HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 5 februarie 2017

Ghiozdanul

Îți mai pune mama-n traistă
Praf din drum și fir de iască,
Și amnar și cremene,
Două scoici ce-s gemene.

Pîinea frămîntată mult,
Și ulcica de băut.
Un cărbune și hîrtie
Și o rîndunică vie.

Uniforma și ghiozdanul,
Pînă cînd va trece anul.
Cartea ca un fagure,
Și trei bobi de strugure.

Astă toamnă cu lumină
Traista ți-e de soare plină.
Să-ți ajungă pînă-n vară,
Măsurat, a ta povară.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Rozariu

Era mult timp de cînd doamna Burichi Germinia nu își mai privise ceasul ei de buzunar din aur pe care îl ținea în dulapul din dormitor. Inconvenientele unei vieți fără venit lunar personal, în afară de o chirie colectată împreună cu sora ei pentru un apartament la care era coproprietară, o obligaseră să își vîndă sau să își amaneteze pe termen lung celelalte bijuterii din caseta ei sidefie cu incrustații ca florile de cireș. Germinia era o femeie trecută, nemăritată și grasă, care se închina la doi zei: în primul rînd Dumnezeu, fiindcă totul în casa ei vibra de dragul luminii și seninului sufletesc, și în al doilea rînd zeița Higieia, fiindcă fără lustruitul și curățatul zilnic, inclusiv duminica, casa ei nu ar fi putut străluci dumnezeiește. Cît despre ceasul-broșă, el era o bijuterie moștenită de la bunica pe care Germinia, întrutotul inocentă, o purtase în tinerețe în ochii lumii cînd mersese la operă la Pescuitorii de perle și de atunci, în ciuda greutăților, ea nu mai scosese ceasul din casă și nici nu încercase să îl vîndă. Ceasul era o amintire frumoasă din copilărie și era legat de cireșii adevărați din viața ei, ale căror crengi le scutura de efluviul de petale albe primăvara, în zilele în care scria cu stiloul povești cu zîne pentru viitorii ei copii. Spre deosebire de sora ei Arminia, ea rămăsese un suflet care se primenea nu doar la echinocții, ci zi de zi, având ferestrele deschise încă din zori spre răsărit, cîrpa de praf la vedere pe un raft al bibliotecii și ora ei anume din zi în care studia zborul pescărușilor în tăria cerului.

Apoi s-a petrecut singura întîmplare din viața doamnei Burichi. Și-a amintit într-o dimineață că în timpul liceului avusese visul de a merge să viziteze grădina botanică din orașul vecin, care se înălța la o oră de mers cu trenul. În definitiv acesta fusese singurul ei vis, singurul pe care și-l permisese. Se trezise dintr-o dată că așteptase destul, că o viață întreagă nu își împlinise singura ei fantezie, care de fapt nu ar fi cerut un efort financiar prea mare. După pregătiri strategice care au durat vreo două ore și după drumul fără probleme cu cel mai ieftin tren, ea a coborît în gara orașului vecin pe la ora prînzului, într-o zi noroasă de toamnă. Apoi a privit mirată gara dezafectată, care părea urmarea unui război subversiv al gunoaielor și a lipsei fondurilor de la buget, și a privit și mai mirată chioșcurile de covrigi și produse de patiserie cu anunțul ”Nu mai avem marfă de ieri”. A avut de ales între cinci firme de taxi cu același tarif ca să ajungă la poarta visului ei în centrul orașului. Germinia a ieșit din taxi aproape amețită, cu nivelul adrenalinei probabil crescut, și-a îndreptat fusta lungă din postav gros, a ocolit teatrul cu afișul de spectacol ”Richard al treilea se interzice” și a intrat în grădina botanică de parcă ar fi călcat peste un tort de aniversare. În momentul în care ea a urcat treptele serei centrale a început ploaia, o aversă tomnatică rece care avea toate elementele unei furtuni. O dureau umerii, fiindcă întorsese brusc capul să admire un ceas floral. Ceea ce o întristase cel mai mult, fără a o mira, era că ora arătată de limbile ceasului din flori trecătoare, care păreau plantate nu cu multe zile în urmă, era exact ora arătată de ceasul ei antic de acasă, ale cărui limbi se opriseră din goana orelor poate cu secole în urmă și pe care ea nu le putea mișca. Abia atunci Germinia Burichi a înțeles, s-a întristat și a zîmbit.

....................................
Germinia își aminti expresia ”rădăcinile erau amare” și mintea îi alunecă către cei dispăruți din viața ei, o lume de bunici și mătuși bătrîne care purtau furouri sub rochii și părul colorat cu violet de gențiană. La aprozarul mic din apropierea casei sale se vindeau sfeclă, morcovi, țelină și alte albituri. În mod bizar toate începuseră să putrezească, dar ea tot a cumpărat cîteva pentru o salată, gîndindu-se că o va prepara în aceeași zi. Dar acasă au putrezit într-o oră-două. Era o toamnă rece, cum nu mai trăise întreaga viață. Apa de ploaie, îmbîcsită cu uleiuri și benzine, se prăvălea în rigole după un dans straniu, semănînd perfect în cădere exact cu apa unui șipot cristalin pe care ea îl știa demult, în copilărie, într-un sat departe de oraș. Și mai ciudat, în curtea casei ei crescuseră rînd pe rînd buruieni aparte din satul unde copilărise, la magazinul cu obiecte din sticlă toate cele din vitrină aveau în mod straniu aceleași forme cunoscute și ea le folosise de-a lungul întregii vieți, la magazinul de gablonțuri era expusă broșa ei mai deosebită din copilărie...ca și cum lucrurile reveneau la ea, ori poate fuseseră împărțite altora, chiar dacă ea nu le mai deținea în prezent. Se întristă din nou cugetînd la aceste fapte și apoi hotărî să se întoarcă la grădina botanică.

