tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar
nu ai trăit nici secetă de şapte ani nici noapte de trei zile
prin pupila ta intră de-a valma roiuri de petale de cireş
stoluri de lebede cu coroană răsărituri cu hlamidă purpurie
şi toată deşarta frumuseţe a lumii
priveşte sarafanul cenuşiu al călugăriţei cât de drept e tăiat
şi cât de sărac e veşmântul privighetorii
ascultă cum mama surdomută îşi leagănă pruncul
şi cât de vorbitoare e tăcerea bătrânilor la ultima împărtăşanie
dar este încă prea mult
am întâlnit odată o femeie care mergea în urma unui sicriu celelalte femei ori boceau ori plângeau ea rămânea în urmă stană de piatră răsufla greu când drumul a luat-o pieziş şi prapurii mortului au căzut la intrarea în cimitir ea încă tăcea ca pământul unii spuneau că e rea sau vrăjitoare fiindcă tace dar ea îi privea domol cu lumină vie
am întâlnit un bărbat care îşi iubea copilul şi îi dăruia câte o poveste frumoasă în fiecare zi după mulţi ani copilul a fost luat pe sus de urgiile vieţii dar bătrânul tăcea şi îl privea cu speranţă în fotografie când a murit oamenii spuneau că fusese om rău fiindcă tăcuse şi l-au mâncat şobolanii în mormânt dar acum copilul tăcea şi el cu lumină în ochi
tu încă nu preţuieşti cât bobul de muştar şi nici eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu