveste pe buze de copil?

(Azi, sâmbăta Învierii lui Lazăr, 2015)

vineri, 3 aprilie 2015

tabu

Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte

Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău

Unul dintre tabu-urile culturale pentru cei care nu trec peste vârfuri e sinuciderea dar şi trăirile la graniţa dintre viu şi mort şi prin urmare iată-mă arătată cu deştul că aş fi călcat în strachina cu smântână deşi am scris doar o poezie despre aşa ceva complet inofensivă vă pot asigura în definitiv homo sum humani nihil orice predispune la lirism este binevenit în bucătăria poetului şi efectiv la graniţa aceea după o tentativă altruistă de suicid nu se poate spune precis dacă acel lucru a fost vis ori realitate în ultimă instanţă ambele sunt realităţi sau ambele sunt opuse experienţei subiective

Un alt tabu este suicidul fie el şi altruist dar e simplu de explicat dacă intrăm puţin în pielea scufiţei roşii sau a altor personaje băsmuite ne putem imagina persoana tânără întâlnind tot felul de lupi sau vulpi şi nu are importanţă că i s-a spus că seamănă cu veronica din filmul pentru copii ceea ce contează e că persoana se gândeşte că în codrul sălbatic sunt şi alte scufiţe şi că pesemne un vrăjitor transformă cu mijloace modernizate electronice electrice farmacologice etc sufletele bune în lupi sau vulpi printr-un fel de vivisecţie ca în insula misterioasă aşadar scufiţa sau veronica noastră aflată la mare ananghie se teme că ea însăşi va dăuna altor scufiţe cu suflet bun şi nevinovat fapt sugerat şi de alte personaje şi ea preferă să încerce să se omoare după care e salvată

Şi vă spusei iar tot adevărul şi încălecai pe-un laptop paradit

nu vă aplecaţi peste geam

m-am despărţit de copilărie cu sufletul schimonosit
ca în cântecele lui jacques brel/ scriam poezii şi scrisori fără adresă
în care soarele zâmbeşte dintr-o minge turtită

pe geamul de tren copilul sufla abur ca să îl deseneze după care mingea dispărea
şi copilul sufla din nou
îi făcea respiraţie gură la gură până când se vedea marea cu soarele ei mare
şi copilul o arăta tuturor ca pe-o minune

stătea drept cu palmele pavăză peste ochi
pe plaja care fugea de sub tălpi tot mai iute
ce frumoase sunt urmele picioarelor în nisipul moale/ cât de subţiri sunt
spunea copilul/ am să fac un castel
unde va locui o zână mică şi pantera mea galbenă va sta de pază la poartă
aici este drumul spre castel şi aici este un pod
dintr-o cutie goală de chibrituri/ am să fac mai multe poduri
cu scoici albe de jur împrejur şi am să pun caii pe pod
caii de mare cu coama în vânt

îmi vâjâia capul de durere/ era vuietul mării tot mai adânc/ 
mi-era tâmpla scoică şi urma tălpilor suia spre cer

joi, 2 aprilie 2015

vecernii fără clopot

doare când văd oameni plângând de fericire
pedepsiţi la sânge fără vină 
aşa cum erau biciute fetele violate peste mări şi ţări
oameni amăgiţi de beculeţele colorate de crăciun
dacă vreo mână de orb le întinde o cană cu apă limpede îi bufneşte
şi dă pe dinafară zeama din sufletul lor tescuit                                  

mulţi cred că se luptă împotriva sau în numele instinctelor nobile
cum ar fi dorul sfânt de viaţă sau dorul sfânt de iubire
eu am capitulat de la început
azi locuiesc între nouă farmacii lângă şinele de tramvai

nici eu nu ştiu ce va ieşi mâine din cutia cu jucării stricate


miercuri, 1 aprilie 2015

cartea celui care minte

ay-ay-ay-ay cielito lindo / cad cărăbuşi din cer doamna mea palidă/ e preţul nunţii omeneşti acest pocnet de castaniete/  în curând va fi prima furtună de vară doamna mea cu buze încă roşii/ vântul poartă norii de polen asupra copacului-femeie