De data aceasta a cumpărat biscuiți ieftini pentru rațele nishikigoi (conform pancartei de lîngă gîrla din parc) din grădina botanică. O uimea curajul lor de a se scufunda cu zgomot în apă la temperaturi joase și se gîndea cum oare supraviețuiesc ele iernii fără adăpost special. Poate erau îngrijitori care le adăposteau, poate nu. Ședea pe bancă și o rățușcă mică și pricăjită - așa erau toate femelele - veni aproape de picioarele ei, o privi cu aer inchizitor dar fără să insiste sau să întrebe prea mult, de parcă ar fi fost asistenta doctoriței stomatolog, și apoi plecă înapoi spre cîrd, fără să zăbovească. Germiniei îi era milă de rațe, fiindcă peste jumătate, poate trei sferturi, erau masculi, poate fiindcă ei fuseseră mai rezistenți în lupta pentru supraviețuire și se gîndea că toată familia e în pericol să dispară. Plutind mai departe pe sub podețul de piatră, rățoii măcăiau în limba lor aproape la fel cu alte rațe domestice, ceea ce o făcu să se gîndească la originea genetică comună și la paradoxul diferențelor aparent mari între limbile oamenilor, dovadă pentru ea a unei dinamici eterne a spiritului uman care pleacă și se întoarce de la periferie la o anumită vatră a unei civilizații și, de ce nu, o dovadă că Dumnezeu, ca spirit ordonator sau lege organică a sunetului și luminii și altor tipuri de unde simțite sau nu de om, există. Poate și un Dumnezeu al undelor gîndului nerostit de om în această lume atît de frumoasă. Își înghiți o ușoară nemulțumire amintindu-și că la o casă de pe bulevard era în balcon un anunț cu vorbele ”se vende”, scris foarte clar exact așa, nici măcar verbul nu era corect, și nici nu era conjugat la persoana întîi. Panta rei - totul oscilează, totul plutește sau orbitează, inclusiv subatomic, iar ea niciodată nu a simțit mai puternic că lumea este întrutotul un pod plutitor în schimbare.

Trandafirii erau loviți de gerul intempestiv, cu corolele sfîșiate și încrețite, precum jupoanele colorate de acum trei sferturi de veac ale bunicii. Aproape toți aveau numele, locul și data nașterii pe tăblițe. A uimit-o o ”Rhapsody in Blue”, soi mai recent care nu era albastru, ci un violet bogat, intens. Pășea încet și citea explicațiile scrise atunci cînd ceva îi atrăgea atenția. O impresionă arțarul japonez, dar găsi două specii diferite (Acer japonicum și Acer palmatum) cu același nume, ceea ce îi produse o nedumiririe care îi plăcea. Privi ”arborele de mătase” cu atenție și intră în din nou în sere, strecurîndu-se pe sub giganții pădurilor tropicale. Se bucură să descopere înflorite tufele de Bougainvillea labra care străjuiau aleea în două din încăperile serei. Se miră că mandarinul și lămîiul erau etichetate diferit, dar ambii pomi erau la fel în sera cu citrice și își aminti că în ultimul timp se obținuseră soiuri noi de lămîie cu coaja oranj ca de ceară și miezul astringent cu nuanțe amărui-dulcegi. Pe scurt, Germinia era fericită să vadă lumea tuturor celor verzi din nou în fața ochilor ei și o incita ușor faptul că descoperise mici secrete ale botaniștilor sau îngrijitorilor. Același lucru - adică re-amintirea - i se întîmpla cînd citea o carte: sutele de amănunte aidoma celor din viața ei îi confirmau ipoteza că îmbătrînea și că lumea se întorsese la ea, la cele memorate sau gîndite sau trăite de ea însăși, și ea nu mai putea să fugă ca în tinerețe după noi aduceri-aminte sau alte conținuturi în acest maraton al vieții. Ajunsese la destinație. Pe partea opusă a străzii unde ea se lupta să găsească un taxi era un buldozer galben și rău strunit care scotea din rădăcini un copac tînăr aflat în calea unei demolări. Germinia se încruntă de data aceasta, fiindcă tot zgomotul brutal al străzii o îneca. La fel ca întotdeauna.

miercuri, 1 februarie 2017

Marea, soror

Tu mărie, mărioară,
mare, sfîntă surioară,
cîte luni răsar din tine
pe cîmpiile senine?
Cîte oare ne vor paște
duhul și sfintele moaște?

Nici o lună, tu copilă,
fiindcă lumea n-are milă :
vara - camioanele
iarna - arsenalele,
toți se zbat ca frunza-n vînt
cît mai e loc pe pămînt.
Toți se luptă împotriva
cîntecului ce veni-va.
Toți ne fură din cuvînt
și vînează ce e sfînt.

Mare, tu, fecioară albă,
ți-au prins ghiocei în salbă,
de frumoasă precum ești
tu mereu ne amăgești.

Rugăciunea de cu seară,
noaptea, crește ca povară.
Zilele sînt tot cu lună,
toată firea se cunună.
Viața și cu morțile
clipa și cu sorțile,
omul și cu fiarele,
stelele cu soarele.

marți, 31 ianuarie 2017

Maya

doar unele fructe timpurii ies în lume din forma cuvintelor ca dintr-un corn al abundenței/ tu și cu mine știm aceasta/ tu fiindcă ești mereu cu mine și eu fiindcă am fost mereu ascultătoare și îmi plăcea rînduiala cuvintelor/ pînă cînd cornul lunii începea să alunece a toamnă dincolo de iubire

bătrînica mea din ceainicul care aburește precum lampa lui Aladin terminase de povestit / eu frunzăream acum cărți vechi demult uitate și plîngeam pentru toți cei care le-au scris/ sau mă bucuram pentru cei care nu le-au citit

în spatele poveștilor era marea care arunca la mal scoici încă pline

cîteva nu erau deschise niciodată oricîți scufundători treceau peste ele cu branhiile lor artificiale de îmblînzitori ai frumuseții

