HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

marți, 26 iunie 2012

Lacăt greu oxidabil



o barieră fosforescentă
o uşă de oţel blindat
o fereastră cu  storuri închise
un câine negru care latră
o voce care strigă nu
o alta care nu răspunde nimic

după drum lung
m-am oprit sub o ploaie de cuţite
tăcerea ca un anestezic incolor
infuzat în măduvă
m-a lăsat atât de trează încât tremur 
aproape că văd cum îmi creşte părul

întorc capul pe spate
să îmi plouă în ochi
să nu mai fie lipsa de durere
golul din viscere
la ora siestei celorlalţi
pe strada aceasta înfundată

mă agăţ cu dinţii
de arcul curcubeului
simt cum mă rupe la mijloc
şi mă separă
între cer şi pământ

ca pe o masă de disecţie
un cadavru sensibil

sâmbătă, 23 iunie 2012

Albastru de Prusia


femeia în rochie albastră lucioasă
ca beteala strălucitoare
ca ochii de pisică artificiali
răsuceşte o buclă de păr
pe degetul inelar
ţine mereu piciorul drept peste cel stâng
prin colţurile buzelor în semicerc descrescător
toarce cuvintele subţire
dintr-un caier de vată de zahăr
pleoapele ei dorm mai mult ziua
ea vede printre gene
un cer de catifea reiată
albastru ultramarin

privită de aproape
pare argintie ca o orgă de lumini
are buzele mânjite de ruj gras
urechile alungite de cercei grei
dar nicio urmă de praf sub unghii
nicio pată de parfum pe piept
stă singură în fotoliu
în holul teatrului
stă singură la marginea rândului
din mijlocul sălii
actorii tropăie cântă şi cad
ea se topeşte printre spectatori
mereu dreaptă

ca o picătură de cerneală într-un pahar cu apă
sub reflectorul albastru
brusc invizibilă
plânge

(23 iunie 2012)

vineri, 22 iunie 2012

Carul fără loitre


carul cu inimă de lemn
urcă încet fără loitre
soarele creşte peste pădure
bătrânul mână calul la pas
ca şi cum ar număra în gând

fiecare copac are o inimă
cei tineri răspund cu glas mai firav
dosul securii loveşte să îi încerce
câteodată ecoul mai puternic al celorlalţi
e semn că toporul va lovi adânc
inima cu sevă mai rară
în urmă mraniţa înghite aşchiile 
stânjenii coboară legaţi de car
număraţi cât timp mai e rouă

a mai rămas un singur drum
domol în carul cu loitrele ridicate
bătrânul e întins legat la glezne
la fiecare răscruce oamenii se închină
în urma carului doar păianjeni mici
obosiţi de praf şi soare
caută umbră sub scânduri
cad flori vii din braţele copiilor
în vreme ce ochii mai sunt umezi

din când în când
răsună mai tare ecoul celorlalţi
ca într-o pădure
o singură inimă