şi tu
lipeşti un timbru în plus pe ultima ta scrisoare
o partitură cu mulţi bemoli/ un cântec lung şi trist/ o promisiune dintr-un contract 
prenupţial/ unde doar luna nouă stă mărturie în ogiva oglinzii

mâine-poimâine o vor fura vânătorii de cântece
fiindcă el te-a minţit după regulile artei bărbaţilor
a întins corzile harpei
a mângâiat-o cum vântul mângâie oasele  uscate pe ţărm
ori o fi fost plânsul tău de păuniţă prea mândră de iubirea celui cu ochi mulţi

e preţul iubirii omeneşti doamna mea/ în colţul alcovului tău doi păianjeni nuntesc/ tu ridici mătura să-ţi ucizi temnicerii dar este prea târziu



alergie de primăvară

în gară se schimbă locomotiva cei din urmă vor fi cei dintâi înfloresc zarzării  se ascund plăpumile în ladă se numără supravieţuitorii se recită cântarea cântărilor se dau cu ojă unghiile picioarelor se leagă corzile de viţă cu cârpe subţiri asemenea cosiţelor bunicii se desprimăvărează lumea fără mănuşi se curăţă sobele curg gunoaiele gârlă se dă foc

viaţa e un joc de domino

ginecologii controlează fecioarele prin tuşeu rectal fetiţele cu ochi mari scriu poezii despre nuferii din grădina botanică se deschid ulcerele de sezon gospodinele pregătesc festinul pascal jucătorii de fotbal lovesc mingea în bară şi aplaudă în suburbii se jură pe moartea familiilor şi mamelor

lumea se ridică în vârful picioarelor lumea joacă barbut

vine o vreme când trebuie să alegi între două balegi diferite o vreme când trebuie să te murdăreşti fiindcă drumul e prea îngust binecuvântaţi fie cei săraci cu duhul şi cei ponegriţi nedrept că aceeaşi răsplată îi aşteaptă pe toţi

Gura lumii 3

Şi pe siteul organizaţiei mondiale a sănătăţii şi pe alte siteuri afiliate eu am găsit scris, cum pare şi logic, că principala cauză a sinuciderii, statistic, este lipsa banilor sau sărăcia, cum preferaţi.

Vă rog să recitiţi cele două postări ale mele din august 2014 Gura lumii şi Gura lumii 2 din septembrie 2014, dacă vreţi să înţelegeţi. Apele nu s-au liniştit, povestea continuă...
Azi maică-mea mi-a reproşat că am împrumutat bani anul trecut de la vecina de palier despre care am povestit, fiindcă acea femeie i-a vorbit foarte urât că eu aş fi „hoaţă de bani” şi ea e mamă de hoaţă fiindcă anul trecut a durat două luni până când i-am înapoiat cei 20 de lei cu care îi eram datoare. Lucrurile s-au petrecut exact cum am povestit eu în cele două postări mai sus menţionate. Nu am fost hoaţă şi nu era vorba de o sumă mare, ci numai de 20 de lei. I-am dat înapoi după o lună, nu după două. Vecina nu m-a lăsat să i-i dau mai devreme!

Mama spune că eu am greşit că am cerut bani de la o persoană necunoscută, dar eu nu am pe nimeni altcineva în afară de ea. Deci dacă ea moare şi eu trebuie neapărat să mă omor. Vecina nu mi-era întrutotul necunoscută, fiindcă o primisem la mine în casă cu ani în urmă, fiindcă mi-era milă de ea că aşteaptă şezând pe trepte în faţa uşii, fiindcă nu avea cheie. Am servit-o cu apă sau suc şi cu dulciuri. Am stat de vorbă în mod normal, nu aveam cum să ghicesc ce e în mintea ei. După ce a murit tata şi aveam bani din moştenire, eu însămi am împrumutat o altă vecină, care avea mare nevoie, şi mi i-a dat înapoi.

Mie îmi ajunsese cum se zice cuţitul la os, fiindcă de mulţi ani am răbdat de foame, am mâncat pâine cu apă săptămâni la rând şi am dus lipsă de toate cele. Dacă veţi calcula veţi vedea că din venitul meu de persoană singură la oraş, care plăteşte şi internetul şi electricitatea (la frigider şi la televizor am renunţat demult), nu am cum supravieţui şi că banii nu ajung şi pentru produsele igienice absolut necesare. Bineînţeles nu se pune problema mersului în oraş, cel puţin într-un parc, din moment ce alte distracţii nu pot fi accesibile. Nu se pune problema de ani mulţi să îmi cumpăr vreo haină sau o pereche de pantofi, umblu cu ei rupţi.