învățam la școală cristalizarea la lecția de fizică și topeam sare de bucătărie/ apoi lăsam soluția să se evapore și priveam pietricelele strălucitoare cu ochii curați/ cît de trist și frumos era să creăm noi înșine lumina fără să știm

blestemul cădea precum stingerea în pripă a lumînării și fumul mînjind geamul

am văzut un om care părea orb dar vedea și mi-era milă de el/ pînă și orbii își recapătă vederea cîteodată spunea inima mea/ o inimă care începuse să se gîndească pe sine albă

iată artistul și moartea care își zîmbește sieși mai spuneam eu

duminică, 29 ianuarie 2017

Acasă

era o țară frumoasă și tare era bine/ era aerul sfînt și limpede de respirat peste rîuri și ierburi din creștet pînă în vale / încît vedeam clar toate silabele noastre pe buzele voastre

mamă și tată cît de frumos colorată e harta mea/ oare așa este lumea

nimeni nu mă auzea în timp ce tremuram fericită cu palma mea de om/ călătoare peste palma voastră de pămînt/ mamă și tată

cum pot eu plînge sau zîmbi cînd sînt încă un copil/ ochii mei nu sînt genune scîncetul meu nu este vioară / și sînt foarte mulți bătrîni lîngă sufletul meu ca o nuielușă de alun

mă țin cu toții ca pe-un coș plin cu pîine în brațele femeii rumene de soare cu priviri de ape

atîtea ape trecute și viitoare

crești copilul meu de ce crești mă întrebau /de ce viața este mereu greu de purtat mai departe/ tot ce îmi spuneți voi/ tot ce am învățat de la voi sînt mereu întrebări/ mamă și tată/ de aceea este așa

creșteam mîndră de noi toți/ respiram prin iarba de dincolo de locul unde fug amintirile/ respiram la poala mărului și părului cu rădăcini drepte/ trupul meu se așeza pe pămînt într-o rînă/ inelele de creștere din oase și din pomi începeau să se întărească/ și noi începeam să ne pierdem unul de altul

tată și mamă

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Mai înainte de Euterpe

Cum aș putea uita sfîșierea din muzica lui Enescu pe care am ascultat-o de Anul Nou, în timp ce priveam pe fereastră același peisaj întipărit în sufletul meu în fragedă copilărie?

Cu o zi mai înainte era un cer mare, întins ca un așternut alb țesut în casă pentru trupul unei fecioare. Pe cer abia lumina luna, un crai nou imens, subțire și auriu precum arcușul gigantic al unei mari simfonii. Euterpe se juca, renășteau zboruri și soboruri, ritmuri și timpuri. Deasupra, fidel legii inimii, doar un luceafăr asemenea unei fiice care nu-și poate părăsi mama. Lumea toată cobora în mine pe scara muzicală a unui univers în sine nepătat de capriciile spectacolului. Totuși pașii m-au dus spre un mic magazin deoarece căutam steluțe pentru bradul de Crăciun. Mă durea capul, aveam nevoie de mișcare și aer. Nu aveam brad sacrificat, vroiam doar să aprind bețișorul cu steluțe. Ce obicei barbar, mă gîndeam - ruperea din rădăcini tocmai a brazilor veșnic verzi, tocmai de Crăciunul oamenilor, de parcă primăvara pascală este cumpărată și consumată în întregime mai înainte de vreme.

Pădurile freamătă în depărtare. În micul magazin un vînzător bădăran și o chinezoaică pe măsură care îmi țipă în ureche vorbe necunoscute mie. Chinezii au inventat artificiile, așa mi se spusese mai demult. O cutie goală de bețișoare care ard cu steluțe era pe trotuar. Întorcîndu-mă spre casă, am văzut o altă stea, mică și tremurînd, născîndu-se pe cerul opus lunii mele. Însă Luceafărul singuratic a stat ore în șir aproape în același loc sau casa mea s-a rotit amețitor în jurul lui, fiind amîndouă precum talerele unei balanțe bine echilibrate.

Nucii din fața ferestrei lăsau umbrele lor dănțuind, asemenea copacilor din fața ferestrei din copilărie, aproape la fel. Muzica era cînd o coloană care sprijină universul, cînd o iederă care înfășoară coloana... În muzeul ceasurilor din Ploiești văzusem ceasuri cu privighetori de demult împăiate și închise în colivie. Muzica făcuse față lumii și veșniciei, o ființă cîntînd și murind protejată de gratiile unui timp nemilos.

Apoi desigur George Enescu. Și surorile lui Euterpe și timpanul muzical drept primordiu al instrumentelor. Prin grația firii, Dumnezeu mă lăsa să înțeleg bucuria de a fi un instrument muzical printre toate celelalte.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Monocord

Ea era foarte tristă, atît de tristă încît nu mai dădea nume lucrurilor. Nici nume, nici povești despre ceea ce pățiseră sau urmau să pățească toate lucrurile.

Pur și simplu gîndea lumea în sunete muzicale, cifre și forme geometrice, diferite formule chimice. Era mai bine. Nici nu desena în mintea ei, nici nu scria pe tabla neagră a gîndirii, dar uneori cînta fără cuvinte în lumea ei interioară, unde nimeni nu o putea auzi. Restul se petrecea în profunzime, ca într-un ocean unde văzul nu e necesar la mari adîncimi. Credea că purificarea gîndirii o poate proteja de hoții simțurilor ei și de aceia care mînjeau lumea cu vorbe așa-zis poetice. Ei erau altfel. Pentru ei substratul material conta, la fel cum pentru pictori și zugravi contau vopselele și pînza sau pereții. Ei tipăreau cărți multe și ea considera că oricum consumau pădurile lumii ei fără rușine. De cînd hîrtia se sintetiza cu ușurință unii inventatori nu înțelegeau deplin ce altceva este tăiat dacă nu sfîntul codru, lăcașul adevărului curat. Cuvintele erau și ele prea materiale, ba chiar perverse dacă ar fi fost vorbite în minte, ceea ce ea nu făcea, dintr-un instinct de autoapărare fără cusur.

Încerca să cînte în gînd făcînd abstracție de instrument, dar nu reușea. Era cînd vioară sau pian, cînd bîzîit gros al liniilor melodice mai simple. Îi părea rău că nu are o minte îndeajuns de muzicală, dar se bucura că marile orchestre încă o alintau.

