HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

luni, 30 noiembrie 2015

prevestire

copilul care nu mi s-a născut desenează
pe peretele uterului meu un soare ca o grenadă
de fiecare dată când mă întorc în pat
explodează
de fiecare dată mor cu dinții încleștați

tăcere
doar cântecul din tranșee mai rămâne
singurul tremur pe gura care n-a cunoscut altă gură
sau vorbă de iubire

să fii singură să plângi treizeci de ani că nu ești 
nici mamă nici călugăriță
că ești femeie cu brațele moi și căzute jos
atât de aproape de tine
cum stai înghesuită în pijama prea strâmtă
zdreanță
în dormitorul cu mult praf și coji de semințe pe podea

nu pot dezerta din acest trup nespălat
călcâiele cunt ceară arsă părul e mătase de porumb
mâinile nu mai frământă cozonaci
Crăciunul e vestit de mii de stele toate arse
să fie de departe toți pruncii mei
și toți părinții și părinții lor

duminică, 29 noiembrie 2015

Noua mea pagină pe facebook

Azi am creat o pagină personală pe facebook. Profil: artă. Muzică clasică din colecția proprie și fotografii cu creații artistice legate de muzică de pe internet.

miercuri, 25 noiembrie 2015

marți, 24 noiembrie 2015

notă

ultimele poezii postate de mine pe acest blog sunt culese de pe siteul agonia.ro  Desigur, faptul că nu îmi merge calculatorul decât câte 25-30 de minute și că nu pot accesa programul word mă împiedică aproape complet să scriu poezii. Încă o dovadă că în lumea aceasta banii reprezintă totul, efectiv absolut totul, fapt pe care nu îl înțelesesem când eram tânără, deși nici atunci nu aveam bani. Adevărul e că numai haina îl face pe om. Eu de mult nu mai am bani nici măcar de pixuri sau caiete, etc.

pisici negre și pizza

i.
Pentru că e ajunul Anului Nou, mi-am cumpărat o pizza
şi mi-am ascuns tristeţea mestecând, gustând, amintindu-mi trecutul.
În definitiv, sunt un copil mare.

ii.
Totuşi mă tem că în câteva ore voi fi complet trează.
Încă îmi amintesc coşmarul din noaptea trecută.
Mă luptam să supraivieţuiesc dintr-un incendiu, când un elicopter
s-a prăbuşit lângă casa mea.
Alergam, dar focul era mai iute şi m-a prins din urmă.
Nu mi-am dat seama la timp că mă pot salva doar dacă traversez râul;
acele ape tulburi nu pot fi înfrânte, nu pot fi reduse la tăcere.
Tot restul a ars din temelii: casa copilăriei, fericirea mea, iluziile mele,
amintirile mele.
Apoi m-am trezit îngrozită. Simt oboseala.

iii.
Când eram tânără visam adesea despre viitoarea mea fiică.
Draga şi micuţa mea bestie. Mi-am promis să pun albăstrele
şi grâu proaspăt în camera ei, să îi mângâi unghiile mici şi roz,
s-o las să viseze despre zânele de cristal din lacuri.
Va fi singurul meu vis pentru totdeauna.

După ce am îmbătrânit m-am regăsit singură.
Câteodată simt nevoia să mângâi umbra unui trecător
care alunecă din întâmplare peste zidul casei mele.
Uneori ascult El Condor Passa.
Doar umbre de păsări umplu ferestrele dormitorului.

iv.
Ies din nou să îmi cumpăr încă o pizza. Doar e Revelionul!
O pisică neagră îmi taie calea. E pentru a treia oară luna aceasta.
Pisicile negre sunt creaturi stranii când ninge.

v.
Intru în restaurant şi aştept la masa din colţ în haina mea prea strâmtă.
Întotdeauna cântă aceeaşi muzică disco aici.
Oare am dansat vreodată în viaţa mea?
Chelneriţa îmi vorbeşte puţin ciudat, poate crede că sunt smintită.
Linia zâmbetului ei pare oblică.
După ce îi întorc spatele, îmi urează an nou fericit.
Fac efortul să privesc înapoi şi îi doresc acelaşi lucru.

