HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 23 iulie 2016

cântec pentru lubenița vrăjită

era o poveste frumoasă despre fetițe cât aluna care citeau alte povești
șezând pe ciupercuțe vrăjite
cu laptele fiert cu miere în cupe de chihlimbar înainte de culcare

am stat cu urechea pe mranița pădurii
căutam pomul pomilor
uriașul din poveste
vorbele lui amuțeau toată suflarea
tu chiar nu știai că pomii vorbesc mai tare decât vântul?

stai măr răscopt pui de cinteză de pripas turtă de dulce care mult aduce
azi vreau să desenez un curcubeu ca un hamac pentru toată visarea
asemenea copiilor care nu au văzut vreunul încă
mi-e dor de cetatea interzisă care tot crește de milenii în noi înșine
am plâns și cred că lacrima mea e tulpină de soare răsare
să ne fie de pomană și de neprihană

miercuri, 20 iulie 2016

condamnați la fericire

ascuțim cuțitul de tăiat pâinea.  întindem cu lama cuțitului
dulceața de afine pe felia albă de pâine.  vine nor după nor
deasupra noastră.  aproape că miroase a ploaie ce frumos va fi
când va ploua îmi spui tu.  atât de bine va fi în clipa următoare.
povestim unul cu altul despre marginea de timp pe care ședem
spate în spate.  o palmă de pământ din care nu vom evada niciodată.
în definitiv ce altceva poate fi fericirea decât această stare.  mai înainte
să se întâmple ceva nou.  știi și tu că aproape am uitat că suntem oameni.

vântul ne iubește și ploaia de mătase le fel.  această făcătură
a văzutelor și nevăzutelor.  adică și soarele și chiar și pisicile negre
care se speriau de noi doi și se ascundeau în noaptea bolnavă
de prea multe descântece sau prea mulți zei domesticiți.  acum e bine
chiar și pentru mine cea prea uitată de semeni.  văd dincolo de starea
animalică a lucrurilor.  știu că timpul curge și că prețul fiecărui cuvânt
e mai mare decât pare.  suntem împreună și asta e bine.  așa spui tu.
eu spun că noi suntem triști.  o tristețe lucidă și blândă. ceva frumos
care îi face pe spectatorii condiției umane să plângă și să zâmbească
fără ca alții să observe aceasta.  suntem doar doi oameni sau poate
mai mulți oameni care au ajuns să vândă opiu altora pe nimic.  da.

e nemaipomenit că lumea face muzică  sau  că lumea se primenește
că stelele sunt ținte argintii pentru o viață care trage la jug dedesubt.
singura realitate pe care o respectăm fiindcă nu există alta și noi doi
ne privim cu drag sau cu plictisul de a trăi și noi tot în mod instinctiv.

miercuri, 13 iulie 2016

(iunie 2016)

și plângea rouă amară din frunze de salcie
și mă făceam că sunt statuie
pe vremea când soarele asfințea
ca o ghiulea deasupra primei vertebre cervicale
eu sunt femeia din ținutul de mijloc
acolo nu mai sunt flori negre de mult
iar restul oamenilor
au mai crescut încă puțin din aripi

sâmbătă, 9 iulie 2016

de ce stă gânditorul de la Hamangia în vitrina cu excursii în lumea largă

acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat

încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență/ tăcere/ tinerețe fără bătrânețe

mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod

notă: titlul insipirat de un fapt real de pe o stradă comercial-bancară cu stejari 

miercuri, 6 iulie 2016

ars poetica

mai așteaptă puțin cititorule să explic
să scrii poezie nu înseamnă să îți ștergi nasul când ai guturai
nu pentru mine
ceea ce scriu e un vapor cu pânze bine întinse
dar să dea domnul să nu fie furtună
să dea domnul să pot scoate apa din cală
atâta vreau
acolo unde tot ce e artă pute a moarte dintotdeauna
de la odele vechi la hiperrealism și restul truismelor
toate obscen de morbide
eu am vrut doar să evit încăpățânarea tanatică a celorlalți
am vrut imposibilul onorați cititori și m-am înecat ades
deci pe bună dreptate nu sunt considerată artistă
și vă foarte mulțumesc pentru obolul dumneavoastră
mai ales când nu scriu

imago materna

domnișoara cu ochii negri și bretonul tăiat otova
locuiește aproape de dealul Mitropoliei
undeva pe strada Muzelor
ea a aflat ce e bun și ce e rău de la sine putere
cândva între tinerețe și bătrânețe
pe vremea ultimelor căruțe cu coviltir și a suveicilor mânuite mai iute
decât constelațiile în miezul verii

