Stăteam acolo lângă fereastră...

Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca şi cum aş privi prin lupa tatălui meu , o amintire pe care o ţin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească pe sine aşa, exact aşa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă. N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată timidă, reţinându-mi manifestările expansive. Iar el era de temut,  din atât de multe motive. Nu am avut niciodată o relaţie deschisă, dar cred că puţine fete sunt apropiate emoţional de taţii lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca şi cum ar fi fost gravate pe uşi, pe pereţi, peste tot în casă. De pildă, îi păsa foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce mănânci", şi altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de dură sau puternică. Şi poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere.  Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.

Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” şi visătoare, de exemplu faptul că unii dintre colegi îşi cam băteau joc de mine uneori, lucru care mă afecta într-atât încât izbucneam în lacrimi.

În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de matematică-fizică ales de părinţi. 

Eram obligaţi să mergem în fiecare zi la şcoală în uniforme de culoare albastru închis şi erau controlate la poartă şi numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braţ şi de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, ştiam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colţ de stradă la alta, ajungând la şcoală în mai puţin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia şi prospeţimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară, fiindcă eram tineri. Am studiat matematica şi fizica în cea mai mare parte a programului şi adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice şi nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârşitul clasei a zecea trebuia să dăm  un examen pentru a fi admişi în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii şcolare.

În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol şi mai important în viaţa mea.

Într-o zi, când aveam şaptesprezece ani, şi era evident de primăvară din câte ţin minte,  ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciţii sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră şi apoi, un pic obosită şi ameţită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreaţiei, mulţi colegi ieşiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp şi nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe faţă de doamna profesoară. Şi nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roşu aprins la faţă (poate era şi fardată), aprinsă de furie,  ţipând către mine: "Domnişoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând aşezat în prima bancă. Nu înţelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Şi de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Şi acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie şi grabă, a luat toate testele noastre şi a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de şoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.

Prietena mea a început să vorbească ea cu mine,  exprima furie şi revoltă, criticând faptul că profesoara a reacţionat în acest mod. Nu am putut înţelege, asta e tot. Poate că m-am înşelat, chiar şi după toţi aceşti ani nu ştiu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunţ fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greşit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Şi poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.

La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.

Noi şi ei

Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trage simţul accentuat al pudorii şi faptul că de atunci mă feresc să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, copiii...de fapt şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată. 

Străinii exercită întotdeauna o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba. Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul obişnuit al existenţei cotidiene.

Oare ceea ce este necunoscut, străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă incontrolabilă? Mă gândeam la ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar strânge norii de furtună şi ar ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi.

Când eram copil poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei. După mai mulţi ani veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, dar graniţele erau pentru oricare. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Dar, copil fiind, simţeam totuşi o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica din filmul „Şatra”. Funcţiona aceeaşi lege a graniţelor dintre noi şi ei, graniţe unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii ascultam: „uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

Anul trecut am mers cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci, amintindu-mi de ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr sălbatic pe hotar.

Sunt ţigani şi ţigani, oameni şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung.

ghimpi de cactus

între mine şi ceilalţi

fug trenuri

fără nicio haltă permisă

plutesc corăbii fantomă

într-un deşert cu cactuşi înalţi

lanţuri de ocnaş

mi-au ruginit în palmă

spre asfinţit sunt ca o cărămidă veche

care se sfărâmă

mai ies din când în când pe strada mare

mă opresc

lângă prăvălia ceasornicarului

încă nedemolată

lăcrimez fără batistă

accesoriu demodat

respir greu în corsetul de întrebări

la care nimeni nu răspunde

să fie oare noiembrie

ori martie?