orgoliul de a iubi

se făcea că dorm cu adevărat

şi chiar înainte să deschid ochii

paznicul viselor îmi spune că trebuie

să protejeze orgoliul naţional

vorbe mari

îi răspund din colţul meu de egoism curat

tu ai dormit nulitate şi ai visat că eşti ceva

nu eu

drept cine mă crezi

domnule cu guler negru şi orgolii străine de mine

am fost mereu aceeaşi

în veacul meu

cu drag de grai străbun şi grâu curat

trăiesc în inima unei ţări aceeaşi

până când naşterea şi moartea îmi vor fi totuna

mereu la locul meu

soare sau umbră

pas după pas

fragmentarium

(orbii au pensie de handicap mare şi dreptul la însoţitor)

.1

în oraşul de lângă mare mi-au adormit pruncul în leagăn

farul biblioteca şi celelalte minuni făceau roată

împrejur loc destul pentru două respirări

străine la vorbă

.2

noul paznic orb de la far ridică toiagul în faţa furtunii

mutatis mutandis

noul director orb la biblioteca din centru

urcă treptele clădirii

prea vechi pentru a fi desfiinţate

.3

cel care se dă drept om

simţit ca atare

dacă îndrăzneşte să respire e înlocuit

de la piele până la măduvă şi celule germinative

numai cel blagoslovit să fie nevăzător

cu inima este iertat

.4

caut o carte cu poveşti nouă

cu aceleaşi castele dar cu alţi împăraţi

slujbaşul slujbaşului să fiu

unde rugurile nu plâng

în roşu şi negru

mi-am prins pulsul la tâmplă

ninsese din greu

şi mirosea a mucenici

pe când eu colindam cu ceata de fluturi

printre flori de măr

dar dacă

mă întreb

de unde a rămas atâta glod

în mine

oricine poate să arunce primul bulgărele

născut iar nu făcut

să le fie de tihnă tuturor

acolo au crescut albăstrele

este atât de proaspăt

sub pânza cortului meu

lipită peste nări şi buze

aproape că simt prin nervura firului de iarbă

toţi bobii grei de rouă din zece mii şi una dimineţi

atât de frumos

încât am uitat cum cad avioanele

celor care îndrăznesc să viseze

şi pentru alţii

după ce şi-au murit toate morţile

Pe Volga liniştită

Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.

Domnişoara s-a mutat cu chirie acolo într-un an în care clubul dăduse faliment. Era linişte. Chiria i-o plătea un domn binevoitor cu care ea nu avusese nicio legătură. Banii erau principala ei lipsă, pomul vieţii ei aproape că nu dăduse niciodată astfel de frunze. Era genul de fată bătrână grasă şi liniştită, mereu cu rădăcinile din trecut la vedere şi aproape de linia solului. Domnişoara Marta nu uita nimic, ţinea cont mereu de fiecare amănunt şi credea că lucrurile pot doar să meargă spre mai bine, însă fără ca ea să viseze, fără ca ea să îşi imagineze ceva. Tocmai de aceea era o fantastă. Nu pătrunsese în lumea vrăjitorilor şi nu era acceptată nici în lumea paşnică sau idilică a învăţătoarelor sau educatoarelor cuminţi. De fapt aşa credea ea, că lumea aceea era ca o căsuţă în prerie, cu fiecare obiect util la locul său şi cu un colţişor cu fotoliu pentru lecturi şi ceai, cu zahăr brun pe o măsuţă. Ea doar credea că lumea era ceea ce văzuse ea odată în copilărie şi îşi amintea că unii oameni spuseseră despre tatăl ei că este ca un copil mare. Singură, în pacea gândurilor ei, era un fel de azil cu prea multă iubire pentru copii şi bătrâni neputincioşi; se simţea ca o mamă şi desigur nu înţelesese că ea însăşi devenise acel copil mare.

Acum, la noul loc de muncă situat în apropierea locuinţei, copiii îi spuneau doamnă. Uneori doamna Marta. Îşi înnăbuşea durerea faptului că la vârsta ei toate doamnele profesoare nu mai pot fi decât doamne. De fapt nici nu se gândea vreodată la acest lucru. Încerca să uite că nişte fete i-au spus în recreaţie că ei i-ar trebui un copil al ei să îl legene şi să îl îngrijească. Nu a ştiut ce să le răspundă. Găsea câte ceva de lucru de dimineaţă până seara în casă, se gândea numai la teze, extemporale, examinări sau proiecte de lecţie cât mai interesante. Aşa spera ea să reuşească, din nou fără niciun pic de fantezie. Îşi consuma o parte din salariul mic pe hârtii şi cerneală de imprimantă pentru materialele didactice pe care ea le considera necesare la orele de la şcoală, sau care îi erau insistent cerute de şefi sau inspectori. Mergea des la şedinţe obligatorii, unde asculta un lung pomelnic de nume şi posibile activităţi şcolare viitoare, la fel cu pomelnicul din slujbele bisericeşti. Odată şedinţa s-a ţinut chiar la internatul unei şcoli de teologie unde bucătarul sfiinţiilor lor le-a oferit cu dărnicie gustări de post, dar cu deosebit succes printre profesoarele participante. A ocolit şi ea masa praznicului ciupind câte ceva pe ici pe colo, apoi a părăsit şedinţa înainte de finalul ei. Mergea uneori şi la cursuri de perfecţionare şi constata cu mirare, un sentiment constant în viaţa ei, că alte doamne profesoare se jucau ca nişte copii cu altfel de materiale didactice mai interesante, că dansau o horă de pieţe şi capitaluri unde se striga preţul şi se experimenta legea cererii şi ofertei. Ea ieşea puţin tristă pe culoar în pauză şi îşi aprindea mecanic câte o ţigară, obicei prin care încerca să uite că lumea e mai fantastică decât tot ce văzuse ea până atunci.