Oricum nu eu sunt hoaţă, ci aceia care mi-au dat un diagnostic psihiatric abuziv, fără greşeală din partea mea şi fără vreo tulburare psihică. Şi nu am dreptul nici la pensie, nici la muncă. Este adevărat că am fumat, dar chiar fără ţigări banii nu ar ajunge. Decât să mă mut cu mama, mai bine mor. Am fumat tocmai din cauza izolării totale şi a sărăciei în sine, şi a necazurilor zilnice. Maică-mea îmi face mereu scene legat de bani. Nu eu m-am izolat, toată lumea ştie că oamenii săraci sunt părăsiţi de prieteni şi de rude. Maică-mea a spus azi că eu nu sunt o persoană matură, din moment ce nu rabd şi cer bani altora. Concluzia care poate fi trasă e că matur e numai omul care în astfel de situaţii se sinucide. Dar eu explic din nou ceea ce poate ştiţi sau bănuiţi: mama mea m-a ameninţat cu închisoarea psihiatrică încă de când eram copil (13 ani), deşi nu greşisem nimic. Spunea că mă va ţine sub papucul ei ca nebună, deci voia clar ca eu să nu am dreptul să muncesc şi să am o familie fiindcă ea e „superioară” mie. Şi asta a şi făcut, pe ea oamenii o respectă, pe mine nu. Deci în realitate plănuia să mă omoare încă de atunci. Şi ceea ce făcea erau abuzuri oribile asupra unui copil absolut normal şi cu sufletul frumos.
Dar am rămas aceeaşi, simt că nu m-am schimbat deloc din 1984. Ăsta e singurul lucru bun.

marți, 31 martie 2015

în la minor

hai să mai jucăm o leapşă până când ne plescăie inimile în piept
inimile noastre studiate de ihtiologi
cu cozi alunecoase
eu femeie tu bărbat/ amândoi ne purtăm aleanul printre coaste
tu şi corabia ta de argonauţi/ eu şi oile mele care pasc în deal la curmătură

nu e iubirea mea cu buze de frăguţă/ nu sunt nici sânii mei de alabastru
nici tu nu eşti un rudolf valentino
suntem doar două măşti din commedia dell’arte
pe aceeaşi rogojină zbărătoare
doi schilozi unici printre vertebrate/ eu cocoşata de la biserica dintr-un lemn
tu spânul roşcovan şi pistruiat care glumeşte ca păcală
ne măsurăm din ochi hibele şi boala secolului care ne-a înfierat pe suflete
câte-o floare de portocal radioactivă

azi vom uita de pravile şi dări/ vom fi amanţii unui alt mileniu
şi vom dansa la balul celor care nu cresc niciodată mari
ultimul vals



cuminţenia pământului

tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar
nu ai trăit nici secetă de şapte ani nici noapte de trei zile
prin pupila ta intră de-a valma roiuri de petale de cireş
stoluri de lebede cu coroană răsărituri cu hlamidă purpurie

şi toată deşarta frumuseţe a lumii

priveşte sarafanul cenuşiu al călugăriţei cât de drept e tăiat
şi cât de sărac e veşmântul privighetorii
ascultă cum mama surdomută îşi leagănă pruncul
şi cât de vorbitoare e tăcerea bătrânilor la ultima împărtăşanie

dar este încă prea mult

am întâlnit odată o femeie care mergea în urma unui sicriu celelalte femei ori boceau ori plângeau ea rămânea în urmă stană de piatră răsufla greu când drumul a luat-o pieziş şi prapurii mortului au căzut la intrarea în cimitir ea încă tăcea ca pământul unii spuneau că e rea sau vrăjitoare fiindcă tace dar ea îi privea domol cu lumină vie

am întâlnit un bărbat care îşi iubea copilul şi îi dăruia câte o poveste frumoasă în fiecare zi după mulţi ani copilul a fost luat pe sus de urgiile vieţii dar bătrânul tăcea şi îl privea cu speranţă în fotografie când a murit oamenii spuneau că fusese om rău fiindcă tăcuse şi l-au mâncat şobolanii în mormânt dar acum copilul tăcea şi el cu lumină în ochi

tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar şi nici eu

stop-cadru

sunt doamna cu o hermină în poală/ întorc şi eu capul în faţa mizeriei lumii/ prefer să fiu capturată decât să mă pătez/ lacrimile sunt prea murdare pentru obrazul meu/ priveşte-mă din profil prefer să împietresc/ în timp ce tu mă fotografiezi şi mă aşezi în ramă/ fiindcă virtutea unei femei nu există fără iubirea unui bărbat

când te obişnuieşti cu o dragoste mai veche
felul în care el te alintă draga mea
bucuria de a-ţi încălzi degetele în pulovărul lui
şi alte mici sălbăticii
mergi împiedicat
tălpile ţi s-au lipit de ghete vechi şi nu le mai poţi schimba
umbli bezmetică cu picioarele altcuiva
în orice dimineaţă când prepari două cafele
în mod reflex
până când îţi aminteşti că el a plecat
lăsând cheile ascunse sub preşul de la intrare

atunci simţi că eşti o parte din mizeria unei lumi banale cum este orice dragoste derulată cu încetinitorul






luni, 30 martie 2015

şotron


dacă eşti înăuntru e cald şi ai burta plină creşti ca un soare de păpădie
printre crăpăturile din asfalt îţi faci loc cu uşurinţă
te ţii de inima ta ca mary poppins de umbrelă
în faţă sau în spate te însoţeşte mereu o singură umbră
care îţi aparţine

când ieşi din cercul desenat cu cretă ţii în braţe trecutul tău
ca pe un prunc nebotezat tot ce simţi e strămutat din temelii în neverland
un dumnezeu lunatic măsoară înţelepciunea
apele cu apele pietrele cu pietrele
bobul de muştar cu bobul de muştar

duminică, 29 martie 2015

n-am vreme să dau o dovadă

de când eram copil mai erau uneori duminici ca pielea de broască dar broaştele mi le imaginam numai din cărţile cu poveşti nu aveau încă teritoriu lângă căsuţa cu stinghiile ferestrei în cruce

nici corbii sau ciorile nici moliile nopţii numai gaia mai venea câteodată de fugeau toate orătăniile la semnalul cocoşului era împărăţia vrăjitorilor buni ca în filmul cu prinţesa arabela la începutul anilor optzeci şi lumea spunea că semăn cu ea

poate că un domn întunecat adormise luând cu sine toate visele lui ori poate vreun sfânt murise încât lumea a uitat apoi tot ce pătimise

cineva mă veghea din floare în floare



cele o mie şi una de chei

am în buzunar două chei una cu lanţ şi alta cu fundiţă mereu merg la feronerie şi cer una nouă le spun că cheile nu mă mai ascultă că am schimbat de trei ori broasca în zadar fiindcă  îmi tot dispar ceasurile din casă ei privesc chiorâş cu subînţeles pe ce lume trăieşti domnişoară cheile sunt unelte josnice fiindcă gaura cheii este mai jos de brâu eu mulţumesc pentru lămurire şi mă gândesc la soarta cheilor palatelor tribunalelor cimitirelor căsuţelor sărace poate că încă nu s-a inventat cheia care vorbeşte domnilor sau poate doar pe mine nu mă ascultă

apoi s-a făcut dimineaţă iar şi în noaptea următoare
după cum spun înţelepţii era
prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară

sâmbătă, 28 martie 2015

egoistul

nu-i mare lucru să-ţi ascundă fruntea sub deal degetele de la picioare
sub brânduşe portocalii de fapt erai dintotdeauna acolo
nimeni nu vedea altceva doar tu răsturnai în fiece zi câte-o brazdă
în trupul tău erai dat dispărut demult un ciob dintr-un car de luptă pictat
pe un vas erai unul dintre cei puţini aleşi îngropaţi dinainte de a se naşte

iubeai viaţa cu sufletul gol şi arătătorul la sprânceană iubeai femeile
frumoase care mereu parcă zâmbesc iubeai coşurile de răchită
şi lumina felinarelor florile de gheaţă vinul cald cu scorţişoară
citatele din biblie cusute pe ştergare cartofii copţi în spuză armăsarii
sălbatici tropotind în prund şi câteodată cassiopeia

fiindcă omul vede lumină numai de două ori în viaţă dar uită
prea repede aceasta