nostalgie de câine ud

al naibii sarafan din plastic când eram prin clasa a şaptea se lipea de genunchi îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt şi călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase trăgeau în afară de ce nu puteam eu să înţeleg că viaţa e ca un prânz cu lapte şi mămăligă în blid de aluminiu cu aceleaşi linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână de ce nu puteam vedea dincolo de coperţile lucioase ale cărţilor miezul lor galben luminat de becul de patruzeci de waţi tremurând pe căpriorii înnegriţi

poveştile miroseau prea frumos a tipar proaspăt îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului şi le aruncam să crească în altă parte aveam ceva al meu voiam să ţin soarele în mână şi ploaia în privire să le las să cadă să îmi las părul lung până la mijloc dar mama nu îmi dădea voie voiam să cânt la mandolină ca o domniţă bălaie dar eram brunetă şi profesorul de muzică nu mă primise la cor

de ce n-am învăţat să plâng şi să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiştoace stătute cu ochii rimelaţi de ruşine că nu am înţeles la timp de ce oare a trebuit să văd atâţia câini călcaţi de roţi pe autostradă ca să înţeleg în sfârşit cum moare câte un cerşetor bătrân în ploaie cu mâna crispată pe o pungă cu căpşuni primită de pomană

femeie dormind, desen în cretă roșie

îmi imaginez doi oameni care fac dragoste sunt din turtă dulce şi se lipesc la încheieturi paietele de ciocolată se topesc devin ca biscuiţii înmuiaţi în sirop sau ca bucăţelele de pâine uscată înmuiate de preoţi în vin sfinţit

ameţesc şi alunecă fac baie cu spumant sau cu săruri pentru a-şi veni în fire apoi iau viaţa de la capăt el îşi ascunde muşchii puternici şi venele oţelite ea îşi acoperă glezna subţire şi pielea netedă încă prea albă pe sâni

am întâlnit odată un bărbat în trecere îl vedeam ca printr-o mască de apicultor era un stup de femei în jurul lui şi el stătea cu braţele pe şolduri înfipt în pământ cu spatele la mine niciodată nu am mai privit un fund de bărbat dar nici atunci nu fusese vina mea azi amândoi am albit departe unul de altul

atunci era un iz de mugur de brad tânăr şi flori de lămâi strivite în palmă era o poftă să şed drept culcată pe pământul gol şi cald să fi fost poate vară cu ploaie multă şi poate că braţele şi picioarele îmi erau prea fragede atingeam uşor ceafa cu călcâiul dansam pe braţele fotoliului juram că nu voi fuma niciodată şi că-mi voi păstra coloana vertebrală elastică îmbătrânind credeam că voi avea nunta mea bleumarină în rochie tăiată simplu şi drept

numai în anul acela au crescut maci în câmpul de dincolo de gardul meu nu se ştie de unde picase sămânţa s-au scuturat şi înnegrit ca macii dar nu s-au prins deloc

simțire

îmi creşteau unghiile şi părul lungi către lună pe coridor erau urme de bebeluşi sau de paralitici mirosea acru femeile curăţau covoarele cu oţet venea un ger dinspre oase şi astronomii se plângeau că nu pot accepta încă o gaură neagră preoţii că nu pot accepta încă o schismă oamenii blestemau dar călcâiul meu era gingaş şi rotund ca un sân de amazoană ca un măr dulce mă învârteam în loc să merg

era oribil de frumos în sufletul meu mai cădea câte un pod pe unde aş fi putut ajunge la alţii mai cădea câte o furtună o mare tunsă cu foarfeca cum se tund oile se întorcea cu susul în jos apoi tropăia se scutura de uşurare

se făcuse linişte totul era mai simplu
bătrânii mei încă spărgeau lemne şi trenul personal fluiera
aici fusese o gară acolo fusese o fântână
roată după roată

seceta a ucis cătătorii de ape

ştiu îngerul meu erai un înger puternic şi blond care bătea în brunet
nu te speria aşa se întâmplă în lumea asta mică precum o stea cu ţepi
culoarea părului se schimbă dar năravul îngerului niciodată
eu voi muri o singură dată şi tu vei muri pentru ultima oară
ţi-am păşit cărările tale ţi-am învăţat tăcerile tale
am fost împărăteasa copil sau prinţesa din pădurea de liliac
erau frumoase de moarte toate poveştile
te-am iubit
chip de om am fost printre cei care plâng şi am vorbit cuvânt de apă
să-şi amintească omul curat de mine când va vedea
cum soarele încape în aripa unei păsări negre după legea firii
numai atunci va şti cel înţelept
mă va găsi printre sălcii şi stârci prin braţul sfântul gheorghe
sânge amestecat cu mâl
sete
cer plin de frunze care cad
mult după ce copacii nu mai sunt