Și de ce era tristă? I se părea că un anumit lucru din toată mașinăria timpului omenesc, din marea mașină despre care credea și ea că este ea însăși, ceva acolo dedesubt nu mersese bine. Și plîngea pentru ceilalți, fiindcă mereu îi iubise și visase să le ofere tot mai mult. Ceva tot mai bun și mai frumos. Dar nimeni nu înțelegea, toți credeau că ea era egoistă, precum de fapt erau ei. Se uita de deasupra la cei care mîncau cuvinte și eliminau excremente perfecte, dar nu era niciodată vanitoasă. Ea înțelesese singură, ca orice om singur în epoca lui, cu ce trudă se obține hrana pentru om. Înțelesese de ce netoții își băteau joc de ceea ce unii numesc hrană spirituală. Ea folosise cuvintele cumpătat întreaga tinerețe și era neplăcut că la vîrsta tăcerii toți încă o striveau cu slinul cuvintelor și treceau peste trupul ei (prelungire firească a creierului) cu trenuri de marfă furată tot din cămara ei, fiindcă acum era o doamnă de vîrstă mijlocie.

Da, ei nu puteau înțelege. Ea însă se aplecase cu respect în fața maeștrilor spirituali care nu se lăsaseră corupți de febra înnoirii și menținuseră centrul vechi al citadelei cam tot cum fusese de un veac cel puțin, fiindcă ei, ca și ea, cunoșteau că prețul distrugerii era mai mare decît valoarea construcției în timpul prezent. Apoi se scuturase de orice fel de plecăciune respectuoasă fiindcă înțelesese că de fapt nu ei hotărîseră așa. Lucrurile se petreceau de la sine și ei erau prinși în toată mașinăria. Ea nu credea că ea însăși este întreaga mașinărie, dar singurătatea totală o împingea să se vadă pe sine drept una dintre cele mai mari mașini de aceste fel aflate în lume. Cel puțin una foarte mare fiindcă așa sînt toți oamenii foarte singuri, ceea ce e perfect logic. Dar pînă cînd?

Ei nu îi plăcea să moară, dar toți îi spuneau că ea nu are altceva de făcut. Era uneori tristă dar și deplin fericită, fiindcă înțelesese aproape tot ce putea înțelege și încă iubea totul. Prin frumoasa alcătuire a lumii, în apropierea locuinței sale, veghind peste zona unde ea mergea periodic pentru controlul stării de sănătăte la o policlinică, era o statuie gigant a uni alt fel de Jacquemart, care însă lovește cu ciocanul într-un clopot mort, căzut sub nivelul ciocanului său, care altminteri servea scopului baterii orelor, și implicit tocirii memoriei vii a unui om. Tot așa, de fiecare dată cînd trupul ei prindea puteri și se purifica și el, vecinii o înhățau din nou prin baterea prelungă și ritmică a preșurilor și covoarelor, ca o toacă la o mînăstire de undeva din nordul țării. Toți erau lacomi întru înmulțirea peștilor și întru preschimbarea apei în vin.

În timp ce ea se bucura de simpla ei existență sau de simpla existență a firii (în funcție de timpul probabil), veneau caii mării tropotind peste creierul ei, caii albaștri-roz și înspumați, care galopează neîncălecați vreme de milenii, pînă cînd o altă civilizație se naște din cenușa celei dinainte. Despre aceasta ea nu știa nimic, înțelesese doar că noul testament în cel vechi se ascunde. Deschizînd Biblia în toiul unei ierni geroase, ea a tresărit de fericire cînd a văzut o floare de colț presată, pe care i-o dăruise tatăl ei mai demult, în vremea cînd ea știa că așa-numita floare a reginei era declarată monument al naturii și ocrotită. Ea îl mustrase pe tatăl ei, dar acum totul era altminteri. Demult nu mai exista nici un lucru pe care ea să nu îl fi iertat.


duminică, 22 ianuarie 2017

Diapazon imperfect

mai demult treceau prin mine anotimpuri de mătase, pajiștea mănoasă înverzea sub cerul albastru;

revederea era încă în mine la mijlocul spațiului meu rupt din timp, a culorilor văzute prin ochii mei, la mijlocul spectrului luminii, față în față cu lumea verde și albastră prin convenție și îmi aminteam pentru prima oară lucruri muritoare precum cuvîntul vorbit din aproape în aproape, vocală care curge pînă la stăvilarul consoanei sale;

toate fugeau de la mine precum lumina fuge cînd întîlnește oglinda, precum păcatul atingerii fuge cînd se sărută crucea, precum apa fuge din locul unde cade o piatră și numai timpul părea spirală învîrtejind tot ce trece,

tot în afara sufletului prin care încă trecea vînt.

era o vreme cînd toate pulsau tare, gata să spargă barierele, și apoi barierele erau ridicate tot mai aproape, pînă cînd inima lupta tot mai greu;

sînt inimă prin palme, inimă prin gînduri, inimă prin toate cîte sînt,
toate în afara sufletului prin care încă trece vînt.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Gînduri de conformitate 2

Paradoxal, întotdeauna izolarea unui om înseamnă publicarea lui.

Lupa ca instrument: când privim aproapele prin lupă ca și cum ar fi departe îl vedem clar, iar cînd privim departele prin lupă ca și cum ar fi aproape îl vedem neclar sau deloc. Acesta e rolul oricărui instrument - o siluire a adaptării. Prin simțuri instrumentate omul creează și cunoaște în același timp. Dar numai pe moment.

Paradoxal, uitarea omenească care urmează unei descoperiri extinde sfera aparentă a cunoașterii oamenilor, dar face prin ea însăși reconstrucția.

Aș crede că sunt o cuantă de cuaternar ființînd prin cuarț.

