Înainte ca părinţii să îşi cumpere maşină dar şi
după aceea, mergeam cu trenul accelerat spre satul bunicilor Colun, situat
între Făgăraş şi Sibiu, via Braşov. În
Făgăraş de obicei aşteptam cam peste o oră până venea personalul care oprea la
halta Sărata-Colun, unde coboram. Doamne cât de mult am iubit călătoriile cu
trenul! Pe drum admiram peisajele şi stăteam de vorbă cu oamenii din tren care erau
aşa de buni şi primitori şi mă întrebau multe lucruri şi îmi dădeau bomboane
sau alte mărunţişuri. Şi după ce am mai crescut am avut bucuria să stau mult de
vorbă cu oamenii din tren, care îmi povesteau de viaţa lor frumos şi eu
începusem să visez că voi fi poate de ajutor altora în viaţă. La întoarcere în
Bucureşti era mai simplu, veneam cu personalul tot drumul (cred că uneori şi la
dus era un personal) şi ţin minte cum într-o iarnă m-a adus mama Limpi, bunica,
înapoi şi era zăpadă şi am petrecut aproape toată noaptea în tren, aşa o
întârziere nu mi s-a mai întâmplat toată viaţa. Niciodată nu mi-a plăcut să învăţ
pe de rost gările fiindcă vroiam să rămână totul ca un vis frumos. Gara micuţă
Sărata-Colun a fost desfiinţată după 1989. Acolo era şi ghişeu de bilete şi WC
şi o fântână cum e în multe gări de unde gustam apă înainte să urc în tren la
întoarcere în Bucureşti.
Când ajungeam în gară unii glumeau că trebuie să
iau sare în gură când cobor, că aşa e obiceiul la Sărata. Scorei era satul
învecinat şi amintea de inscripţia "per Scorillo" din cărţile de
istorie. Mergeam pe un drum străjuit cu
plopi, vreme de vreo oră, până ajungeam în sat. La început era o luncă
verde a Oltului, treceam şi peste valea Scoreiului, un pârâu unde mă jucam când
eram copil, parcă şi acum simt pietrele lunecoase sub picioare, apa era
limpede, femeile spălau rufe sau lână acolo, erau şi peştişori coloraţi. Apoi
ajungeam la malul Oltului şi treceam, dacă podul suspendat nu era stricat,
peste Olt pe deasupra, iar dacă era stricat (de ape, furtuni, zăpezi) treceam
cu bacul pe hurduzău (funie groasă) de fier, numit atunci corabie. De obicei
era câte un ţigan care îndeplinea meseria de podar acolo şi avea colibă pe
malul celălalt. Podul suspendat, am povestit, era prilej de jocuri periculoase
în copilărie (băieţii necăjeau fetele legănându-le) şi oricum se balansa chiar
la greutăţi mici, dar era desigur fascinant pentru un copil. Apoi mai aveam o
bucată de drum până în capul celălalt al satului, unde era casa bunicilor,
singura casă din sat cu o troiţă cu Cristos răstignit pe cruce la poartă.
Un sat între dealuri, de fapt între Olt şi
Coastă, dealul care străjuia casele de-a lungul întregului sat. Când mergeam pe
hotar făceam pe jos sau cu căruţa drumuri lungi în Vârtoape, Părăuţe, Su Higi
(Higii erau pădurea mai apropiată de sat), la Fofelde, pe Ceteţea, în deal la
cruce, în Părăuţe, la pârâul lu Achim sau altele, denumiri care mă fascinau.
Uneori lunca Oltului era inundată şi atunci
bunicu mă ducea peste ape în cârcă şi eu eram tare fericită în sinea mea, ca de
obicei un copil fascinat de lumea înconjurătoare, atât de bogată şi mirifică.
Dar trebuie să recunosc că frumuseţea locurilor sălbatice de acolo am început
să o descopăr cu adevărat numai pe la 12-13 ani, fiindcă până atunci eram prea
mică să înţeleg şi sufeream de dorul după mamaia de la Bucureşti şi mă
plictiseam uneori să stau în sat toată vacanţa, aşa cum mă lăsau de obicei
acolo părinţii. Scriam scrisori naşilor şi mamaiei şi am descoperit că mamaia
(mama tatei) se cam îmbolnăvea în absenţa mea şi sufeream şi din cauza aceasta.