cât te iubeam mamă
cât de mult te iubeam când îți puneai halatul de baie din prosop
scurt până deasupra genunchilor
e ciudat cum mereu aveai câte două din fiecare și jumătate îmi dădeai mie
costume deux-pieces costume de baie șepci halate inele de aur cu piatră roșie

amintiri mamă nimic altceva
câteodată era vraiște și vai și amar printre atâtea Muze
și mai ales printre maeștrii astronomiei
care din noi două era cometă nici eu nu știu
tu împărțeai cu ambele mâini și luai înapoi la fel
de fapt timpul pe care numai marii înțelepți îl măsoară
timpul care ne-a scuturat pe amândouă
ca pe două mere de aur coapte în grădina nepăzită

sunt și stele cu inima înghețată și stele care încă ard în inima lor
mai este și nimicul înfricoșător de mare
sau îngerașul magnetic lipit de frigiderul tău
visele cu morții noștri supărați pe noi sau pe lumea păcătoasă
și crucifixul în colțul cel mai alb și sobru al casei în care locuiești
tu mamă

”””””””””””””””””””””
notă: inel de la mama, pierdut la amanet din lipsă de bani:
ușa de la casa nouă a mamei din satul unde s-a născut (terminată în 1959), punctul luminos din stânga e poza (sub sticlă) de la absolvirea liceului a mamei și colegilor ei ori poate a fratelui ei, ambele fotografii de grup, adică miniportrete grupate în ramă pentru aducere aminte, erau acolo odinioară, când eram eu elevă nu s-au făcut ori poate nu se mai făceau acele portrete de grup din mai multe capete
și în sfârșit iat-o pe mama în poza ei de la absolvirea liceului, poză care exista în acea ramă și ea în miniatură, în arborele absolvenților, am vaga amintire că mama era pe o creangă/poziție mai de sus:

luni, 4 iulie 2016

să nu ceri dobândă de la omul sărac

după ce introduci o monedă să iei coșul pe roți la hipermarket
cumperi cremă de ghete lac de unghii ceară de parchet ca să sclipească tot
lași câteva monede în cutia milei unde sunt doar câteva bancnote
și dai copilului tău bănuți de ciocolată în poleială

bărbatul copil se joacă și el cu focul
bagă miză tot mai mare la poker electronic
monede cu două fețe precum zeul Ianus care a dat în mintea copiilor
precum  oamenii care au creierul cu două fețe după lobotomizare

peste drum de cimitir  convoiul funebru stă și aruncă monede
toți dau cu banul pentru locul din lumea de dincolo
să pice cap sau pajură
sau să cadă foarte rar perfect pe cant dacă pământul e drept

într-o zi  cineva o să spargă pușculița și o să arunce toate paralele vechi
în fântâni pentru dorințe adânci
în apa limpede care spală tot în afară de păcate



duminică, 3 iulie 2016

somnul zeilor

am cunoscut odată o bătrână înțeleaptă cu trupul scorojit
încât nu era mare diferență între ea și stejarul noduros foarte bătrân
din curtea cimitirului inocenților
mi-a spus că nu vrea să îmi vândă nici minciuni și nici povești
fiindcă există copaci bătrâni de tot care nu adorm decât rar
numai atunci când le descântă păsările cerului
pe limbă dulce și duioasă
să se mai deschidă din boboc vreo floare

am început să mă vait că eu nu vreau să fiu mereu trează
dar ea a ripostat că numai Dumnezeu nu doarme
și de aceea se taie copacii înalți ca să nu mai clipească din ochi de frunze
și de aceea pădurarii nu mai păzesc visele celor care s-au înălțat pe vârfuri
fiindcă nevoia e mama înțelepciunii
a celor care înțeleg ce înseamnă să fii doar om
în lumea mirării și dezmirării
unor copii

legea borcanului fără capac

toți se zbat preabunii mei
toți se zbat și mișună ca viermușii în borcan
și eu încă mă întreb de ce
toți se chinuie să mai muște o bucățică
din cei buni care au murit tineri
din cei preabuni care au murit bătrâni
din mine cea încă nemurită
în funcție de rotirea soarelui și lunii

cu cât eu privesc mai limpede
dincolo de nori și curcubeie închipuite
dincolo de zborul supersonic sau legea antigravitațională
dincolo de armele albe și crucile roșii
cu atât ei cred că tocmai eu nu sunt cu picioarele pe pământ
în timp ce doar ei se zbat
ca valțurile morii prin sângele meu viu

cu toții sclavi la doi stăpâni
sclavi pentru văzute și nevăzute
sclavi pentru locuri de veci concesionate
spre deosebire de pământ care se vinde sau se cumpără
sau se pierde
și este greu
și tace

antifeminism

doamnele mele
de ce v-ați lăsat masculinizate de bărbați
nu mă refer la berea consumată cot la cot cu ei
nici la volanul mașinii pipa păcii sau noi elemente chimice
dar mă refer la pantaloni și sutiene comfortabile
și tunsoare băiețească
pentru numele lui Dumnezeu
până și tenul și ochii nemachiate