De pildă nu înţelegea rostul orelor de serviciu pe şcoală, în care unii profesori stăteau ziua întreagă într-o cămăruţă curată şi liniştită la ultimul etaj şi aveau un elev pe post de aghiotant, cu alte cuvinte tăiau frunza la câini. Deschisese registrul de însemnări de pe masă şi descoperise că alţi profesori aveau mai multă fantezie şi glumeau despre orele petrecute în acel turn de pază. Marta nu a înţeles nici de ce devenise şefă de catedră sau de ce i se cereau multe fişe şi proiecte şi tabele interminabile pe care nu putea să le umple cu lumea din fantezia ei goală. Ce să fi scris acolo, când ea număra numai ceea ce vedea în faţa ei şi nu ghicea defel ce se ascunde după oricare perete?

De fapt, nu înţelegea multe lucruri. Un coleg de serviciu, mult mai popular printre elevi, a încercat să îi deschidă ochii şi i-a spus: „Eşti o materialistă. Tu chiar crezi că masa asta din cancelarie este pur şi simplu numai o masă? Tu chiar crezi că ea există ca atare aici şi acum?” Ea a răspuns simplu da. Nu iubea dialectica hegeliană şi nici sofismele de orice tip. Nu era o persoană atrăgătoare în conversaţii. Celelalte doamne profesoare vorbeau despre jocul cu mărgelele de sticlă şi în general despre cărţi pe care ea nu le citise. Atunci s-a simţit mai tristă şi prea singură, dar încă nu îşi pierduse speranţa. Ştia, încă dinainte să devină copil mare, că ea mereu rămânea în afara modelor din societate. Îşi amintea vag poezia lui Ion Barbu despre domnişoara dincolo de mode şi timp. Tot ce planifica era în zadar. Faptul că logica nu este suficientă în viaţă era o lecţie pe care ea nu o înţelegea. Prima oară reuşea, apoi totul se dărâma. La fel cum în copilărie fusese printre primele la prima probă de alergare de rezistenţă, dar ultima la a doua, când celelalte fete au înţeles cum trebuie să alerge. Odată, când colegele ei de serviciu fumau în pauză (obicei interzis elevilor), una dintre ele a glumit că sunt prea multe vrăjitoare la un singur ceaun, respectiv singura scrumieră de pe masă. Martei nu i se potrivea astfel de umor, în realitate nu prea înţelegea glumele celorlalţi şi pentru o clipă a crezut că poate chiar ea era ceaunul, dar mai apoi a scuturat repede scrumul, ca să uite, şi lumea părea din nou la fel. Tot la fel nu a înţeles prea bine de ce au rămas atât de mult timp în curtea liceului, atât profesori cât şi elevi, după o simplă simulare de incendiu, dar cu pompieri adevăraţi probabil, căţărându-se şi stropind din belşug zidurile şi acoperişul.

După aceea a urmat conflictul cu una din clasele la care preda. Refuzase categoric să fie dirigintă, fiindcă oricum avea prea multe hărtii de administrat. Ea rămăsese doar profesoară, dar numai ca titlu onorific. Realitatea era că la orele de curs, unii dintre elevii aceia atât de drăguţi, la care ea ţinea prea mult cu inima ei prea rotundă, nici măcar nu o ascultau. Aşa vedea ea, aşa credea ea. Tinerii de 16-17 ani (de fapt ea aşa credea că sunt, nu chiar copii cum spuneau ceilalţi profesori) făceau zgomot în toate felurile peste glasul ei slab şi, când se întorcea la tablă să noteze şi să explice vreo formulă, o ploaie de proiectile mari şi mici din hârtie reciclabilă sau cretă ţintea la ţinuta ei destul de impecabilă altminteri. După mai multe mici războaie fără succes, s-a plâns altor profesori, care erau şi diriginţi sau diriginte, şi ei i-au spus pe un ton paşnic că ea deţine pâinea şi cuţitul şi ar trebui să înţeleagă asta. A încercat Marta atunci să îi admonesteze pe elevi, să îi lovească cu note mici, dacă ele erau meritate desigur, dar a fost şi mai rău. A intervenit şi psihologul şcolii şi copiii au scris pe bileţele anonime ce îi reproşează doamnei profesoare...un bilet (ştia ea de la cine) scria că se pare că e o persoană bine intenţionată, dar...altcineva (nu ştia ea cine) scria că e prea grasă şi cei mai mulţi scriau că ea nu ştie sau nu poate să comunice, să aibă un dialog cu ei. Marta s-a întristat, era singurul lucru pe care nu l-ar fi dorit, fiindcă tot ceea ce încercase ea mereu fusese dialogul. Încă o lecţie pe care nu o înţelesese era că dialogul nu apare atunci când îl doreşti.

După doi ani de ucenicie, Marta a plecat, din diverse motive, de la acel loc de muncă. A rămas singură cu chirie, ca un ceas cu cuc defect. Domnul binevoitor nu a mai ajutat-o şi banii ei dintr-o moştenire neaşteptată s-au tot împuţinat. Mai mult decât atât, clubul de noapte de la parterul blocului s-a reînfiinţat cu noi cai putere şi nopţile au devenit coşmaruri în realitate. Ceea ce am notat aici sunt spicuiri din jurnalul ei, care a ajuns întâmplător la mine în geantă. L-am citit cu deosebit interes, fiind eu însămi o altfel de Martă. La etajul trei şi jumătate, deasupra apartamentului ei, s-a înfiinţat o firmă de avocatură cu tinere doamne pe tocuri şi în weekenduri şi în afara orelor de program. După ce Marta a reuşit mai apoi să se mute în altă parte a oraşului nu mai pot spune ce s-a întâmplat, fiindcă jurnalul ei se încheie acolo cu vorbele: „rămâne de văzut”. Se pare că s-a mutat undeva  lângă Foişorul de Foc, ca să poată eventual vizita muzeul pompierilor, fantastic ca orice altfel de muzeu.