Exercițiu de logică: încercați să numărați stîlpii intrărilor în instituții. Dacă îl veți găsi par, atunci totul e bine fiindcă omul poate fi măsura tuturor lucrurilor, dar orgoliul omenesc nu poate fi sfida ordinea spiritului. Însă dacă stîlpii sînt în număr impar, atunci omul devine nucleu al destrămării printr-un orgoliu al logicii lumești. Reiterez - spațiile sau porțile dintre stîlpi ascultă de legea opusă, fiind prin ele însele efortul omului de a întrece divinitatea. Explicație - omul contruiește clădiri săpând tunele/găuri/intrări-ieșiri în pământ sau materiale terestre, e același lucru. Prima poartă aduce 2 piloni sau margini. Sediile diferitelor instituții culturale, sociale, religioase ale omului sînt construcții în întregul/materia/cunoașterea posibilă, prin crearea unor breșe, însemn al efortului uman de a transcrie logica spiritului (universală). Materia este astfel dihotomizată logic, dihotomia fiind baza logicii/efortului uman de a ordona realitatea din care mușcă. Dacă porțile sunt în număr par, ele înseamnă năzuința absurdă de a epuiza Ființa de la general la particular, de la mare la mic, de la întreg la părți, în acest caz stîlpii fiind impari, adică o logică greșită a lui Dumnezeu, ceea ce nu se poate. Dacă porțile sunt în număr impar, atunci ele arată imposibilitatea epuizării materiei de către spiritul uman care iese sau intră în acele instituții și totodată respectul. Iar Dumnezeu rămîne logic și etern prin stîlpii săi în număr par, o logică clară și limpede a omului-constructor. Înfăptuirile și viața lumească devin totodată centrate ca într-un arbore genealogic sau ca într-o organigramă cu un trunchi central. Acest lucru explicat de mine a fost idealul clasic al arhitecturii. De aceea, mulți contestă acest ideal sau logică. Alții vor să argumenteze că datorită dezvoltării social-culturale a omenirii, a apărut necesitatea protejării mediului/ materiei existenței/ Ființei și din această cauză au apărut mai recent construcțiile cu un număr par de intrări, pentru a proteja spiritul guvernator și integral, mai ales datorită supraetajării sofisticate a intelectului uman, diverselor realizări și globalizării sau specializării care exclud enciclopedismul. Dezbaterile continuă...

Eu, pe lîngă cele argumentate de mine însămi mai sus, consider că această unitate arhetipală a conceptului construcției omenești poate fi explicată mai simplu prin nevoia intrinsecă de simetrie a omului, plecînd de la ușa primordială. Dar opinia mea e că simetria, ca orice concept logic intermediar, este secundară argumentării ontologice prezentate de mine. Simetria ne ferește de ruină și așează pe pămînt ortocentrul sau centrul de greutate (al concepției sau năzuinței umane, nu al materiei), un fapt secundar Ideii logice. Cei care construiesc invers sînt materialiști vulgari care reneagă importanța spiritului și fenomenologiei sale dintru început, adică de la zidire. Eu nu am găsit decât un singur exemplu de astfel de construcție ”greșită” dar nu îl mai pot aminti aici. Explic încă o dată - cei care consideră că materia determină spiritul gîndesc în felul următor: avem doi stîlpi și trebuie să facem o punte. Dacă stîlpii sunt prea îndepărtați, atunci materia cere să plasăm un stîlp la mijloc și așa mai departe în fiecare jumătate, pînă cînd e atins echilibrul. Atunci eu îi întreb: de ce trebuie să unim stîlpii și de ce să clădim o punte? Și de unde, mă rog, avem 2 stîlpi? Pînă și podul e mai stabil pe patru picioare, nu neapărat echidistante, nu pe trei. Dar logica construcției podului e de fapt alta în particular. Construcțiile despre care vorbeam sînt năzuințe spirituale și pleacă de la logica săpării de porți, nu de la logica punții sau podului, care se subordonează și ea aceluiași lucru. De ce-ul ontologic și cum-ul pozitivist sînt în deplină armonie în esență.

luni, 16 ianuarie 2017

despre Adevăr

”Adevăr” e un cuvînt fundamental în limba română care nu există în nici una din limbile cunoscute de mine, și nu știu dacă există vreuna să îl conțină. În dicționare el a fost perfect corect definit în viața mea, respectiv în dicționarul DEX din anii 80, care poate nu mai există acum, nu l-am găsit ca sursă online, deși nu demult fusese. Mama mea a insistat cu forța să distrugă data apariției de pe dicționarul meu din casa mea, atunci când eram încă tînără. El este deci atemporal și implicit etern. Era fundamentat etimologic pe a+de+verum și înseamnă astfel negarea negației, o definiție logic acceptabilă a adevărului. Am deschis ulterior dicționarul la început, la litera ”a” și am observat că în dicționarul meu ”a” nu este explicat drept prefix care să însemne împotriva (precum în cuvintele anormal, afon, apolitic, etc.) și nici celelalte prefixe nu apar corect, dar ele toate, respectiv ”de” și ”des” și ”dez” și ”a” sînt explicate și în acest sens în dicționarele noi, adică ”de” înseamnă tot un prefix privativ, de negare a cuvîntului din interiorul cuvîntului, cum ar fi în cuvîntul ”a de-masca”. Deși ”de” și ”dez” și ”des” provin de la particula latină ”dis” sau de la alte cuvinte latinești sau din greaca veche prin filiație, pe care eu nu pot să le verific pe internet, fiindcă dicționarul ”online” nu mai e accesibil pentru mine, după cum vor alții în acest moment, așa cum mi-au luat totul, cu multe idei paranoice create de ei. Dar eu tot voi explica foarte clar și vă voi arăta din nou adevărul, fiindcă am perfectă dreptate și rostul altora sau al dvs. nu e de a omorî un om perfect logic și bun, cum sînt și eu. Vă rog să acordați deplină atenție acestor explicații ale cuvântului ”adevăr” pe care le scriu eu acum.