(notă: referinţe poveşti -- Contesa de Segur şi Michael Ende)

piaptănă-mă frumos

fraţilor aici se-ntâmplă ceva
un om strigă că este omorât sunt eu omul acela
şi acelaşi om priveşte de pe gura fântânii înăuntru
este rugină
pe lanţul de pe roată

toţi tac dacă omul urlă
complice şi cumsecade
toţi urlă şi tropăie fericiţi dacă omul tace
ghem de om cuminte care nu se mai dă de-a dura

se-ntâmplă că e frig în carnea goală
dezbrăcată de piele să înţeleagă cine-o vrea
mereu când se întâmplă ceva lumea îşi zburleşte părul îşi ascute colţii
nimeni nu recunoaşte
este tabu pentru oamenii civilizaţi
pământul strangulat de propriul cordon ombilical
vă imaginaţi cum arată de pe lună chipul pruncului în care ei dau cu sapa
daţi cu sapa fraţilor
mulţi fug în pântecele mamelor unde e cald şi întuneric
eu nu mai exist
există doar varul stins aruncat peste mine
locul de unde preotul mayaş mi-a smuls inima

mâine va fi atât de frumos încât alt copil va plânge
şi lacrima lui de frumuseţe o vor preschimba
în moarte
e interzis să iubeşti

test de virilitate

e paştele şi oamenii se simt creştinaţi
lumea păgână s-a mutat într-o carte nouă
e primăvară în toată legea dar tot ne învârtim în jurul
fenomenelor cosmice riturilor fertilităţii schimbării anotimpurilor
cântăm împreună şi luna plină pocneşte pe centura de castitate

sunt mai agresivă azi împung cu antenele gândacilor
şi altor mici bestii care ies din coaja pământului
împung în dreapta şi în stânga de parcă vreau să uit că sunt femeie
cu colţul ierbii cu ciocul mierlei cu cornul melcului cu acul albinei
chiar cu sămânţă de soare gălbior
împroşc lumea cu teste rorschach ca să ghiciţi cine este mai nebun
cine vede mai multă frumuseţe în roşu şi negru
îmi rup mărgelele din perle false şi vi le-arunc la picioare

nu-i aşa că sunt patetică nu-i aşa că sunt extraordinară
sfântă e frunza care se deschide peste noapte
şi sfântă e ocheada bărbatului către femeie

nu trageți șnurul

până când s-au scuturat pomii interzişi din rai credeam că e numai vară
un anotimp al celor cu inima între creier şi prima vertebră cervicală
o inimă prea jos
fiii şi fiicele unei epoci ca un corn al abundenţei
până când au început să cadă mere pere caise piersici toate de ceară moale
cu fitilul ca un vierme răsucit
îi pocneau în creştet nimeni nu le aprindea
femei cu unghii lungi şi buze geluite nu muşcau nu înfigeau degetele
se făcea vreme goală şi limpede ca un colir pentru cataractă
nimeni nu primea lumină
erau oameni botezaţi să nu creadă în minuni toţi picaţi cu ceară orbi
doar un copil ţinea un măr în palme la marginea cimitirului

cortina cinematografului erau aurie
credeam că seamănă cu aripile unui arhanghel
afară ningea erau poveşti pufoase şi mere caramelizate în vitrină
bătrânul cofetar murise

poezii traduse

Câteva din poeziile mele traduse de mine în engleză. Din primăvară nu mai am programul word pe calculator și nu am bani să îl repar ( nu am nici haină de iarnă, etc.). Așadar nu am mai putut scrie poezii sau traduce, am scris doar povestiri despre viața mea și strămoșii sau familia mea, ceea ce e mai ușor de scris direct pe blog, pentru poezie îmi trebuie timp de gândire și reculegere și multe corecturi. Aici găsiți poezii mai degrabă mai vechi, traduse de mine în engleză (le știți deja)


https://www.smashwords.com/books/view/595132

miercuri, 18 noiembrie 2015

o secvență dezgustătoare și brutală

a fost un film destul de bun odinioară


așa precum totul încape în nimic

am să-ți explic Leonora copilă cu ochii mirați/ vezi tu cerul deasupra noastră și stelele toate/ lumea atâta este draga mea/ e ca și cum ai o bucată de pământ în grădină și acolo crești ceapă și apoi cartofi roșii sau fasole după cum ai nevoie/ nu poți întinde pământul de sub picioarele tale mai mult

