HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

vineri, 24 iunie 2011

Tren de iarnă

aştept un tren întârziat
peste câmpul neted ca un cuţit
zăpada învârte spiţele privirii
un porumbel argintiu se pierde
printre norii înserării

sub bradul îmbrobodit cu chiciură
cineva a uitat un cărucior vechi
sunt singură în sala de aşteptare
ceilalţi au renunţat demult
mi-e sete de o oră
ochii lăcrimează de frig
apa din fântână are gust de rugină rece
ţărâna îngheţată înfige colţi
în tălpile picioarelor
gheaţa e aproape fierbinte

trenul se apropie cald pe şine
lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi
dacă mă voi urca voi fi un fagure 
topit în ceai amar
am aşteptat prea mult




Stela Enache - Ca un tren ne pare viata

Asculta mai multe audio diverse

miercuri, 15 iunie 2011

Final de poveste


Când eram copil Crăiasa Zăpezii
a furat inima prietenului meu
şi a pus în locul ei un ciob de gheaţă.

Eu am plecat atunci pe cărări de basm,
mi-am zdrobit genunchii până la sânge-n pietre,
am împletit cămăşi din fire de urzică,
am sărutat o broască urâtă,
am urcat munţii pe trepte săpate cu unghia,
m-am târât în deşert lângă şerpi veninoşi...
totul ca să-l găsesc pe prietenul meu,
să dau viaţă trandafirilor roşii
din curtea de acasă.

Dar nu am reuşit şi visul meu s-a pierdut,
fata babei şi fata moşului au devenit aceeaşi,
Cenuşăreasa şi-a pierdut definitiv pantoful,
povestea cu „a fost odată” a devenit „niciodată”.

Atunci mi-am deschis ochii şi am spus:
mulţumescu-ţi Doamne că mi-ai dat
suflet fără păcat
să pot zbura liberă pe cerul deschis
din inima mea.

Din cer au picurat lacrimi ca răspuns.
Şi s-a făcut lumină.