piramida lui maslow

tot aşa cum în farfurie am o bucată de carne de calitate

de mânzat  primită cadou dar lipsesc dinţii sau cuţitul

suficient de ascuţite mereu ceva esenţial mi se fură

ceea ce nu pot înţelege viitorul ştampilat într-un plic

de la o bancă pentru fond de pensii cu activ personal

miraculos de exact 18 lei majori toţi spun că uitarea e

mai dulce decât amintirea cum ar fi să-i uit pe heraclit

heggel heidegger husserl şi toate celelalte haşuri din

caietul dictando unde mă bucur ca un copil care sare

ora mesei că mai am câteva file plus zahărul din cutia

de metal şi voi putea scrie poezii anemice chiar dacă

rabd de foame vreo trei zile până voi cumpăra eventual

carne roşie fragedă dumnezeu ştie de unde cum zice

medicul curant şi apoi o voi lua de la capăt voi ţine regim

de austeritate să uit c-a fost primăvară să revină soarele

de vară în gândul meu e prea mult moloz tras de sub

teama de un cutremur imaginar care nu va mai fi poate

nu sunt domniţă fiindcă nu cunoşteam cuvintele lasciate 
ogne speranta dar tocmai acum am găsit câteva minute

înainte să îmi schimb aşternutul şi să şterg praful peste

tot mai citesc pe rupte din cei frumoşi şi blestemaţi

biserica sufletului meu

cei care îngrijeau grădina mânăstirii

au lăsat copacii uscaţi

după voia celui de sus

nu mai erau mere creţeşti

doar câteva cuiburi goale se lepădau de umbră

pe drumul drept din mijloc

de parcă lumea pe jumătate paralizată se ridica

cu toată puterea rămasă în capul oaselor

restul grădinii legase rod

fusese greu să urc treptele

în genunchi

dar ca un bun creştin

cum să le cobor doamne

tot la fel

alt-ceva

fusese o tablă de şah

şi atât

din carton simplu şi pătrate perfecte

stătea pe biblioteca din camera de zi

după ce bătrânul a murit

nimeni nu ştia unde mai este

doar fetiţa care scria poveşti fără sfârşit

îşi va aminti

poate

filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase

întreba de-a lungul peronului

la chioşcurile cu dulciuri la ghişeul de informaţii

nimeni nu ştie nicăieri nu se ştie

totul este pentru ei personal

inclusiv femeia cu bagajul de mână

capul cu gât prea subţire în noapte

străină într-un oraş unde s-a născut

doar tăcerea

din prea multe lacrimi costisitoare

ca un privilegiu al celor cu motor personal

sau caroserie evident galbenă

întoarcerea acasă

presiunea atmosferică a singurătăţii

zilnic întârziată

se anunţă la megafoane în sala de aşteptare

doar ea

se odihneşte

stă cu picioarele strânse sub bancheta economică

cât timp femeia de serviciu târâie mopul

şi minutarul ceasului de mână e destul de cald

atunci băiatul de la ghişeul pentru duşuri publice

cu oarecare incertitudine

îi indică drumul spre staţia de troleibuz goală

singura legătură directă

totuşi nesigură

nici ea nu ştia de ce

Punte de picior

Frunze străvezii, crudă-nmugurire,

Morţi de şapte ani fără pomenire.

Apa mării toată-i singură de vină:

Bobi de strugur verde, sete de lumină.

Gândurile mele sunt un ciob de lună

Care-n valea seacă fuge ca nebună.

Este grâul negru şi e gol în şură

Când credeam că numai stelele se fură.

Cine mi-a luat luna nici eu nu pot spune.

Aburcată-n spate, ea încet apune.

Lor va fi povară pe drum interzis,

Însă cercul vieţii va rămâne-nchis.

fiindcă fiii lui se vor chema

am scris o poezie cu mâna stângă

ca să simt cât de puţin pot trăi cuvintele

literele erau tot mai ascuţite

pe măsură ce oboseam

exaltarea gotică din vârful peniţei

împingea într-o coastă numai a mea

fiindcă durea

o urcam subţire o coboram apăsat

cu mâna liberă trăgeam scrumul de ţigară 

căzut pe marginea hârtiei

a rămas

cerul cu miros de răşină

şi într-o brazdă

pe fila cu cerneală invizibilă

sigiliul unui mac alb

plein-air

acesta e un scaun

de exterior

vopsit mai demult

dacă priveşti atent picioarele

sau drugii de fier pe care te aşezi

vei vedea mai multe straturi

(cel puţin patru generaţii)

de vopsea veche jupuită în culori diferite

azi e verde

mâine nu se ştie dacă

va fi soare după ploi

mama cu pruncul la piept se sprijină de spetează

tatăl se întoarce acasă

cu vopsea proaspătă în sacoşe

probabil încă un strat alb

va ţine mai mult de data asta

Scurt pe doi

Am recitit azi schiţa lui Caragiale „Triumful talentului”. Bietul Niţă, bietul Ghiţă...În „Triumful talentului” de Caragiale, cei doi protagonişti, atât Ghiţă Niţescu cât şi Niţă Ghiţescu, nu întâmplător colegi în şcoala primară undeva la ţară, nu întâmplător cu nume asemănătoare, sunt figuri dintr-o comedie umană plasată în contextul autohton, unde sunt iluminate contrastele dintre zona rurală şi cea citadină, dintre cei înstăriţi şi cei săraci, dintre talent şi mediocritate, dintre aparenţă şi esenţă. Se poate observa şi modul în care societatea vrea să spulbere mai repede sau mai lent iluziile şi naivitatea celor doi tineri care vor învăţa eventual legătura dintre puterea banului şi cea politică, dar şi diferenţele dintre ele.

Ghiţă, fiu de om cu stare, are degetele degerate şi scrisul greoi, fiind evident inept şi impotent, crezând că tot ce zboară se mănâncă. Deci poate deveni instrumentul perfect al unei puteri corupte. Totuşi are sufletul cât de cât curat, adică inocent până la sfârşitul povestirii. Niţă, băiatul sărac şi talentat la scris este un candidat perfect pentru eşecuri repetate şi persecuţii diverse în viitor. Se luptă cu morile de vânt, este conştient de respingerea talentului său întreaga viaţă, dar este în final, din disperare (errare humanum est) corupt de clasa dominantă în societate, care îi oferă o rămăşiţă de la masa lor, respectiv un loc de muncă în care talentul lui nu va mai conta dar, citez „ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. Primeşti?”.