vezi dacă tragi de un elastic el se întoarce la capătul celălalt dacă arunci o minge tare la pământ ea se ridică oleacă deasupra/ depinde cât de tare o arunci/ este ca la un examen în scris unde ce gândești cu mintea ta ascuțită nu mai poate fi gândit de ceilalți și tu iei notă mare dar dacă toți ceilalți laolaltă gândesc același lucru tocmai acel lucru nu îl vei putea gândi tu

vezi că degeaba ai vrea să tragi de soare cu dinții că tot nu câștigi nimic/ vezi că degeaba te ferești de oamenii cu gânduri negre fiindcă lângă ei vei zări seninul cerului și stelele strălucind mai tare/
dacă ei vor gândi nu tu vei putea gândi da

să nu spui niciodată te iubesc copila mea fiindcă atunci el nu te va mai iubi cu adevărat ori poate te va urî fiindcă alt loc nu va mai fi în lume pentru alt gând

învață să spui nu
învață că iubirea este un NU mare
și că tăcerea mea te va lăsa să crești

duminică, 15 noiembrie 2015

visul unei nopți de vară

mica mea zână verde eu nu sunt ophelia/ voi rămâne fată bătrână e inutil să așez flori de sânziene sub pernă fiindcă orice aș visa...nu va fi el/ nu va fi dragul meu drag bărbat din inima munților/ domnul meu cu barba încâlcită privind stelele verii ca o bestie vrăjită...

ce aș putea spune?
grâul e încă crud îi pot simți laptele când strâng din dinți
femeile sunt încă frumoase pentru mine prin urmare încă sunt
mai tânără decât acel merișor uscat
odinioară mărul cu mere de aur interzise
păzit de o armată de paingi roșii cu cruce prea fioroși
pentru o fetiță speriată cum eram eu

dar bietul meu hamlet acestea sunt doar povești/ chiar tu ai murit cu mult timp în urmă iar eu/ cine sunt eu să șitu ce fel de mlaștini îmi vor ține aureola deaupra lor?

marți, 10 noiembrie 2015

după-amiază fără faun

azi dimineață mi-era greață de prea mult somn
soarele ca o brută îmi cocea visele fierbinte
mă vedeam în sicriu simțeam că eram moartă așa cum nu pot explica
un mort cald sub zăbranic

îmi scuturam articulațiile până la durere din nou era rece
și cât era de bine să mă îndrept din șale într-o zi simplă ca bună ziua
mi-era tare poftă să prind din nou iz de frunze în nări
moarte pe jumătate plouate îndelung până când fac pojar
și iarba ca o holdă pe care vor cădea încă aburinde
fragede zăpezi cu pielea netedă

fiindcă a mai trecut un an fără verde în lumea mea
ai zice că sunt palidă ca pereții afumați de țigări
încă un an când mă agățam cu disperare de fiecare chiștoc
și de vărsatul cerului peste pământul gol la răsărit
ca orice condamnat la ne-trăire

brusc am îmbătrânit
mai ieri încă mi-erau sortite în palmă ghinde cu șepcuță
le desenam ochii migdalați să semene cu creolele frumoase
mă învârteam în jurul meu până amețeam să scap de răul de mare
cotropită de speranța victoriei
nonviolenței și țărmului cu stânci puternice

la urma urmelor știam Luceafărul lui Eminescu trei sferturi
pe dinafară
fără să înțeleg mare lucru
la urma urmelor sunt atâția oameni care mor mai înainte să trăiască
sau să nu trăiască

luni, 9 noiembrie 2015

poliptic

mai întâi privim și ne reculegem
altarul mielului din Gand
o capodoperă finisată printre cele care cerșesc dreptul
la desăvârșire
precum simfoniile neterminate 
printre cele nouă cercuri ale infernului/ printre planetele lui Holst
și blestemul celei de-a noua
al unui altfel de alchimie/ de triadă materie energie informație
lumea noastră în miniatură cu fixații și grade de libertate
nobilă sau sărmană
corăbii cu catarge albe închise în butelci transparente
precum speranța din cutia primei femei
devenită femeie prin bărbat