luni, 18 iunie 2012

Leagănul Oltului, leagănul viselor



Înainte ca părinţii să îşi cumpere maşină dar şi după aceea, mergeam cu trenul accelerat spre satul bunicilor Colun, situat între Făgăraş şi Sibiu,  via Braşov. În Făgăraş de obicei aşteptam cam peste o oră până venea personalul care oprea la halta Sărata-Colun, unde coboram. Doamne cât de mult am iubit călătoriile cu trenul! Pe drum admiram peisajele şi stăteam de vorbă cu oamenii din tren care erau aşa de buni şi primitori şi mă întrebau multe lucruri şi îmi dădeau bomboane sau alte mărunţişuri. Şi după ce am mai crescut am avut bucuria să stau mult de vorbă cu oamenii din tren, care îmi povesteau de viaţa lor frumos şi eu începusem să visez că voi fi poate de ajutor altora în viaţă. La întoarcere în Bucureşti era mai simplu, veneam cu personalul tot drumul (cred că uneori şi la dus era un personal) şi ţin minte cum într-o iarnă m-a adus mama Limpi, bunica, înapoi şi era zăpadă şi am petrecut aproape toată noaptea în tren, aşa o întârziere nu mi s-a mai întâmplat toată viaţa. Niciodată nu mi-a plăcut să învăţ pe de rost gările fiindcă vroiam să rămână totul ca un vis frumos. Gara micuţă Sărata-Colun a fost desfiinţată după 1989. Acolo era şi ghişeu de bilete şi WC şi o fântână cum e în multe gări de unde gustam apă înainte să urc în tren la întoarcere în Bucureşti.
Când ajungeam în gară unii glumeau că trebuie să iau sare în gură când cobor, că aşa e obiceiul la Sărata. Scorei era satul învecinat şi amintea de inscripţia "per Scorillo" din cărţile de istorie. Mergeam pe un drum străjuit  cu plopi, vreme de vreo oră,  până ajungeam în sat. La început era o luncă verde a Oltului, treceam şi peste valea Scoreiului, un pârâu unde mă jucam când eram copil, parcă şi acum simt pietrele lunecoase sub picioare, apa era limpede, femeile spălau rufe sau lână acolo, erau şi peştişori coloraţi. Apoi ajungeam la malul Oltului şi treceam, dacă podul suspendat nu era stricat, peste Olt pe deasupra, iar dacă era stricat (de ape, furtuni, zăpezi) treceam cu bacul pe hurduzău (funie groasă) de fier, numit atunci corabie. De obicei era câte un ţigan care îndeplinea meseria de podar acolo şi avea colibă pe malul celălalt. Podul suspendat, am povestit, era prilej de jocuri periculoase în copilărie (băieţii necăjeau fetele legănându-le) şi oricum se balansa chiar la greutăţi mici, dar era desigur fascinant pentru un copil. Apoi mai aveam o bucată de drum până în capul celălalt al satului, unde era casa bunicilor, singura casă din sat cu o troiţă cu Cristos răstignit pe cruce la poartă.
Un sat între dealuri, de fapt între Olt şi Coastă, dealul care străjuia casele de-a lungul întregului sat. Când mergeam pe hotar făceam pe jos sau cu căruţa drumuri lungi în Vârtoape, Părăuţe, Su Higi (Higii erau pădurea mai apropiată de sat), la Fofelde, pe Ceteţea, în deal la cruce, în Părăuţe, la pârâul lu Achim sau altele, denumiri care mă fascinau.
Uneori lunca Oltului era inundată şi atunci bunicu mă ducea peste ape în cârcă şi eu eram tare fericită în sinea mea, ca de obicei un copil fascinat de lumea înconjurătoare, atât de bogată şi mirifică. Dar trebuie să recunosc că frumuseţea locurilor sălbatice de acolo am început să o descopăr cu adevărat numai pe la 12-13 ani, fiindcă până atunci eram prea mică să înţeleg şi sufeream de dorul după mamaia de la Bucureşti şi mă plictiseam uneori să stau în sat toată vacanţa, aşa cum mă lăsau de obicei acolo părinţii. Scriam scrisori naşilor şi mamaiei şi am descoperit că mamaia (mama tatei) se cam îmbolnăvea în absenţa mea şi sufeream şi din cauza aceasta.