Omul binevoitor care cumpără sufletul lui Niţă apare exact când el discuta cu amicul său Ghiţă despre concursul pentru ocuparea unui post de copist la un minister, ultima lui şansă după multe respingeri. Ghiţă însă părea speriat când Niţă, al cărui talent îl cunoştea din copilărie, îi spune că şi el candidează a doua zi pentru acel post. Cu toate că avea recomandare de la minister, Ghiţă încearcă să îl mituiască pe Niţă să nu vină la concurs. Este incert dacă Niţă ar fi acceptat, probabil nu, dar atunci apare în scenă acea persoană „binevoitoare”. Niţă devine aparent lacom şi concepe un plan prin care să ia bani mai mulţi lui Ghiţă, propunându-i să îşi schimbe între ei numele când vor semna la concurs lucrările, astfel încât Ghiţă să reuşească precis, având şi recomandaţie şi lucrare frumoasă. Ghiţă era naiv, crezând în dreptate şi judecata corectă a examinatorilor şi admirând sincer talentul lui Niţă. Deci, cum spuneam, alintat Ghiţică de către Niţă, Ghiţă era instrumentul perfect al unei puteri corupte, inclusiv pentru faptul că credea că mita cumpără oamenii strâmtoraţi cu uşurinţă. Niţă, după fiecare examen la care era respins, se simţea revoltat şi melancolic, fiindcă se destăinuia acelui domn misterios şi binevoitor ca unui mentor, în loc să îşi păstreze amarul în suflet. Dar nimeni nu e de piatră când are buzunarul gol. Citez: „- Şi ce frumos scrisesem, domnule! » Prin planul său de schimbare a identităţilor Niţă e ca un copil disperat, parcă s-ar răzbuna, parcă ar juca o farsă sistemului, când în realitate îşi semnează condamnarea la moarte.

Apoi « cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulţumiţi, dându-şi întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidaţi: fireşte erau vechii camarazi. » Acesta e un element de surpriză în care apare ora exactă şi, simbolic, rigiditatea sistemului social şi politic care lasă pârtie goală pentru protejaţii săi.


Prezidentul comisiei într-adevăr îl declară câştigător pe Niţă, adică din obişnuinţă veche alege lucrarea mai slabă, semnată de Ghiţă din naivitate şi conform învoielii cu numele prietenului său. Cei doi aveau nume asemănătoare, Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Iar examinatorul avea în buzunar scrisoarea de recomandaţie de la minister. Revoltat, dar perfect stăpân pe sine, Niţă protestează că nu e drept că el a câştigat, în timp ce Ghiţă nu ştie ce să creadă. Ghiţă e perplex şi poate că Niţă a vrut să îi servească şi lui o lecţie pentru a îl dez-amăgi. Deoarece Niţă îi cere preşedintelui comisiei să caute şi să citească probele, acesta citeşte scrisoarea de recomandare din buzunar, poate pentru prima oară fiindcă nu fuseseră decât doi concurenţi. El credea că ştie pe cine trebuie să protejeze, evident pe cel cu lucrarea mai slabă. Zâmbind şi cu tonul blând, el recunoaşte în final că de fapt Ghiţă a câştigat. Niţă îşi rumegă astfel dezamăgirile, prin faptul că, oficial cel puţin, lucrarea mai frumoasă câştigă în sfârşit concursul.
Dar, pierzându-şi puritatea şi chiar naivitatea datorită acelui domn în care crezuse, Niţă se apleacă în faţa sistemului corupt şi acceptă să lucreze la litografie, singurul loc disponibil pentru un om cu condiţia sa socială. Şi se ştie că multe substanţe utilizate în litografii erau otrăvitoare. Preţul pe care îl plăteşte pentru buna lui credinţă şi naivitate e mare. Omul misterios din text este cel care pune la încercare răbdarea lui Niţă şi îl monitorizează, dar Niţă mereu scrie prea frumos la fiecare concurs şi nu are cum să aibă nici vreo recomadare. Ad litteram povestirea invocă motivul clasic al persecutării talentelor, care nu se pot adapta cerinţelor societăţii. Valoarea talentului este măsurată simbolic prin numele de familie ale fiecăruia. După ultimul examen decisiv Niţă va fi mereu un Ghiţescu în ochii lumii naive, iar Ghiţă mereu un Niţescu.

Concluzia este că Niţă era destinat de mic sacrificiului, fiind orfan şi ascultând de sfatul dascălului său : « - Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi. »

Ghiţă, la rândul său adus la Bucureşti şi la examen la ordinul ministrului pentru a fi concurentul lui Niţă, este supus unui altfel de sacrificiu. Ce se va întâmpla când Ghiţă va înţelege că aproape tot ce crezuse era fals ? Se va adapta treptat regulilor sau nu ? Oricum şi el era destinat parcă pentru acel post, unde ministerul avea desigur nevoie de o caligrafiere mai slabă a textelor, la fel ca şi celelalte ministere din text.

Evident această scriere a lui Caragiale e o satiră amară asupra diferenţelor mari între clasa privilegiată a vremurilor trecute şi oamenii de jos, dar şi asupra aparatului administrativ şi politic corupt şi opresiv pretutindeni.

http://www.tititudorancea.ro/z/ion_luca_caragiale_triumful_talentului.htm

21 aprilie 2014

Ghinioane

Fetişcană tânără şi inocentă, am căzut şi eu, ca atâtea altele, pradă perverşilor din autobuze, categorie mai puţin inofensivă decât pare la prima vedere. Fără a distruge inocenţa copilului, ei creează totuşi unele idei false celor care refuză să citească materiale informative legate de viaţa sexuală. Şi eu eram acel gen de fată, până când în facultate a trebuit să citesc unele cărţi despre acest subiect pentru orele de curs, însă fără a le asimila corect, din cauza lipsei de experienţă şi intuiţie. În definitiv, există şi prejudecata că fetele bătrâne sunt în general „sărite de pe fix”, tocmai fiindcă devin uneori profesoare (ca guvernanatele de odinioară), dar nu aparţin întrutotul comunităţii care dansează jocul morţii şi iubirii. Unele, mai norocoase poate, sunt călugăriţe respectate pentru fecioria şi caracterul lor tenace.