știu ce veți răspunde
că bărbatul e cruce întreagă
că progresul omenirii nu poate fi stăvilit
că într-o bună zi chipul din oglindă e altul
fie că ești albă ca zăpada fie că ești regina rea
dar pentru numele lui Dumnezeu
doar ei câștigă
nu dumneavoastră

scorpii ce sunteți

sâmbătă, 2 iulie 2016

omilie de solstițiu

ieri am văzut chipul lui Dumnezeu la ușa bisericii
desigur îmi spuneam că am fost curată cu inima
acest ”cu” vulgar pentru dat cu părerea pentru bolnavi cu capul
și alte cu-vântări
chipul lui Dumnezeu sculptat semăna cu soarele
cu fața grăsună și rotundă și zâmbetul datorat mai degrabă
pomeților bine îndesați și nu efortului mușchilor mimicii

în biserică era un crucifix cu hârca la picioarele lui Isus
un simplu condamnat care creștea ca un plop subțiratic molatec vânăt
și pe masa cu reclame la călătorii în lumea largă
pentru sute de euro mai erau și hârtii albe pentru diverse indulgențe
îmi aminteam de baba hârca dintr-o poveste ilustrată
și de femeile valkirii și de vrăjitoarele care le ajutau
când le apuca dorul răzbunării pe cei nevinovați

apoi venea pârjolul apoi seceta mare apoi picurii de ploaie
primele mlădițe de salcă sau altă specie care se ridică
sau se îndoaie prelung
care mângâie fruntea omului obosit așa cum a căzut peste mine
după voia celui de sus o ramură blândă când așteptam afară
pe un gard de piatră în fața altei biserici
și un strop de apă dintr-o frunză m-a curățat de praf pe obrazul stâng
fiindcă numai Dumnezeu dezleagă praful din piatră și frunza din ram

ochiul din triunghi privea dincolo de sine peste boltă
chiar dacă nu credeți
chiar dacă în biserică erau reclame pentru călătorii cu sute de euro preț
chiar dacă pe ușa dughenei pentru lumânări erau foi
despre minte și inimă și despre sfânta liturghie la așezământul Mărcuța
astfel încât am dat 10 lei unei femei care înfuleca pâine goală
ca și mine

Poezie veche în lectură proprie

Mie nu prea mi-au ieșit poeziile cu rimă, poate aceasta e dintre cele mai bune...cam prea urecheată, dar asta e.



țărână și lapte dulce

viața uneori e creață
se lipește câinește de tine și îți cere să o mângâi
la frontiera maidanului trenurile fluieră
pentru trezirea celor loviți de singurătate și dor de ducă
a celor pentru care o petală de cais e o corăbioară
în care încape doar lacrima copilărește plânsă
pentru domesticirea lui Dumnezeu din sufletele cuminți

însă viața e creață și nu se îndură
la fel cu creierul unui geniu la microscop
are multe circumvoluțiuni și arie extinsă
fiecare stradă din mahala are un nume sfânt
unde miroase a mici și a bere miroase și a tămâie
iluzioniștii joacă numere tari și fac să dispară
constelațiile vecine
le îngroapă peste capetele tuturor între catrințe și fuste plisate

se lasă ceața oamenilor muriți pentru ce e sfânt
a celor care nu pricep nesupunerea taurului
obligat să lupte
cu coarnele însângerate
se urcă pe cer luna tot mai grea galbenă sau roșie
creață pe margine și ea ca o custură veche

vineri, 1 iulie 2016

cântec pentru pietre

am văzut tot ce puteau ochii mei vedea am auzit tot ce puteau urechile mele auzi
am stat și am gândit fără cuvinte - e simplu să vezi cu ochii minții
culori și forme pe care le-ai mai văzut
ești doar o memorie fotografică fină
e simplu să auzi cu urechea minții cântece pe care le-ai mai ascultat
ești doar un instrument pe mai multe octave
poți chiar să scrii în gând noi cântece și să pictezi o altă lume,
după chipul și asemănarea tinereții tale deci nimic nou sub soare
căci unul e Dumnezeu: te lasă să îmbătrânești de viu simț după simț
până la scânteia din tine ca asfințitul peste zăpezi

mai e ceva timp
o dimensiune filozofică grea
mai e evlavia să fii viu în umbra unei uși înalte
dată la perete


1 iulie 2016