Câteva vorbe despre sat. Erau casele înşirate de-a lungul uliţei principale, una lângă alta, între două izvoare cu apă de băut, dar cel din capul nostru al satului secase până am ajuns eu acolo, astfel încât mergeam zilnic după apă de băut la şipotul cristalin din celălalt cap al satului. Cam pe la mijlocul satului era o troiţă (cruce) acoperită cu boltă, unde se adunau oamenii mai demult la jocuri-dansuri sau poveşti (şi apoi noi nepoţii) şi unde era şi cântarul pentru carele cu fân. În apropiere, dar lăturalnic, mai în deal, biserica. Casele vechi aveau cruci imprimate sub streaşină şi băncuţe la poartă unde oamenii ieşeau duminica la povestit, sau stăteau bătrânele aşteptând ciurda întorcându-se seara de la păscut. Se pare că mai demult chiar şi porcii mergeau la păscut pe hotar, (aşa am auzit şi eu). Satul avusese perioade înfloritoare, existaseră case şi pe o uliţă deasupra bisericii (mai erau ruine acolo) şi am găsit poze şi am auzit poveşti despre întâlnirile cu numeroşi participanţi ale fiilor satului la cruce, fiindcă tinerii (generaţia mamei) începuseră să plece să îşi caute norocul în alte părţi. Când eram mică exista încă potcovar (am fost şi eu cu bunicu şi m-au lăsat să încing foalele şi priveam cum era potcovit calul nostru, pe nume Puiu, mare, negru cu mici pete albe şi sălbatic.).
Exista o şcoală primară care nu a fost renovată deloc până acum vreo doi ani şi magazin sătesc (şi cutie poştală în faţă) unde venea o vânzătoare cu bicicleta şi unde poposeam eu privind îndelung mărfurile şi cumpărându-mi uneori mici fleacuri. Cu emoţia şi timiditatea care mă caracterizau. Treptat am fost primită în multe din casele din sat, care semănau ca ornamente cu casa noastră (ştergare, ţoloabe ţesute în casă, icoane) şi oamenii erau tare buni cu mine, dar eu rămâneam la fel de timidă şi mi-era greu să strig lelică sau bădicule la poarta cuiva în gura mare când mergeam la cineva cu treburi. Una dintre verişoarele lui mama Limpi, Mili, îmi dădea flori frumoase, dar şi alte femei îmi dădeau – de pildă lelica Letiţia, un nume vechi şi frumos purtat de mai multe femei din sat. Exista şi cizmar, sasul Hanţ, care trăia într-o casă în capul satului aproape de noi şi unde am cerut cam multe prăjituri sau dulciuri din ce avea el cu soţia. Cred că eram un copil pofticios, dar am învăţat repede regulile de conduită. Regăţenii (cum erau numiţi oamenii care nu erau din partea locului şi mai ales cei din sud de munţi) aveau şi ei casă spre capul satului dinspre Vale, un afluent al Oltului pe malul căruia aveau colibe ţiganii satului, în afară de ţiganii corturari, o singură familie cu casă în sat, care s-a mutat mai apoi în alt sat. Casa noastră, era izolată de restul caselor, avea grădină şi curte mare pietruită. O casă veche cu ziduri imens de groase şi o casă nouă din 1956. Fusese o gospodărie înfloritoare, cu multă muncă, cu multe animale. Îmi plăcea să stau seara în grajd la mulsul bivolelor şi uneori cântam mici cântecele improvizate de mine, cocoţată pe ieslea opusă, unde uneori era câte o cloşcă furioasă. Mă miram că bivolii nu au şi ei nume - întrebam pe mama Limpi cum le cheamă şi răspundea invariabil Florica. Mi-era tare milă când viţelul era tăiat mai pe ascuns (dacă nu era dat la CAP) şi mă rugam în zadar pentru viaţa lui, dar carnea era gustoasă, dintre cele mai bune. Sufeream mult când vedeam ce puţin e lăsat să sugă şi cum era biciuit să intre în coteţ. Eu îi mai dădeam zahăr pe ascuns şi simţeam limba aspră scormonind în palmă şi îl mângâiam pe cap între corniţe. Mă mai apropiam cu vreun fruct sau iarbă şi de cal, dar cu grijă. Pe mine nu m-au lăsat să mulg, fiindcă bivolii sunt din fire animale periculoase, chiar şi mama Limpi