Bărbaţii care ating de dragul de a molesta copilele în aglomeraţie sunt un gen aparte de frustraţi. Le simţi transpiraţia urât mirositoare, le simţi gâfâitul animalic, te dezgustă inistenţa cu care îşi lasă mâna pe fundul tău, aşezată ca o plăcintă, şi o ţin aşa când tu nu te aştepţi deloc şi chiar eşti păcălită că se vor îndepărta. Eu, timidă şi neajutorată în astfel de situaţii, îmi schimbam locul uneori dacă era posibil în autobuz sau troleibuz, şi, spre marea mea dezamăgire şi supărare, individul mă urmărea şi persevera în acelaşi gest. Atunci mă întrebam de ce şi nu găseam niciun răspuns şi înduram dezgustată situaţia neplăcută. Culmea mirării pentru mine, acest lucru mi s-a întâmplat din nou după ce depăşisem cu mulţi ani vârsta victimelor acestor acte tâlhăreşti. Atunci am hotărât să iau taurul de coarne, să îmi impun voinţa în faţa acelui lucru neplăcut, să devin mai liberă dacă ar fi fost posibil. Am luat mâna acelei persoane şi am strâns-o tare în pumn, i-am răsucit degetele cât de tare am putut. Spre marea mea bucurie, individul m-a lăsat în pace. După alţi ani eram de data aceasta într-un troleibuz mai puţin aglomerat, individul era un bărbat trecut de vârsta a doua, iar eu eram abia la începutul ei. Dar nu am mai avut noroc. Bărbatul cu degetele strivite de mine a început să facă scandal public, numindu-mă cucoană nebună şi împroşcându-mă şi cu alte injurii, dar cred că a coborât totuşi la staţia următoare.


Cum aş putea uita singurul moment în care am rănit involuntar un alt om? Aveam 18 ani, eram la mare cu părinţii şi cu nişte prieteni ai tatei. Am avut bucuria să mergem la minigolf odată, împreună cu un băiat mai tânăr ca mine, încă un copil. Aceste momente au fost rare în viaţa mea, deoarece bugetul părinţilor nu permitea excursii la mare sau la munte şi oricum nu jocuri de minigolf, deci nu eram deloc pricepută, doar că nimeream gaura dacă ţinteam cu atenţie şi aveam puţin noroc. Viaţa mea era tare tristă şi mizerabilă în acea perioadă. Trebuia să lovesc mingea când mi-a venit rândul să joc. M-am aplecat şi eram întrutotul concentrată pe viitoarea traiectorie a ei, fără să mai privesc în spatele meu. Tânărul acela se pare că se aplecase şi el să privească, aşa mi s-a spus ulterior. Ne-a lovit ghinionul pe amândoi. Am auzit ţipete şi toţi eram şocaţi. Băiatul sângera abundent din nas, l-au dus rapid la urgenţe medicale. Desigur îmi părea extrem de rău, ghinionul fusese şi de partea mea. Din când în când, chiar la mulţi ani de la accident, tata obişnuia să îmi amintească că acel băiat rămăsese pentru toată viaţa cu nasul strâmb.

Ghinioane am mai avut în viaţă destule. Mi s-a furat geanta când aveam 15 ani şi întâmplător bani, fiindcă mergeam cu mama să îmi cumpăr pantofi. Au înhăţat-o în staţia de tramvai când nu ne-am putut urca pe scara aglomerată. A trebuit să îmi fac alt buletin. Altădată, copil fiind, am îngheţat o noapte întreagă în tren împreună cu bunica mea, fiindcă era viscol şi zăpadă. În alte dăţi, inclusiv în ultimii ani, am aşteptat de multe ori ore în şir în gări trenuri întârziate. Odată m-a lovit o maşină pe trecerea de pietoni pe verde. Altădată am intrat cu maşina în care eram pe bancheta din spate într-un tractor, fără consecinţe grave. De vreo trei ori am avut scurgeri de gaze în apartament, pe care din fericire le-am depistat la timp. Dar, dincolo de aceste fapte minore poate, eu cred că norocul este mai important decât cred unii. Ritualic, unii oameni îşi cumpără bilete la loterie. Sunt oameni care par de treabă, gospodari sau cu părul alb. Să stai la rând e un lucru normal. Dar pentru mine una dintre crimele mari ale omenirii mi se pare a fi forţarea norocului în loteria vieţii. Cred că aceia care fac acest lucru îi îmbogăţesc mai degrabă pe alţii, cu preţul vieţii unor victime nevinovate. Ca într-o instalaţie cu beculeţe legate în serie în care arderea unuia singur duce la întuneric.
P.S. Las acest text adevărat pe blogul meu pentru reamintire atât cât blogger este disponibil.

antimetafizică

de sărbători
potopul zodiilor păgâne
dansând la tropice
a despărţit lumea în două deşerturi
străine unul de celălalt

oamenii şi-au strâns rufele pe aceeaşi sfoară
ca într-o spălătorie comună
de jur împrejur la ecuator
vântul s-a luptat cu fumul colibelor de pământ
soarele a ieşit mare din adânc
un peşte strălucitor
în năvodul viitorilor apostoli

la leprozerie s-au adunat
cei miloşi cu teamă de dumnezeu
până când fuge mâna din umăr
ochiul din orbită sau inima dintre coaste
şi nu mai recunoaşte omul un alt om

rămâne trupul crucificat fără miez
împăiat şi expus într-un oarecare muzeu
de istorie naturală





Notă: E o poezie mai veche, nu mai ţin minte dacă o postasem sau nu pe acest blog. Azi siteul www.poezie.ro sau agonia, unde postam mai mult e închis...scrie Forbidden access adică acces interzis. Mi se deschide pagina dar nu pot accesa nicio poezie, nici ale mele, nici ale altora. Nu ştiu dacă îşi va reveni, am mai păţit aşa cu un alt site. Am trimis pe mailul unei doamne editor de acolo trei scrisori şi nu mi-a răspuns de câteva zile. Poate se simte rău, nu o pot acuza.