La fel ca în dicționarele mai vechi, și în cele noi, unde, deși aceste prefixe cu același sens sau înțeles (chiar dacă forma lor se modifică legat de funcțiile limbii vorbite), toate cuvintele începînd cu ”de” sunt recunoscute și acceptate, dar cele mai multe definiții ale acestui gen de cuvinte obținute prin compunere reneagă originea latină care ar fi fost perfect logică, și se bazează masiv pe limba franceză, sau pe o latină coruptă sau incompletă, uneori sfidînd logica elementară. Presupun că numai unii dintre dvs. știu ce este limba latină sau, mai corect spus, cum evoluează sau cum e utilizată. În dicționarele Larousse francezii așează doar cuvinte explicate prin ele însele, dar lumea anglo-saxonă și restul lumii îi așează și pe francezi și pe ei înșiși într-o ordine etimologică mai mult sau mai puțin efemeră.

Eu consider că în esență cuvântul adevăr din limba română este compus din latinele ad+verum și prin urmare este strădania omului de a se apropia de adevăr, ceea ce e perfect logic ca adevăr, nu în calitate de ”certitudine” sau ”veridicitate”-- observați de exemplu sensul și originea cuvântului ”veridic” și la fel pentru ”vérité”; care înseamnă adevăr în franceză. În engleză ”truth” derivă aparent în unele dicționare dintr-un cuvînt vechi care însemna credincios, dar nu se știe cît va dura această explicație etimologică.

Încă o dată ad+verum înseamnă apopierea de adevăr ca posibilitate, dar nu drept certitudine. Adevărul este, din cîte înțeleg eu din dicționar, o cauză primă, originară.

Ceea ce e cel mai trist e că, pe internet și în dicționarele mai noi ale limbii române de după anul 2000, unii lingviști au fundamentat etimologic și au definit adevărul drept ad+de+verum, ceea ce e monstruos și înseamnă că au vrut să mă ”distrugă” pe mine (chiar zilele acestea am avut multe dureri de cap și am fost atacată de mulți oameni pe stradă, oameni care nu acceptă realitatea și implicit și adevărul. Distrugându-mă pe mine, ei lovesc în ceea ce este bun ca atare, dar legat logic de înțelegerea mea, adică în tot ceea ce este bun din punct de vedere logic și fundamentat logic prin limbă în raport cu viața mea de-a lungul vîrstelor străbătute de mine ca om rațional (nu mai explic prin concret). Faptul că au atacat limba română, adică logica normală din dicționare, a dus la anumite suferințe și distrugeri de cultură sau natură, și din mine de asemenea. Înainte, cuvintele românești aveau forță normală și logică, iar femeia chinuită cum am fost eu chinuită (presupunând că ea a existat) avea mai puține probleme și putea exista mai ușor. Mai rău e că ei lovesc în lucruri - alcături de spirit și materie - lucruri din toată lumea, nu doar din România, și lovesc și planul material și cel ideal a ceea ce există în Univers. Poate că toți își doresc pripit cu totul alte conținuturi - dar lucrurile au propria lor viteză de transformare. Și de fapt noul se ascunde în vechi, respectiv și în memoria mea.

ad+de+verum, așa cum au scris ei în noile dicționare, înseamnă strădania de a desființa adevărul, adică un lucru foarte rău și o definiție monstruoasă în dicționar. Pe vremuri existau raporturi logice corecte între noțiuni și concepte. Este bine cunoscut rolul în lumea celor trecătoare a cuvîntului ”adevăr” și se înțelege în ce mod adevărul e legat de un moment în timp. ”Ad astra per aspera”, stimați cititori. Sau ”per aspera ad astra” - un îndemn care devine uneori o tristă sau o dureroasă realitate - ceva dificil de obținut - datorită viciului lăcomiei sau setei de cunoaștere a unor oameni lipsiți de logică.

Din nefericire, prin aceste dicționare, mai păcătoase de cât cele dinaintea lor, poporul român a fost preshimbat de facto într-un popor cu sete de distrugere a ființelor care ”dețin” adevărul, cum am fost eu. Exact din această cauză am suferit eu, și tot din aceeași cauză au fost distruse adică transformate în ceva rău lucrurile bune de-a lungul vieții mele. Taina dreaptă și implicit corectă logic - ad+verum - era disponibilă pentru erudiți, filozofi și pentru oamenii raționali cum am fost eu, care au trecut prin mari suferințe în întregime datorită altora. Și peste mine ei au aruncat minciuni odioase se pare, că încă de când m-am născut.

Consider, fără infatuare, că am dreptate că ei ar trebui să mă accepte în măsura posibilului (o afirmație tautologică dar și umană, fiindcă acceptarea mea de către lume nu depinde de bunul meu plac, ci de necesitatea întregului sistem universal, deci de Dumnezeu), deși în viața mea au existat și cîntece și proverbe și declarații ale unora că adevărul doare, că adevărul nu interesează pe nimeni, sau că adevărul e minciuna cea mai bună, etc., lucruri prin care alții bajocoreau ceea ce e sfînt, respectiv adevărul. Ba mai erau unii care chiar credeau că eu ascundeam sau trădam nu știu ce secrete politice, religioase, științifice sau artistice în sine. Oamenii și cu mine am fi putut evita lucruri rele legate de viața mea, dacă unii nu ar fi stricat limba română în dicționare și dacă ei ar fi rămas drept cei care tindeau spre adevăr. Poate legat de acest lucru exagerez, datorită unor mici regrete, altruiste în fapt. Orice om inteligent cunoaște funcția reificatoare a cuvîntului. Adevărul despre mine putea fi spus - recunoașterea mea pentru ceea ce sunt de fapt: o femeie bună cu multe virtuți și cu rațiune logică perfectă, care a fost torturată o viață întreagă și nedreptățită mereu, despre care oameni răi și destructivi au inventat minciuna că ar fi nebună și poate și alte minciuni, dar ea a rămas un om fericit și bun. Nu am avut niciodată pofte sexuale și nu a fost nimic anormal sau rău în viața mea personală (în afară de fumat, datorat altor otrăvuri sau lucruri rele). Nu am fost martiră sau sacrificiu (citiți dicționarul limbii române dacă v-ați pierdut cumva înțelegerea logică și sensul bun al vieții). Sînt o femeie liberă și nu am greșit nimic toată viața, exact așa am fost mereu. Cît despre ideea ”crede și nu cerceta”- ea este un îndemn perfect, cum am explicat implicit și în aceste rînduri despre adevăr.