Câteva vorbe despre sat. Erau casele înşirate
de-a lungul uliţei principale, una lângă alta, între două izvoare cu apă
de băut, dar cel din capul nostru al satului secase până am ajuns eu acolo,
astfel încât mergeam zilnic după apă de băut la şipotul cristalin din celălalt
cap al satului. Cam pe la mijlocul satului era o troiţă (cruce) acoperită cu
boltă, unde se adunau oamenii mai demult la jocuri-dansuri sau poveşti (şi apoi
noi nepoţii) şi unde era şi cântarul pentru carele cu fân. În apropiere, dar
lăturalnic, mai în deal, biserica. Casele vechi aveau cruci imprimate sub
streaşină şi băncuţe la poartă unde oamenii ieşeau duminica la povestit, sau
stăteau bătrânele aşteptând ciurda întorcându-se seara de la păscut. Se pare că
mai demult chiar şi porcii mergeau la păscut pe hotar, (aşa am auzit şi eu).
Satul avusese perioade înfloritoare, existaseră case şi pe o uliţă deasupra
bisericii (mai erau ruine acolo) şi am găsit poze şi am auzit poveşti despre
întâlnirile cu numeroşi participanţi ale fiilor satului la cruce, fiindcă
tinerii (generaţia mamei) începuseră să plece să îşi caute norocul în alte
părţi. Când eram mică exista încă potcovar (am fost şi eu cu bunicu şi m-au
lăsat să încing foalele şi priveam cum era potcovit calul nostru, pe nume Puiu,
mare, negru cu mici pete albe şi sălbatic.).
Exista o şcoală primară care nu a fost renovată
deloc până acum vreo doi ani şi magazin sătesc (şi cutie poştală în
faţă) unde venea o vânzătoare cu bicicleta şi unde poposeam eu privind
îndelung mărfurile şi cumpărându-mi uneori mici fleacuri. Cu emoţia şi timiditatea
care mă caracterizau. Treptat am fost primită în multe din casele din sat, care
semănau ca ornamente cu casa noastră (ştergare, ţoloabe ţesute în casă, icoane)
şi oamenii erau tare buni cu mine, dar eu rămâneam la fel de timidă şi mi-era
greu să strig lelică sau bădicule la poarta cuiva în gura mare când mergeam la
cineva cu treburi. Una dintre verişoarele lui mama Limpi, Mili, îmi dădea flori
frumoase, dar şi alte femei îmi dădeau – de pildă lelica Letiţia, un nume vechi
şi frumos purtat de mai multe femei din sat. Exista şi cizmar, sasul Hanţ, care
trăia într-o casă în capul satului aproape de noi şi unde am cerut cam multe
prăjituri sau dulciuri din ce avea el cu soţia. Cred că eram un copil
pofticios, dar am învăţat repede regulile de conduită. Regăţenii (cum erau
numiţi oamenii care nu erau din partea locului şi mai ales cei din sud de
munţi) aveau şi ei casă spre capul satului dinspre Vale, un afluent al Oltului
pe malul căruia aveau colibe ţiganii satului, în afară de ţiganii corturari, o
singură familie cu casă în sat, care s-a mutat mai apoi în alt sat. Casa
noastră, era izolată de restul caselor, avea grădină şi curte mare pietruită. O
casă veche cu ziduri imens de groase şi o casă nouă din 1956. Fusese o
gospodărie înfloritoare, cu multă muncă, cu multe animale. Îmi plăcea să stau
seara în grajd la mulsul bivolelor şi uneori cântam mici cântecele improvizate
de mine, cocoţată pe ieslea opusă, unde uneori era câte o cloşcă furioasă. Mă
miram că bivolii nu au şi ei nume - întrebam pe mama Limpi cum le cheamă şi
răspundea invariabil Florica. Mi-era tare milă când viţelul era tăiat mai pe
ascuns (dacă nu era dat la CAP) şi mă rugam în zadar pentru viaţa lui, dar
carnea era gustoasă, dintre cele mai bune. Sufeream mult când vedeam ce puţin e
lăsat să sugă şi cum era biciuit să intre în coteţ. Eu îi mai dădeam zahăr pe
ascuns şi simţeam limba aspră scormonind în palmă şi îl mângâiam pe cap între
corniţe. Mă mai apropiam cu vreun fruct sau iarbă şi de cal, dar cu
grijă. Pe mine nu m-au lăsat să mulg, fiindcă bivolii sunt din fire
animale periculoase, chiar şi mama Limpi a suferit de pe urma lor. Iar calul
era mare şi nărăvaş, nu m-au lăsat să călăresc (alte fete din sat treceau
călare pe uliţă şi le invidiam puţin), odată mama Limpi a ajuns în spital
după o lovitură de copită şi a suferit destul din acea cauză. Dar am o poză călare, m-au suit odată pe cal ca să îmi facă o plăcere,
desigur sub control strict. Seara când venea ciurda mai stăteam de poveşti cu străbunica
mea buna şi cu lelea Frosina la poartă, înarmată cu un băţ (inutil desigur).