Celelalte soţii

Nouă meşteri mari, calfe şi zidari, cu Manole zece care-i şi întrece, se pleacă în faţa destinului să ridice mândră mânăstire la porunca domnitorului. Ei sunt zece, precum cele zece degete ale mâinilor muncind laolaltă în armonie, sub îndrumarea meşterului Manole. Manole visează, dar poate şi Ana, soţia lui, visează, iar Manole, care o iubea mult, îşi simte sufletul chemat de un duh, căci în vis nu era cuvântul lui Dumnezeu. Acel duh, precum Puck sau Ariel sau Tinker Bell conectează povestirea cu latura fantasticului suprauman, o lume de legendă şi mit. Ca în poveşti, duhul cere un sacrificiu pentru clădirea mânăstirii, aşa cum diverse forţe supranaturale din poveşti cer părinţilor îndureraţi chiar viaţa propriului copil ca o dobândă pentru împlinirea dorinţei de a avea copil cu ani în urmă. Pe malul Argeşului, lui Manole i se cere un alt sacrificiu: zidirea soţiei şi pruncului nenăscut. Legătura dintre cei doi soţi fiind puternică, îmi imaginez pe Ana visând în acelaşi timp cu Manole, dar nu acelaşi vis, în timpul ce duhul poartă iubirea între spiritele soţilor printr-o lume a inconştientului lor comun. Ambele vise au putere creatoare prin forţa iubirii. Ana vine la zid şi e sacrificată. Prin clădirea mânăstirii duhurile rele adorm îmblânzite, devin şi ele pietre de temelie. Visele altor oameni se purifică, tot aşa cum Manole însuşi se preschimbă în apă limpede de izvor, un început perpetuu.
Dar ce fac în acest timp celelalte soţii ale meşterilor zidari? Vin ele pe rând şi privesc cum lăcrimează şi se tânguie Ana, ori vin când mânăstirea este înălţată? Ori niciodată? Celelalte soţii nu visează precum Ana, ele frământă pâinea pentru soţii lor şi scot apă rece din fântână. Conştiinţa lor este trează şi legătura iubirii faţă de soţi mai puţin pasională. Locul lor este într-un colţ al visului lui Manole.Bărbaţii lor de asemenea nu visează, fiindcă pentru clădirea unei mânăstiri sau a altei construcţii durabile într-un loc bântuit de duhuri rele este suficient un singur vis puternic al unui cuplu, ca în poarta sărutului a lui Brâncuşi. Celelalte soţii sunt în umbra mânăstirii fiindcă de ar fi venit, ele nici nu ar fi acceptat gluma de a fi zidite. Precum soţii lor, ele sunt celelalte degete ale mâinilor femeieşti, întrecute de Ana. Soţii lor, şi ei treji şi lucizi, mai aproape de lumea iluziilor cotidiene, poartă spre înalt focul creator al lui Manole. Rostul femeilor celorlalte nu este de neglijat, chiar dacă nu e menţionat (în alte variante ale legendei ele sunt anunţate de soţii lor să nu vină devreme la mânăstire). Astfel ele sunt parte din planurile meşterilor. După clădirea mânăstirii îşi vor jeli poate bărbaţii sacrificaţi la rândul lor, închizând cercul prin chemările lor inutile. Prin clarobscurul povestirii ele reprezintă lumea pragmatică, raţiunea rece, în opoziţie cu visul creator şi înfrângerea duhurilor neprielnice sau urgiei lui Dumnezeu.

ploaia de azi

doamne dă-o curată

spunea bunicul meu când se adunau norii 

atunci ploua de-a binelea

şi femeile aveau apă moale

când se spălau pe cap sau spălau rufele

bărbaţii primeneau apa din fântânile

mai puţin adânci

ascultam zilnic

cotele apelor Dunării la radio

vocea aceea uniformă a unei femei robot

ploua cu petale albe

în părul celor albi

azi plouă la grădina zoologică

peste hipopotami şi păsări flamingo

peste scheletul unui dinozaur

aruncat la groapa comună

vai

un copil întreabă

de ce lipseşte un os?

18 apr. 14

(prea)cuvinte de jurnal

fiecare bănuţ de ciocolată reînvie

foamea celor fără adăpost

între blocurile fără streşini

şi fluviul de maşini revărsat

printre umbrelele care ascund cerul

şi reclamele cât opt etaje

în două labe un câine cu lesă

adulmecă eşarfa de mătase artificială 

a unei doamne oarecare

dusă de vânt

după toate că e nevinovată

mai e şi

proastă

aceste cuvinte le-am înghesuit

într-un colţ de stradă

lângă covrigăria fără câini cerşetori unde era scris

revin în zece minute

timp de peste un ceas

http://www.biblegateway.com/passage/?search=Matei+5&version=NTLR 

Vise şi cărţi

Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de funcţionare a inconştientului sau altor instanţe ale psihicului uman.

În general, în copilărie, nopţile mele erau tare dulci, fiindcă dimineaţa nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba ce am visat  şi eu spuneam mereu NIMIC. Şi aproape că nu mă înţelegea, poate uitase că fusese şi ea copil, sau poate avusese altfel de copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.

Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat şi obositor. Eram într-un oraş ca un labirint, mă simţeam hăituită, ameninţată, alergam de teama a diverse pericole până oboseam şi transpiram. Mi-era cald. Era o aventură complexă pe care acum nu o mai ţin minte. Apoi m-am urcat într-un autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată. Autocarul goneşte pe un drum cu multe cotituri şi apoi se face ceaţă groasă. Privirea mea este îndreptată spre dreapta şoselei şi acolo apare brusc o biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol (ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.

Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat conţinutul, perceput drept coşmardesc de copilul care eram, ci ceea ce s-a întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut în inconştient, cum spun psihologii. Am continuat să dorm fericită nopţile mele fără vise. După cel puţin doi ani, am visat exact acelaşi vis din nou! Şi oricât vi s-ar părea de incredibil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele mai ciudate din copilăria mea, poate singurul atunci.

.........................................................................................................

Şi cărţile pot deveni vise. Câteodată cele mai frumoase vise. De aceea îmi tot amintesc de binecunoscutul roman Fahrenheit 451. Nu l-am citit, dar am citit despre el. Cărţile erau persecutate, arse, prescurtate fără nicio vină, precum naziştii le omorau odinioară. Cărţile au viaţa lor. Numai grupuri minoritare protestau în Fahrenheit 451. Numai un grup de exilaţi a memorat cărţile pntru viitoarea societate care le-ar putea redescoperi.

Îmi amintesc un citat despre care credeam că e dintr-o piesă de Sartre, respectiv « Cu uşile închise », fiindcă în amintirea mea erau discuţii între o femeie care murise prin sinucidere, alta care avusese o altfel de greşeală şi toate erau închise într-un fel de infern. Nu îmi mai amintesc restul. Era poate o piesă de teatru. Dar nu am mai găsit cartea aceea şi am tânjit după ea. Nu era “Cu uşile închise”, am verificat azi. Poate nu am citit cu atenţie. Şi un alt citat absolut sigur citit de mine şi care credeam că e din aceeaşi carte... « eu am murit pentru adevăr » spunea cineva, « eu am murit pentru frumos », spunea altcineva şi restul replicilor nu mi le mai amintesc. Absolut sigur nu a fost ceva din somnul meu, erau lucruri dintro carte, dar din nou nu le-am mai găsit zilele trecute în cartea lui Sartre. Poate erau din altă carte.

Ceea ce ştiu sigur e că somnul raţiunii naşte monştri şi nu eu sunt monstrul. Din copilărie până azi am avut prea multe vise în somn sau chiar coşmaruri prin care am uitat citatele mele frumoase din adolescenţă. Visele dor. Cărţile citite se uită. Anticarii cu tarabe pe asfaltul oraşului în care trăiesc sunt tot mai rari, erau într-o vreme precum ciupercile după ploaie. Când eram de vreo 17 ani au început să îmi ia cărţile vechi din bibilioteca mea. Mi-au luat şi manualele de liceu la care ţineam dar şi jurnalul meu de la 20 de ani. Mama intra în camera mea, unde nu aveam dreptul la intimitate sau la cuvânt în faţa ei şi mă plângeam în zadar. Mi-au mai rămas doar vreo două. Una este cu poveşti de Andersen, cel care a fost scriitorul meu preferat într-o vreme. În ultimii ani am cumpărat o ediţie nouă. În varianta nouă poveştile sunt altfel, la fel cum în desenele animate mica sirenă nu se transformă în spuma mării.

Am înţeles cum cărţile sunt ca o apă care curge sau uneori ca norii în formă de inimă fotografiaţi întâmplător. Pe scările în spirală nu cresc mereu păianjeni. Încă mai doresc celor cu inima curată să le fie « stelele aproape » şi visele din somn întâmplătoare. Cred că unii copii merită cu adevărat să-şi păstreze pianul de jucărie (al meu era un pian cu trandafiri pe capac), care şi acela mie mi-a fost luat, pe lângă cărţile diferite pierdute. Nu am ţinut la vechituri decât fiindcă mă durea sufletul în partea fragedă prea amar, dar bine, chiar şi acel pian mic?

Notă : După ce am postat textul pe un site literar şi pe facebook am scris despre nedumerirea mea, oameni binevoitori mi-au amintit că e vorba despre un poem al lui Emily Dickinson. Dar oricum, poveştile din cartea lui Andersen sunt modificate, poate că e mai bine aşa. Las versurile lui Emily Dickinson şi aici:

«Eu am murit pentru Frumos - şi abia
M-au coborît acolo, în Ţărînă
Cînd Altul, mort pentru Adevăr
A fost lăsat în Camera vecină -

M-a întrebat şoptit "De ce-am murit?"
"Pentru frumos" - am murmurat -
"Şi eu pentru Adevăr - Totuna e
Suntem ca fraţi" - a adăugat -

Şi-asemeni Rudelor, în Noapte regăsite
Discutam din Cameri liniştit
Pînă cînd Muşchiul ne-a ajuns la buze -
Şi numele - ne le-a acoperit»

http://www.poezie.ro/index.php/personals/14047958/c%C4%83r%C5%A3i_%C5%9Fi_vise

sculptorul

era un bărbat stângaci

atât de stângaci când îşi mângâia soţia

încât purta verigheta

pe mâna dreaptă

femeie îi spunea el

te-am iubit din culmea disperării

bine c-am căzut

în liniştea din ochii tăi

amândoi aveau aceeaşi grupă de sânge

între agonie şi extaz

îmbătrânind

până când moartea i-a cumpărat ieftin

doar cu câteva fire de argint furat

argint viu

stropi de soare argintiu ca luna

fără niciun ţipăt din trupurile lor

mătura

s-au întors poveştile pe dos
în crângul cucuieţilor din vale
cenuşăreasa a mâncat caramele ieftine
a rămas fără o măsea
şi a luat în gură coada măturii
care era albă şi curată şi subţire ca un stilou
dar nici gura ei nu era călimară
era aşa cum copiii care plâng îşi muşcă degetul
sau cum pacienţii care iau neuroleptice ţin cearceaful între dinţi
să nu le tremure limba

deşi ea nu simţea nimic din cauza anesteziei dentare
şi o durea numai locul gol unde fusese măseaua
femeile de serviciu ale bisericii
au spus că ea a făcut sex oral cu mătura
deci a păcătuit chiar dacă a verificat cu atenţie
dacă mătura avea inele de aur ori verighetă 
să lege snopul ei galben
şi nu avea deloc
ba chiar avea etichetă nouă peste cea veche
act scris oficial

alţii spuneau că de vină era cenuşăreasa
şi nu afurisita aia de anestezie
fiindcă nu a înţeles că mătura era sensibilă 
la celălalt cap încă verde
şi ea fusese prea harnică când a lustruit oglinzile
pentru surorile vitrege
mătura ştia toate acestea

mai apoi cenuşăresei i-a crescut piciorul cu două numere
şi niciun prinţ nu a mai încălţat-o