De aceea am scris aceste text conform convenției de odinioară legat de ortografic și ortoepic. Adică în sensul a ceea ce e drept în scris și în poveste. Eu nu am fost niciodată epică în sensul de luptă, adică nu m-am luptat cu nimic și pentru nimeni, iar înțelegerea mereu se produce de la sine. Lupta dreaptă este acceptarea de sine și acceptarea destinului, chiar dacă pare un pleonasm. Era ineluctabil și s-a datorat torturii asupra mea. Nimeni nu mi-a explicat nimic niciodată, nimeni nu m-a ajutat în mod intenționat să înțeleg eu lumea. Bineînțeles că am înțeles și originea non-latină a cuvintelor și nu am renegat-o niciodată, fiindcă limba română e un mecanism logic perfect. Vivat î din a în familia cuvîntului român!

Pentru bunul dvs plac, scriu aici cîteva concluzii ale mele în urma studiului cuvintelor din dicționarul limbii române. Există multe cuvinte parazite sau flori rare, simultan din punct de vedere etimologic și semantic. Printre aceste curiozități există:
1. Unele cuvinte logic explicate, dar cu etimologie necunoscută.
2. Unele cuvinte care sunt ilogic definite, fiindcă ele nu pot fi definite logic prin alte concepte - cum ar fi ”antinomie”. Este dificil să definești cuvinte de acest gen. Ele înseamnă gîndirea logică despre logica însăși, adică imposibilul - adică ieșirea rațiunii în afara sieși. Veți spune că există mai multe sisteme raționale poate, dar pentru logica limbii ca întreg (cu subdiviziuni) există unul singur!
3. Unele cuvinte străine de limbă care nu au rădăcini (etimologic) în acord cu restul limbii române, ci le au doar prin țesătura tranzitorie a altor surse sau izvoare din alte limbi. Aceste cuvinte sunt definite greșit pentru limbi străine și sunt logic inexistente în limba română. Un exemplu ar fi ”intuiție”, concept ambiguu, fără sens logic, fiindcă e definit drept înțelegere pe cale rațională, etc. și în DEXuri tipărite și în cele online de actualitate. În dicționarul online al limbii engleze intuiția e definită oarecum invers, drept înțelegere instinctivă etc, deci are o altă bază, cel puțin mai aproape de adevărul logic.

Mai adaug cîteva concluzii, deoarece sunt unii care detractează cele scrise de mine. Unii pot spune în mod nedrept că acest ”eseu” al meu este ”artificial”, adică artificios din cîte înțeleg eu. Aceia nu au nicio logică și nu pot critica rațiunea sau logica pură. Este adevărat că am exprimat prea arid aceste adevăruri despre adevărul lingvistic, dar eu nu sînt bufon, chiar dacă scrisul așa pare și alții mă acuză că nu sînt ortografică deoarece mărturisesc tot adevărul cui nu are nevoie. Aceia care cred că sunt artificioasă sunt mai aproape de adevăr, dar artificială nu nu are niciun sens, fiindcă ei ar crede că totul trebuie să fie lăsat de Dumnezeu doar în mod natural și că tot ce face omul pe pămînt este artificial. Nu mai dezvolt ce înseamnă asta. În acest context înseamnă că de fapt orice limbă compune în felul ei cuvintele -- dar trebuie să înțelegeți toate ramurile lingvisticii (inclusiv relațiile între ele - de exemplu, etno, geo, psiholingvistica) pentru a avea dreptul să criticați. Totul în istorie. Sînt de acord că nici eu nu am dreptul de a critica, dar aici nu am făcut decît să scriu niște adevăruri sintetice și simple. Nu e o apologie. Știu că oamenii de știință au alt demers.
În ce privește faptul că unii mă acuză că restul familiei lingvistice a cuvîntului ”adevăr” nu intră coerent în ”teoria” mea - ei bine, nici ei nu au dreptate. Verbul a adeveri exprimă acceptarea și recunoașterea adevărului, foarte strîns legată de fenomenologia spiritului omenesc. Eu, în acest sens nu am fost și poate că nu voi fi recunoscută de nimeni vreodată. Extrem de rar adevărul curat și logic e recunoscut, la fel cum forma unei tăvi nu ne ajută să recunoaștem gustul diferitelor plăcinte care s-au copt în ea. Iar în ce privește adeverința, ea este imposibilă în aceste cazuri, pentru că exprimă o adeverire birocratică, la nivelul concretului socio-politic, a Adevărului pur. Este întrutotul evidentă relația dintre ontologie și lingvistică în cunoașterea omenească, unde sursele și resursele sînt cîntărite din toate punctele de vedere. În plus iată și de-ontologia medicală care zîmbește obscur în spatele perdelei de fumuri omenești de toate felurile...Oare tot ceea ce ființează poate fi des-ființat? Oare tot ceea ce ființează poate fi des-ființat? Da, dar nu tot ceea ce există poate fi desființat.

miercuri, 11 ianuarie 2017

11 ianuarie 2017

Am ieșit afară în ger, croindu-mi drumul printre nămeți și pe asfaltul lunecos, obeză și cu trupul greoi - dar mulțumesc lui Dumnezeu că am avut haină de iarnă și adidași iarna asta. Decorațiile stradale de sărbători erau încă sus, unind stîlpii de electricitate. Utilajele de dezăpezire și alte camioane aveau arborate drapele naționale, ceea ce nu cred că e un lucru rău. Au trecut pe lîngă mine două femei, dintre care una vorbea în română și cealaltă traducea ce spunea prima în engleză, ceea ce mi se părea ciudat, fiindcă nu știu pentru cine traducea și nici de ce vorbeau două limbi diferite împreună. A intrat peste mine gîndul unui individ care spunea în engleză că blîndețea și politețea, candoarea și benevolența mea (kindness) i-au păcălit pe alții, cînd în realitate am fost un om bun întrutotul, ceea ce acea persoană nega. Ei mereu mi-au spus același lucru, deși eu nu am greșit nimic. Am fost mereu cum sunt acum, nimic nu s-a schimbat în acești 32 de ani și jumătate de tortură și izolare. Acum mi-am acceptat întrutotul singurătatea și destinul. În ultimele zile am avut dureri de cap mari, inclusiv noaptea, altfel m-au lăsat în pace. E adevărat că m-au torturat mult cu întrebări filozofice, și m-au forțat să spun numai adevărul, dar nu am greșit nici în acest sens. Am fost mereu o femeie normală șin logică. Luna era crai nou de Anul Nou și acum e plină, după 11 zile, parcă a crescut prea repede.