29 iunie 2010

joi, 9 iunie 2011

Anotimpuri în oglindă

     Încerc să schiţez totuşi un autoportret al meu sub pielea tandră a sufletului şi azvârl cuvintele ca un fel de bile de cristal pe o oglindă pe care calc. Vreau să pătrund sub pojghiţa brumată a amintirii şi să descopăr misterul de gheaţă al emoţiilor trăite.
    Era o vreme în care clipa suspendată a vântului amesteca fluent spuma uşoară, plutitoare, a florilor şi ierbii împreună cu cerul cel mai pur şi sclipind ca o mângâiere maternă. Lumina străbătea verdele încă clar şi translucid al frunzelor. Eu alunecam între cele două lumi întrepătrunse şi simţeam cum ceva din mine se apropia de celelalte toate şi mai mult chiar, se dizolva, se cuprindea pe sine pierzându-se în ele. Pătrunsă fiind de sunetul şi miresmele prinse în ţesătura  blândă a după-amiezii, puteam fi alături şi de miezul calm al copilăriei, de clipele în care am crescut printre oameni şi roadele pământului. Lumea se  învârtea în aceeaşi roată în care privirea mea rămânea imobilă, invadată de culorile de atunci.
    Ca o ofrandă de tandreţe mă ridic din căldura odinioară portocală zemoasă de bucurii a copilăriei şi privesc către cerul nopţii înstelate. Razele se ţes ca o orgă gigantică cu întunericul şi simt cum alunec odată cu ele, încât mă înspăimânt de o bucurie ascunsă, prea mare pentru cântecul vieţii de atunci. Stelele curg uneori zemoase, sclipesc fragede, mustesc complice şi îmi acoperă secunda mea prin drumul lor fără de început. Aştept şi tac, inima întunecată a lumii vibrează ca o pânză foarte întinsă.
......................................................................................................................
    Muguri de primăvară. Aştept să răsară soarele peste răstoacă, să privesc cum minunile lumii îşi schimbă domeniul de rotire. Şi pădurea aşteaptă ca umbrele dimineţii să înmoaie iarba de la margine în timp ce eu intru înfiorată înăuntru şi ascult cum mijlocul copacilor începe să bată mai tare şi privesc cum primele raze se cern către centru şi leagă inele de logodnă a vieţii şi morţii. Iar fagii înalţi şi drepţi îmi ţin trupul legat de scoarţa lor argintie, protejându-mă mai frumos şi mai omeneşte decât în povestea lui Daphne, cea preschimbată în laur. Picături grele de lacrima soarelui au alunecat şi ele alături de piciorul meu, ferigile şi muşchiul mă ademenesc să simt cum încolţesc visele, mă poartă umede către ploile ce reînvie oceanul vieţii şi rădăcinile lui.                                                                 
    Amiază caldă. Alerg desculţă pe pământul bătătorit şi încins, odată cu norii grei ca ochii înainte de lacrimi, tensionaţi de furie cenuşie. Cobor de-a lungul dealului către şipotul de la poale, copil aproape râzând cu inima şi ceva de alături, ceva care mă leagă de perla închisă în scoică a cerului şi pământului, de felul în care ploaia mă poate oricum prinde şi îneca cu fericire.  De ce oare simt totul atât de viu, puternic ca o simfonie a nopţii şi zilei, ca şi cum totul este şi în mine nu numai în afară? De ce mă doare dulce-acrişor şi proaspăt felul în care natura îşi întoarce orologiile ei imense cu chei nevăzute? Rece şi cristalină ca ochii de copil, apa şipotului redesenează răsuflarea făpturilor, somnul e curat şi fără vise, timpul se naşte în fiecare strop.
    Seară de iarnă. Mă recheamă gheaţa, parcă uşor trandafirie, ca dimineţile de odinioară cu iz de ceai de tei.  La colţul casei  ţurţurii atârnă pe acoperişul jos ca o perdea de nuiele transparente în care  alunecă stelele. Noaptea când tăcerea sparge zăpezile din depărtare cu lumina lunii, clopot puternic şi sfânt.
......................................................................................................................
    Aici în sat eu sunt acasă, aici sunt mai aproape de mine, cu ochii umezi de zâmbet, respirând prin mugurii şi florile de altădată. Aici culorile s-au transformat uneori în cântec. Acum cred că ar fi mai bine să închid cutiuţa muzicii lor, să o las să păstreze aromele unui început al vieţii. Să nu uit că adevărata ei înţelepciune este simplă şi  deschisă precum o după-amiază calmă de toamnă. În oglinda tăcută şi rece crângul şi aripile noi nu au îngheţat, lacrimile de cristal alunecă şi acum peste ea.

Ceară de august

Apuseni by elf_14
Apuseni, a photo by elf_14 on Flickr.



Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm  şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului.
Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic prins de zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile ce au rămas se răsucesc tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbucium între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte.
Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi braţele tinere ce mânuiau furca sau coasa. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil ce împletea spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.
Recoltele curg încet pe drumul spre casă, ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.



CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU
16 IANUARIE 2010

vineri, 3 iunie 2011

Scenă de interior

Am fost invitată doar de câteva ori să dansez de tineri cu un aer forţat îndrăzneţ şi mi se zburlea părul uneori de repulsie. Parcă eram o răţuşcă înglodată în tină, cu teama de a nu păşi peste vârful pantofului celuilalt. Aveam picioarele mari şi late şi părul creţ nu se aşeza la periat. Rotundă la trup mă simţeam mult mai rotundă înăuntru, emoţiile erau ca un desen cu multe înflorituri şi curbe amestecate, spiralate unele în altele. Întrebam câţi paşi trebuie să fac la dreapta sau la stânga şi mă gândeam doar la acest lucru în timp ce muzica trecea pe lângă mine ca zgomotul unui tren accelerat pe peron. Băieţii cu care dansam păreau păpuşi de lemn pe care nici o zână nu i-a transformat în mici aventurieri. Era mai plăcut în copilărie când mă urcam în vişinul din grădină şi îmi făceam din fiecare creangă o cameră din casa viselor mele. Aş fi vrut ca băieţii să fi fost ca acel vişin, să am loc pentru dormitorul sau bucătăria mea cu păpuşi.
Nu ştii să te mişti, eşti ca un lemn, spunea cineva când a încercat să danseze tango cu mine. Toate fetele au dansul în sânge mai zicea şi eu nu credeam defel că are dreptate. Eu nu eram toate fetele.
Preferam să ascult  când era furtună  Sonata Patetica, inima îmi bătea blând şi egal, nu înţelegeam de ce pentru unii totul era zbucium, cum de pot  să danseze şi să se învărtă când cerul e atât de calm şi stelele strălucesc limpede.
...........................................................................................................................
Pe covorul din sufragerie înfloresc trandafiri galbeni şi perdeaua e stropită cu maci şi albăstrele cusute în relief. Aşa mi se pare mie câteodată. Aici dorm fiindcă îmi amintesc mai uşor cum mă scufundam în căruţa cu iarbă proaspătă seara, sub cerul liber. E loc mai mult. Când eram copil priveam îndelung sticlele transformate în căţeluşi sau pisicuţe, îmbrăcate în hăinuţe tricotate, cu mustăţi şi urechiuşe. Nu aş fi vrut să am una din acelea şi nu îmi plac peştii în acvariu.
Brodez rareori un goblen cu o căsuţă singuratică lângă un lac cu lebede. Ud periodic florile din ghivece. Cele verzi rămân, cele cu flori se usucă. Îmi place să toc cât mai mărunt pătrunjelul şi usturoiul. Nu mai fac prăjituri, nu mai folosesc scorţişoară sau esenţe din sticluţe mici. Nu mă parfumez niciodată, câteodată deschid un sertar vechi în care am înşurubat bine un parfum din tinereţe şi văd că e din ce în ce mai tulbure de la un an la altul.
Ce frumos zboară pescăruşii pe fereastră ! Nu mai ţin minte când au apărut în oraşul nostru, departe de mare. E ca o muzică lentă, ca un dans alb. Închid muzica şi verific uneori dacă uşa e încuiată. Parfumul vechi al unei cărţi cu poveşti şi pete maronii se răspândeşte sub veioză. Răţuşca cea urâtă adoarme în poala fetiţei cu chibrituri.

Val de iarbă


şerpii de casă au dispărut
din porumbarul măcinat de ploi

în cenuşa de lângă sobă
mai sunt câţiva tăciuni stinşi
pe fereastra cuptorului de pâine
o cursă de şoareci
sub căpriorii din grajd
pânzele grele de păianjeni
prin care se cern încet
cuiburi sfărâmate de rândunică

roata fântânii a înţepenit
tăcerea se înfundă în varul zidului crăpat
în depărtare lunecă trenuri surde cenuşii
apele repezi bolborosesc
într-o albie nouă

mă aşez în grădină
lângă colţul stupinei părăsite
să mă tragă mustul pământului în jos
aud cum bătrânii îşi ascut coasele
unde iarba creşte bogată
deasă şi dreaptă

norii se strâng peste mine
se perindă pe şira spinării 
vine furtuna
ca şi altădată


2 octombrie 2010


miercuri, 1 iunie 2011

Drumuri


când tata era mort
în sicriul lui destul de încăpător şi scump
o bentiţă bleu ciel îi lega tâmplele
în rest părea că doarme
cerul era senin dar în ziua aceea nu am privit în sus
am căutat în portofelul lui negru
am găsit o icoană câteva bancnote şi cifre
despre cum se construieşte o şosea

tata era un om al numerelor şi serpentinelor calculate
dar mă încăpăţânam să nu joc şah cu el
spunea că era visul lui
eu mă închideam în camera mea fără cheie
el aşeza tabla de şah
îmi dădea mereu piesele albe şi multe avantaje
mă învăţa că turnurile din colţuri pot să atace simultan
şi că fără greş o apărare bună înseamnă să înaintezi
eu nu ascultam totul era în zadar
zarurile mă  amuzau mai mult
cifrele parcă se învârteau uşor şi fără voia mea

pe vremea aceea viaţa mi se părea serioasă
o ordine în care jocul de şah era prea mult
plicticos obositor efort inutil pentru timpul liber
îmi plăcea doar zgomotul pieselor pocnetul lor
când le strângeam de pe tablă la sfârşitul partidei
nebunii de alb aveau capul negru
nebunii de negru aveau un moţ alb

era o zi fierbinte
liniştea înghiţea cuvintele
priveam cu ochii deschişi ca prin lupă
şi tulbure şi clar
tata zâmbea senin în sicriu
cu fruntea strânsă de o bentiţă bleu

1 iunie 2011