După ce-i calci, lăstarii fragezi zvâcnesc din nou spre cer

Dacă o femeie se naşte femeie  se spune că nu se mai poate schimba nimic.

Purtam căiţă precum Cănuţă om sucit. Mânuţa mică roşie ca mâna unui măcelar, cercul alb de lumină din jurul frunţii.

Când eram aproape femeie m-am aşezat pe pământul gol şi am desenat norii rozalbii. Nimeni nu a intervenit, ploaia a fugit din ochii mei. Fluturii cap de mort au polenizat florile de măr. De atunci au crescut mai multe fructe ale pământului. Cine să mă creadă dacă încă mai zâmbeam?

Fiindcă acum aştept să îmbătrânesc nu mai e nimic de făcut. Doar buzele mele, demult în linie frântă, ca două capse smulse din hârtie, sunt tot ce mi-a rămas. Perfida bucurie a sincerităţii.

închiderea uşii

meşterul a clădit din piatră o casă

puţin mai înaltă ca soarele la prânzul mic

şi în camerele cu şapte pereţi a lăsat

câte o uşă interzisă

pentru iubirile neascultătoare ce vor veni

dincolo de fiecare uşă interzisă

erau alte pietre

atât de rotunde încât te întrebai

cui aparţin

sau care e rostul lor

pe vreme senină când vântul nu bătea

un copil pe nume Ana

cu ochii închişi

a ridicat una la piept

taci cu mama

taci 

(notă: vezi textul meu mai vechi "Pragul uşii" pentru clarificare)

Dincolo de munţii mari de gheaţă

Mergeam liniştită. Mersul este o muzică la două flaute, iar rolul ei e câteodată de a adormi fiarele din crâng, precum Tamino din Flautul fermecat. În ţinutul acela fiarele o ajutau pe fata babei şi o mâncau pe fata moşului. Fiarele erau de trei feluri: şerpi cu capul pătrat şi ochii de argint rece, pisici de mare cu foc în ochi şi coada prelungă, vrăjitori care preparau poţiuni din ochi de şarpe şi coadă de pisică. Unii aveau credinţă în iubirea de sine, alţii în ura faţă de domniţe, alţii îi imitau pe ceilalţi.

Nu visam, mergeam, pe vremea aceea nu ştiam că visele clădesc punţi şi palate. Iubeam doar şi viaţa şi oamenii şi ceea ce vedeam cu ochii deschişi. Harta ţinuturilor întunecate se desenează pas cu pas, dar nu urmele contează, ci numele pe care nu le poartă nimeni. Cuvintele încă nerostite. În împărăţia cu fiare înfloreau magnoliile albe. Era o ploaie de iubire şi petale mari de hârtie, dar oamenii care nu-şi uitaseră încă numele îl scriau pe câte-o filă şi-o înghiţeau. Ceea ce conta pentru toţi era cercul. Cercul devenise tiranul oficial, stăpânul fiarelor pădurii, simbolul gol de miez pe care toţi îl venerau. Cercul de foc prin care treceau panterele la circ, cercul colorat cu care se jucau copiii sau chiar cercul munţilor înalţi de gheaţă din jurul cetăţii. Trâmbiţele anunţau altceva atunci când se rupea din greşeală vreun cerc la o înmormântare. Ceea ce se întâmpla totuşi rar. Cercul rămânea cu capetele lipite, ca o cătuşă pe mâna unui ocnaş nevinovat.

La un moment dat, căutând în buzunar brăţara magică primită demult de la bunica, n-am mai găsit-o. O furaseră când adormisem din mers. Era şi ea un cerc. Însă oamenii care se plângeau că au fost furaţi erau scoşi în afara cercului. Am devenit atunci pradă pentru toate fiarele, care nu m-au omorât fiindcă s-ar fi rupt un cerc care era necesar. După mai mulţi ani, când mi-am pierdut toate lacrimile, după ce mi-am pierdut uşurinţa în mers şi am uitat poveştile din copilărie, m-am căsătorit cu verighetă cu un vrăjitor. Cel puţin nu îmi înghiţisem numele. Visătorii au construit palate şi punţi în continuare şi nimic nu s-a schimbat din vremea tinereţii mele.

Încă mai sper să trec munţii, dar acum se cresc magnolii precoce în sere, în caz că mai e nevoie de hârtie reciclabilă.

Cum mă simt?

cireşul de mai, crescut prea aproape de centrul oraşului, plin de floare albă şi albine câteva leaturi; deodată oamenii vin, îl taie şi construiesc un cazinou în locul lui.

stânca de pe ţărmul oceanului, boltă peste asfinţit şi nori, pentru o sută de ani sub furtună şi vânt; deodată oamenii vin, pun dinamită şi construiesc din ea trepte înalte pentru tribunale.

tânăra fără zestre, cu ochii de must negru timpuriu din dragoste de oameni şi lume; deodată ei vin, îi smulg ultimul ulcior cu apă sfinţită şi îl varsă în latrină.

femeia bătrână, după ce şi-a crescut fiii şi nepoţii cu grai de poveste şi miere de fragi; deodată ei vin, o iau fără un cuvânt şi o închid singură în azil.

ca o mamă fără copil într-o lume fără tată.