apoi barăm cu X tot ce nu ne place
barăm cu O tot ce e omenesc
obrazul moale al lehuzei cu pieptul plin/ obrazul bătrânului care plânge
sfârcul deschis și colțul ochiului/ colțul gurii pruncului și ciotul uscat
din pădurea nebună nebună
cu zvâcnet creangă după creangă către cer

pe cer cresc rădăcinile, numai pe cer
aici la noi se coc ardei capia roșu viu și uneori castane
copiii bat în pumni/ nevestele scutură fața de masă/ 
a trecut vremea mustului și încă așteptăm

pe o bancă fără reazăm
un fluture înclină balanța către răsărit
de parcă ar fi putut fi altceva

pur și simplu

să fie al dracu acela care zice că numai omul rău
ia tot ce vrea din viață
că fetele bune ajung în rai și cele rele unde vor
că toți oamenii cumsecade sunt omorâți dacă nu sunt destul de proști
să îi accepte ca subalterni o putere coruptă
iar cei săraci să stea lipiți pe talpa picioarelor cu pielea la mezat
să fie pe veci al dracu ăla care zice de al naibii că așa e

o lume croită de Machiavelli o lume târguită de Mephisto
o lume soră lume slobodă
toți se cațără se aburcă peste trup din trup peste suflet din suflet
peste sfinți din sfinți și părinți
scară de oscioare scară de lumânărele

mergeam deunăzi cu troleibuzul și m-au călcat și m-au împins și mi-au țipat că
nu am coborât la timp fiindcă tot ei nu m-au lăsat să cobor
să fie ai dracu ăia care zic că numai cel care împinge nu este împins
”allons allons pressons/ pressons sur la gâchette/ il faut bien que tout le monde vive”
mergeam liniștită și fetișcana țigancă mă împinge brusc
mă scuipă de vreo trei ori ca sfântul Petru cu vorbe fără credință
a patra oară sare ca o căpriță dezlegată în două picioare în fața mea
primatologul spune că toate creaturile ordinului își arată ostentativ
puterea și dominanța
desigur s-a dus copilăria cu îngerași în culori blânde
lacrimi pentru cățelușul șchiop și pentru Colț alb și pentru micul orfan Rémi
pentru fetița cu chibrituri
pentru Jean Valjean care moare singur în frig după zeci de ani
în slujba binelui
ce a mai rămas în afara stropului de sânge din lacrimă
lăptișor de matcă
pe când ceilalți bocesc ascuțit ca hienele

să cadă zăpadă peste omul care tace așa spun toți
să vină din nou vremea lui Irod după sum e scris în stele

”Il dit non avec la tête/Mais il dit oui avec le cœur
Il dit oui à ce qu'il aime/Il dit non au professeur”
deschid ferestrele că oricum nu am cui vorbi
să intre soarele să moară bacilul Koch plus alți germeni 
încă nedescoperiți
da

marți, 3 noiembrie 2015

cântecul celui fără nume

tu nu ai niciun sens nici sus nici jos nici interzis
poate vorbele tale in-ter-mi-ten-te
precum drumurile fără sens din copilărie cât e hăul sângelui tău
toate nu au nici răsărit nici apus

mi-ar fi plăcut să stăm de vorbă filozofie
ca și cum tu erai preotul acela bătrân și fără riduri
stăteai în amvon și predicai
a doua zi după ce m-ai trezit din patul imens cu perne de o sută de ani
cruce peste crucea dintre sânii mei de fecioară
cum e posibil așa ceva
din ce fel de matcă ai apărut/ din ce fel de cocon ai făcut aripi
să mi te-așezi printre gânduri licurici din visul unei nopți de vară
era frumos să am boiul mândru
să adulmec cum răsar stelele cele încă neîmpărtășite precum tainele
cele întru ființă și neființă
iar tu erai ca un cerc de soare căzând într-un cuib de iarbă și păcat

ar trebui poate să îți explic
așa ca pe vremea când toți erau nebuni de-a binelea
iar eu nu uitasem gustul poamelor mici și aurii din mărul interzis
era grădina mea
un viitor rostuit spre putregai dincolo de bibliile cele mai vechi
cu cotor negru mai ales
și cum era posibil așa ceva
să cred că oamenii pot primi în brațe flori din flori și copii fără părinți
că putem discuta curat doar filozofie
când totul părea cules din moara vreunui alt quijote
și amânam mereu să citesc suferințele tânărului werther
iar tu mereu trăgeai deoparte viața mea ca pe-o cămașă de forță

dar te iubeam, erai lumea de atunci