Dacă eram prin curte trebuia să mă ascund, mai ales dacă purtam haine roşii,
fiindcă se spunea că roşul înfurie bivolii, după cum calul se sperie de
umbrelele negre.
În casa noastră existau vechituri şi taine. În
casa veche totul era lăsat ca mai demult - erau sobe de fontă (sau nu ştiu ce
metal) care dau căldură mai mult pentru scurt timp, dimineaţa era rece tare,
blide multe atârante de stinghie sau de pereţi, tavan din bârne groase şi
podile (plăci de lemn) pe jos, acoperite cu preşuri. În camera unde dormeau
bunicii era un nailon protector sub care am sufocat eu odată un şoricel. Dar am
rămas mult timp pe podea cu el dedesubt sub palmă, fiindcă mi-era frică să îl
scot - a venit până la urmă buna şi l-a aruncat mâţei care nu s-a atins de el.
(Unde sunt şoareci sunt şi şerpi de casă - am văzut odată unul în grăjdel unde
ţineau porumbul pentru găini). În sertarul mesei exista încă în 2011 penarul
vechi de lemn cu creioane şi pixuri , de unde luam eu instrumente de desen când
eram mică şi îmi desenam prinţesele şi zânele. Erau şi creioane chimice pe
vremea aceea, am luat unul ca amintire când am fost acolo în toamna lui 2011.
Pe pereţi erau icoane simple, copii imprimate pe hârtie. Mă fascinau armuroiaele
(nişe-dulăpior în perete), într-una buna ţinea ochelarii, cărţile de rugăciuni
şi lumânări pentru furtună (la moartea bunei am luat eu ochelarii ei amintire
şi o carte de rugăciuni, fiindcă ţineam mult la buna , în cealaltă armuroaie
bunicu ţinea pozele vechi şi actele. Mă fascina şi maşina veche de măcinat
chiperul (cu manivelă). Nu mai ţin minte dacă bunicii aveau televizor, dar
frigider nu a fost mult timp. Întreaga gospodărie era într-o stare prosperă,
dar desuetă, păstrând tradiţii vechi, fără nici un semn de modernizare, ca şi
cum timpul stătuse în loc, dar în mod frumos. În alte case din sat oamenii mai
renunţaseră la vechituri, aveau mobile mai noi, mai puţine laviţe sau ştergare
vechi, dar mie îmi plăcea aşa de mult la noi! În camera bunicilor era un ceas
cu cuc şi o maşină de cusut mecanică. Erau atâtea lucruri de descoperit prin
toate colţurile... Şi multe nu s-au schimbat de atunci până azi.
Tatăl bunicului fusese măcelar, el se pricepea
la tăiatul porcului iarna, învăţându-mă şi pe mine părţile anatomice ale
animalului sacrificat. Mama Limpi era şi ea bună cu mine - pe lângă
mâncărurile delicioase, pâine de casă, cozonaci superbi, plăcinte incredibil de
delicioase, cânta frumos colinde de Crăciun şi mă învăţa şi rugăciuni. De
sărbători veneau şi colindătorii şi era foarte frumos, odată am avut chiar şi
un brăduţ, cu toate că acolo brazii sunt rari, nu ştiu de unde l-a luat bunicu.
De la mama Limpi ştiu rugăciunea "bucură-te Marie". Se juca
cu mine serile, ne « burduşeam » în pat înainte de culcare, (adică ne
jucam, ne gâdilam şi glumeam), bunicu a adus odată piedica de picior a calului
să mă lege în glumă că eram prea neastâmpărată. Râdeam cu toţii şi era atât de
frumos. Mama Limpi ţesea mult iernile la războiul vechi de lemn şi m-a dus în
sat la urzitoare şi m-a lăsat şi pe mine să bat la război puţin şi să torc la
şezătoare, pe mine mă fascina ciclul lânii, de la tunsul oilor până la covorul
ţesut. Şi ea croşeta, dar mai puţin, mai ales cheptare de lână şi şosete groase
sau mănuşi fără degete. Odată am avut şezătoare chiar la noi în casă şi a fost
frumos fiindcă au venit mai multe femei din sat la tors lâna. Bunicu era avizer la depoul C.F.R. din Sibiu şi îmi
aducea franzelă proaspătă şi Sicola (suc) din Sibiu şi dulciuri uneori. Stăteam
lângă el la masă şi priveam cum băga patroanele de sifon în butelie şi mă
distra cum fâsâiau - apoi el îşi făcea "carcalete" cu vinul acru din
pivniţă, îndulcit cu puţin zahăr. Îmi plăcea să îl privesc cum bate coasa acasă
şi mergeam cu mama Limpi să ducem cosaşilor în câmp prânzul, masă principală
care de obicei se lua în jurul orei 10 dimineaţa, fiindcă munca în câmp începea
în zori.