a suferit de pe urma lor. Iar calul era mare şi nărăvaş, nu m-au lăsat să călăresc (alte fete din sat treceau călare pe uliţă şi le invidiam puţin), odată mama Limpi a ajuns în spital după o lovitură de copită şi a suferit destul din acea cauză. Dar am o poză călare, m-au suit odată pe cal ca să îmi facă o plăcere, desigur sub control strict. Seara când venea ciurda mai stăteam de poveşti cu străbunica mea buna şi cu lelea Frosina la poartă, înarmată cu un băţ (inutil desigur). Dacă eram prin curte trebuia să mă ascund, mai ales dacă purtam haine roşii, fiindcă se spunea că roşul înfurie bivolii, după cum calul se sperie de umbrelele negre.
În casa noastră existau vechituri şi taine. În casa veche totul era lăsat ca mai demult - erau sobe de fontă (sau nu ştiu ce metal) care dau căldură mai mult pentru scurt timp, dimineaţa era rece tare, blide multe atârante de stinghie sau de pereţi, tavan din bârne groase şi podile (plăci de lemn) pe jos, acoperite cu preşuri. În camera unde dormeau bunicii era un nailon protector sub care am sufocat eu odată un şoricel. Dar am rămas mult timp pe podea cu el dedesubt sub palmă, fiindcă mi-era frică să îl scot - a venit până la urmă buna şi l-a aruncat mâţei care nu s-a atins de el. (Unde sunt şoareci sunt şi şerpi de casă - am văzut odată unul în grăjdel unde ţineau porumbul pentru găini). În sertarul mesei exista încă în 2011 penarul vechi de lemn cu creioane şi pixuri , de unde luam eu instrumente de desen când eram mică şi îmi desenam prinţesele şi zânele. Erau şi creioane chimice pe vremea aceea, am luat unul ca amintire când am fost acolo în toamna lui 2011. Pe pereţi erau icoane simple, copii imprimate pe hârtie.  Mă fascinau armuroiaele (nişe-dulăpior în perete), într-una buna ţinea ochelarii, cărţile de rugăciuni şi lumânări pentru furtună (la moartea bunei am luat eu ochelarii ei amintire şi o carte de rugăciuni, fiindcă ţineam mult la buna , în cealaltă armuroaie bunicu ţinea pozele vechi şi actele. Mă fascina şi maşina veche de măcinat chiperul (cu manivelă). Nu mai ţin minte dacă bunicii aveau televizor, dar frigider nu a fost mult timp. Întreaga gospodărie era într-o stare prosperă, dar desuetă, păstrând tradiţii vechi, fără nici un semn de modernizare, ca şi cum timpul stătuse în loc, dar în mod frumos. În alte case din sat oamenii mai renunţaseră la vechituri, aveau mobile mai noi, mai puţine laviţe sau ştergare vechi, dar mie îmi plăcea aşa de mult la noi! În camera bunicilor era un ceas cu cuc şi o maşină de cusut mecanică. Erau atâtea lucruri de descoperit prin toate colţurile... Şi multe nu s-au schimbat de atunci până azi.
Tatăl bunicului fusese măcelar, el se pricepea la tăiatul porcului iarna, învăţându-mă şi pe mine părţile anatomice ale animalului sacrificat. Mama Limpi era şi ea bună cu mine  - pe lângă mâncărurile delicioase, pâine de casă, cozonaci superbi, plăcinte incredibil de delicioase, cânta frumos colinde de Crăciun şi mă învăţa şi rugăciuni.  De sărbători veneau şi colindătorii şi era foarte frumos, odată am avut chiar şi un brăduţ, cu toate că acolo brazii sunt rari, nu ştiu de unde l-a luat bunicu. De la mama Limpi ştiu rugăciunea "bucură-te Marie". Se juca cu mine serile, ne « burduşeam » în pat înainte de culcare, (adică ne jucam, ne gâdilam şi glumeam), bunicu a adus odată piedica de picior a calului să mă lege în glumă că eram prea neastâmpărată. Râdeam cu toţii şi era atât de frumos. Mama Limpi ţesea mult iernile la războiul vechi de lemn şi m-a dus în sat la urzitoare şi m-a lăsat şi pe mine să bat la război puţin şi să torc la şezătoare, pe mine mă fascina ciclul lânii, de la tunsul oilor până la