Astăzi bunica mea dinspre tată ar fi împlinit 106 ani. Odihnească-se în pace, ea a fost un suflet foarte bun și generos, cu care unii oameni m-au comparat pe mine.
munți de zăpadă -
unde sînt toate rîurile
care îi străbăteau?
Oare este toată neaua din lume de ajuns pentru ca un alt șipot să izvorască?

Mi se spune acum în gînd că toți sunt vinovați Cristino, fiindcă au omorît miliarde de oameni chinuindu-te pe tine. Am întrebat la ce se referă și mi-au răspuns că la toate popoarele lumii, cu excepția poporului german. Eu nu știu dacă au dreptate, fiindcă tot ceea ce am văzut au fost doar lucruri - case. obiecte, etc, pe care ei le-au clădit, înlocuit sau modificat prin maltratarea mea. Și chiar și oamenii -- și ei au împrumutat lucruri din cugetul sau memoria mea, dar răstălmăcite în rău. Toate-s vechi și nouă toate.


Atît timp cît există timp există și trecut și viitor - timpul nu poate fi separat de ființă. Iar nimicul nu poate fi imaginat de mintea omului (nici de mine) niciodată. Eu nu cred că Dumnezeu e cu adevărat Nimicul -- dar poate că pentru unii așa pare a fi, fiindcă ei consideră că nu îl pot înțelege pe Dumnezeu. Nu știu la ce se referă ei. Oare spun ei că nu există viitor pentru oameni și alte ființe vii? Este imposibil să nu existe, fie că oamenii vor muri la un moment dat, fie că vor deveni nemuritori. Nemurirea nu este posibilă decît în timp, nemurirea nu e posibilă decît dacă există moarte. Oamenii încă mai cunosc aceste noțiuni, deci există viitor. Nașterea e trecerea dintre moarte și o nouă viață. Poate că eu voi deveni Nimic, sau poate că așa am fost mereu, dar fiecare om are soarta lui, ceea ce e bine.


Iar au intrat peste mine cu ideea că nimeni nu a rezistat atât de mult timp fiind răstignit, ca și cum se referă la mine. Alții spuneau că pe mine m-au răstignit de multe ori și eu mwereu am renăscut și că apoi mă chinuiau din nou fiindcă nu știau de ce eu renasc sau de ce eram mereu cea mai bună dintre toți. Nu știu la ce se referă, nu știu cine sunt ei, cred că le umblă mintea în pustiu, în loc să își vadă de treaba lor. Eu nu cred ce spun ei, dar în prezent sunt trezită noaptea pentru a fi chinuită și ziua e din ce în ce mai rău.

Conjugare

îmi așez coatele pe masă și plîng
este o curgere blîndă a lacrimilor, atît de diafană încît simt că izvorăsc
sunt șipotul mărilor

grăunță, cît de mare este numele tău!
cât de frumos te așez, pămînt din pămînt și germenul încă viu în tine
acum cînd viața mea a fost separată în frînturi de eternitate
și reunită în chipul rece al statuilor
rece și rău
totul în inversul luminii care m-a clădit
lumina care se întoarce în sine după călătorie

aici în mine era vară mare și caldă
munți de veselie și cîntec prin toate frunzele
fecioare cu haine foșnind înainte să învețe moartea pe de rost
înainte să afle că nu găsesc niciodată ceea ce caută
oglindă adevărată din oglindă adevărată
doar cioburi
lipite cu clei alb între ele pentru a se vedea
că Dumnezeu a greșit
și pentru a se înțelege că nu a greșit de fapt


marți, 10 ianuarie 2017

Gânduri de conformitate

Într-o zi m-am simțit pierdută printre obiectele din casa în care dorm și pe care trebuie să o numesc casa mea. Atunci m-am întrebat care e cel mai prețios obiect din casă pentru mine. Și mi-am răspuns: certificatul meu de naștere, fiindcă acolo e scris tot despre mine.

Între cum-ul pozitivist și de ce-ul metafizic distanța se raportează la moment. Între timp eu nu pun întrebări.

Oricât de complex ar fi un caleidoscop, mă regăsesc mereu între verde și albastru.

Femeia de treizeci de ani nu a fost nicidecum un război. Plâng uneori lipsa paralelismului logic real, în afara sferelor concentrice. Dar poate că mă înșel.

Dacă tăcerea este aur, atunci faurul șlefuiește dicționare.

Uneori nu putem cu nici un preț să alegem între renunțare și răzbunare. Uneori am vrea să credem că toți sunt pentru toți și unul pentru unul.

În vremea când stelele s-au cuibărit în ochii oamenilor eu eram considerată încă o ființă prea subtilă. În ciuda acestui fapt, dacă mi-aș fi pierdut o mână, aș fi preferat să fie dreapta. Vremuia alb și dinăuntrul meu. Apoi mi-am acceptat deplin fericirea, cu ambele mâini laolaltă.

Este greu să subziști, dar e greu și să exiști. Ce e mai dureros: să fii lovit de cei asemenea ție, dar fără suflet, sau de o boală cuibărită în inimă? Nu, pentru mine nu există melodramă, cum poate ați ghicit.

duminică, 8 ianuarie 2017

A iubi

A crede în altcineva este primul moment de auto-stimă.
A spera că el sau ea te va face fericit este este prima auto-indulgență.
A avea nevoie de el sau de ea este prima con-știentizare.
Uneori trebuie să iubești pe cineva, este prima ta pocăință.
Iertarea apare atunci când uiți primul moment.