Acolo zilele săptămânii erau zile de lucru şi
duminica era cu adevărat sfântă şi sărbătorile creştineşti frumoase. Preotul
venea în fiecare casă cu botezul, stătea mult şi sfinţea şi apa în ulcioarele
oamenilor lângă şipot. Şi lui mama Limpi îi plăcea să meargă la biserică şi
cânta cu glas subţire. În faţa casei preotului mi s-a întâmplat o poveste
amuzantă cu un curcan - veneam de la şipot cu apă dulce acasă (preotul spunea
zâmbind că ulciorul e mai mare ca mine) şi m-a atacat un curcan (mai sărise
odată pe mine un cocoş alb la cuscra în curte) şi se tot foia în jurul meu. Eu
am hotărât să nu mă mai mişc şi am rămas statuie în mijlocul uliţei până a
venit preotul sau altcineva şi a gonit dihania.
Bunicii aveau diverse grădini cu zarzavat şi
legume, fâneţe, porumb, napi pentru porci pe care îi aducea mama Limpi cu roaba
ş.a. Tare frumos era la fân , dar eu eram menajată de a munci deşi îmi
plăcea şi aş fi putut - a trebuit să forţez eu uşile încuiate pentru mine şi
atunci bunicii mă lăudau dacă reuşeam să fac ceva frumos. Mă pricepeam puţin la
întinsul pologilor la fân - la început mi-au dat numai furca mică de lemn a
mamei apoi furcă adevărată dar mai mică. Greblam, dar nu foarte mare
îndemânare. Era frumos când mă întorceam în vârful carului înmiresmat,
ţinându-mă de acea prăjină cu care era legat fânul. Era frumos şi la
« sfrunit » cucuruzul (bunicii aveau o maşinărie electrică, dar
eu cu buna luam boabele rămase cu un fel de mănuşă cu zimţi de fier). Era
frumos şi în pădure după lemne, mă fascinau copacii de diferite soiuri, bunicu
le ştia numele la toţi, eu nu am reuşit să îi învăţ. Îmi plăcea să adun ouăle
din cuibare şi să hrănesc găinile în curte chemându-le tiucu-tiu-cu-tiu - când
eram copil spiritul meu de mic naturalist m-a făcut să urmăresc cu atenţie
relaţiile ierarhice dintre înaripate şi obiceiurile lor. Cât de frumoşi erau
puişorii micuţi aurii sau negri abia ieşiţi din ou! Îi hrăneam cu mălai înmuiat
cu apă. Odată am încălcat din nou tabuurile care se formau în jurul meu (fiindcă
se presupunea că eu trebuie să citesc, « cine are carte are parte », şi
am gătit prima mâncare din viaţa mea acolo pe la 12 ani - dovlecei cu orez şi
roşii - şi mi-am servit bunicii. În interiorul grădinii din ogradă era o mică
"grădinuţă", unde creşteau flori (gherghine, dalii, busuioc) şi
fasole, morcovi sau alte legume, loc ce mi-era de asemenea foarte drag. Câtă
mireasmă ! Alături era fântâna unde mama Limpi limpezea rufele şi uneori le
albăstrea, cum era obiceiul pe vremea aceea, cu cubuleţe de albăstreală, ea îi
spunea vineţală.
Când am mai crescut, acolo în sat am început să
descopăr farmecul nopţilor cu stele, care erau fantastic de strălucitoare şi
multe acolo şi simţeam că plutesc pe o aripă nevăzută, că parcă sunt smulsă
delicat de pe pământ. Sau balansul emoţiilor plutind pe leagănul lunii.
Ca încheiere, o poezie veche a mea despre sat:
Taină şi furtună lângă sat
Oltul răsucea odată liber
Chei de orologii mari de ape
–
Pasarela azi s-a destrămat
Şi-am venit şi eu spre acest mal
Să întemeiez încă o dată
Zidul alb al amintirii mele
Peste timpul lui prea inegal
Încercând să înţeleg
Sacrificiul său umil
In corabie pe lanţuri
Trupul vreau să mi-l încheg
Să dezleg odată veşnic
Malul şi misteru-ntreg
(18 iunie 2012)