covorul ţesut. Şi ea croşeta, dar mai puţin, mai ales cheptare de lână şi şosete groase sau mănuşi fără degete. Odată am avut şezătoare chiar la noi în casă şi a fost frumos fiindcă au venit mai multe femei din sat la tors lâna. Bunicu era  avizer la depoul C.F.R. din Sibiu şi îmi aducea franzelă proaspătă şi Sicola (suc) din Sibiu şi dulciuri uneori. Stăteam lângă el la masă şi priveam cum băga patroanele de sifon în butelie şi mă distra cum fâsâiau - apoi el îşi făcea "carcalete" cu vinul acru din pivniţă, îndulcit cu puţin zahăr. Îmi plăcea să îl privesc cum bate coasa acasă şi mergeam cu mama Limpi să ducem cosaşilor în câmp prânzul, masă principală care de obicei se lua în jurul orei 10 dimineaţa, fiindcă munca în câmp începea în zori.
Acolo zilele săptămânii erau zile de lucru şi duminica era cu adevărat sfântă şi sărbătorile creştineşti frumoase. Preotul venea în fiecare casă cu botezul, stătea mult şi sfinţea şi apa în ulcioarele oamenilor lângă şipot. Şi lui mama Limpi îi plăcea să meargă la biserică şi cânta cu glas subţire. În faţa casei preotului mi s-a întâmplat o poveste amuzantă cu un curcan - veneam de la şipot cu apă dulce acasă (preotul spunea zâmbind că ulciorul e mai mare ca mine) şi m-a atacat un curcan (mai sărise odată pe mine un cocoş alb la cuscra în curte) şi se tot foia în jurul meu. Eu am hotărât să nu mă mai mişc şi am rămas statuie în mijlocul uliţei până a venit preotul sau altcineva şi a gonit dihania.
Bunicii aveau diverse grădini cu zarzavat şi legume, fâneţe, porumb, napi pentru porci pe care îi aducea mama Limpi cu roaba ş.a. Tare frumos era la fân , dar eu eram menajată de a munci deşi îmi plăcea şi aş fi putut - a trebuit să forţez eu uşile încuiate pentru mine şi atunci bunicii mă lăudau dacă reuşeam să fac ceva frumos. Mă pricepeam puţin la întinsul pologilor la fân - la început mi-au dat numai furca mică de lemn a mamei apoi furcă adevărată dar mai mică. Greblam, dar nu foarte mare îndemânare. Era frumos când mă întorceam în vârful carului înmiresmat, ţinându-mă de acea prăjină cu care era legat fânul. Era frumos şi la « sfrunit » cucuruzul (bunicii aveau o maşinărie electrică, dar eu cu buna luam boabele rămase cu un fel de mănuşă cu zimţi de fier). Era frumos şi în pădure după lemne, mă fascinau copacii de diferite soiuri, bunicu le ştia numele la toţi, eu nu am reuşit să îi învăţ. Îmi plăcea să adun ouăle din cuibare şi să hrănesc găinile în curte chemându-le tiucu-tiu-cu-tiu - când eram copil spiritul meu de mic naturalist m-a făcut să urmăresc cu atenţie relaţiile ierarhice dintre înaripate şi obiceiurile lor. Cât de frumoşi erau puişorii micuţi aurii sau negri abia ieşiţi din ou! Îi hrăneam cu mălai înmuiat cu apă. Odată am încălcat din nou tabuurile care se formau în jurul meu (fiindcă se presupunea că eu trebuie să citesc, « cine are carte are parte », şi am gătit prima mâncare din viaţa mea acolo pe la 12 ani - dovlecei cu orez şi roşii - şi mi-am servit bunicii. În interiorul grădinii din ogradă era o mică "grădinuţă", unde creşteau flori (gherghine, dalii, busuioc) şi fasole, morcovi sau alte legume, loc ce mi-era de asemenea foarte drag. Câtă mireasmă ! Alături era fântâna unde mama Limpi limpezea rufele şi uneori le albăstrea, cum era obiceiul pe vremea aceea, cu cubuleţe de albăstreală, ea îi spunea vineţală.
Când am mai crescut, acolo în sat am început să descopăr farmecul nopţilor cu stele, care erau fantastic de strălucitoare şi multe acolo şi simţeam că plutesc pe o aripă nevăzută, că parcă sunt smulsă delicat de pe pământ. Sau balansul emoţiilor plutind pe leagănul lunii.
Ca încheiere, o poezie veche a mea despre sat:

Taină şi furtună lângă sat
Oltul răsucea odată liber
Chei de orologii mari de ape –
Pasarela azi s-a destrămat

Şi-am venit şi eu spre acest mal
Să întemeiez încă o dată
Zidul alb al amintirii mele
Peste timpul lui prea inegal

Încercând să înţeleg
Sacrificiul său umil
In corabie pe lanţuri
Trupul vreau să mi-l încheg

Să dezleg odată veşnic
Malul şi misteru-ntreg







 







(18 iunie 2012)

vineri, 15 iunie 2012

Sangvină


un vânt cărămiziu bate puternic
trăiesc într-o eră cretacică 
cu gleznele legate de pământ
ridic munţi de fiecare dată
când îmi tremură genunchii
cremene arsă din temelie

dacă înalţ fruntea drept
în furtuna de praf sângeriu
apar crevase pe albul ochilor
în mai multe direcţii
cu degetul arătător croiesc cărări pe tâmple
scutur tencuiala de vise roz
din toate nopţile nedormite

încă mai calc pe vârfuri
sau pe călcâie
nu voi fi nicicând cărămidă
în altă bătătură
aştept o nouă perioadă glaciară
să îmi găsesc loc într-o inimă
ca într-un iglu

(15 iunie 2012)

luni, 11 iunie 2012

În sens orar

Aduceri aminte...una dintre poeziile mele vechi, din 2008 (ori chiar 2007, fiindcă datele din calculator le-am pierdut), plus un desen al meu de astăzi, 11 iunie 2012.






Muncind din greu cu inima mea

denunţându-i tic-tacul efemer

ornând-o cu flori artificiale

păstrând speranţa legată de fibrele valvelor

stopând aritmiile fanteziei

şi amânând infarctul plictisului

în timp ce din fericire

nu eram un magician




 

                                                      

marți, 5 iunie 2012

Recviem pentru somnul de zi


plouă cu ochi fără pleoape
se strecoară printre ferestre înţepenite
printre oamenii rămaşi fără gânduri
care nu-şi mai pomenesc morţii
nu mai îmbracă haine de duminică
nu mai simt mirosul de lavandă
sunt doar ochi rotunzi făcuţi grămadă
pupile dilatate în nopţile polare sub-urbane

copiii şi bătrânii şi moaştele sfinţilor
stau drepţi ca nişte chibrituri umede
în cutiile uitate în sertarele încuiate
în cămările fără circuite electrice
ploaia i-a găsit dincolo de toţi pereţii
nu a mai rămas niciunul să îi pese de întuneric

(5 iunie 2012)

sâmbătă, 2 iunie 2012

Apariţie editorială

Am avut bucuria să descopăr cinci dintre poeziile mele publicate în paginile acestei antologii de poezie şi proză, apărută anul acesta la editura PIM, Iaşi, datorită eforturilor editorilor şi autorilor de pe grupul Confluenţe lirice.
Urmaţi linkul de mai jos şi puteţi afla cum se poate achiziţiona sau alte detalii.

ANTOLOGIE