HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Stare de agregare


am văzut prea mulţi fluturi care mor            
înainte de-a se trezi
din crisalidă
balerine de porţelan programate
piruete pe gheridoane
în absenţa publicului

doar palmele miros a dafin
cuvintele sunt crude
ca mugurii îngheţaţi
nici urmă de vânt să îi lovească
nici lumină să îi deschidă

am amorţit de partea inimii
jumătate aer jumătate apă
cu trupul de amfibie flămândă
între două geosfere
o roată de  fântână tot mai subţire
mă trage în adânc şi-n afară

ceasornicarul meu bătrân
a reparat pendula cu oglinzi
acum tace

luni, 12 decembrie 2011

Un dar de sărbători pentru prieteni de azi sau de ieri

frunzele nu sunt aripi
nu pier ca fluturii albi de-o zi
nu tremură în pocale de cântec
înălţate de ciocârlii spre soare

cel mai adesea ele respiră
lipite de foiţele inimii
precum suspinul pierdut al unui prieten
răspuns ce pluteşte departe
prin tăcerea vântului




video



sâmbătă, 10 decembrie 2011

Extrasenzorial



prin colţul unui singur ochi
cade o lacrimă boţită
dinţii se clatină
înfipţi în ultimul măr până la cotor

o privire de căţel cerşeşte
fără glas
lângă uşa troienită

pe spinarea flămândă de dreptate
a crescut o cocoaşă
sprijină în neştire
desaga grea de blide 
la parastase şi pomeni




miercuri, 7 decembrie 2011

Albastru fierbinte



acoperă-mi somnul cu pietre
străinule cu haină albastră
dacă ai mână uşoară
se vor preschimba în pâine coaptă pe vatră
rotund între umăr şi şold

viaţa mea e încinsă ca un cuptor
cu cât voi dormi mai adânc aluatul va fi mai moale
cu încetul va dospi din nou
voi fi la mijloc un drob de sare întărit
din gânduri frământate adânc

să nu mă-ntrebi cum mă cheamă
cu orice preţ să nu mă trezeşti
nu plânge dacă vei vedea că scâncesc
ca pruncul în covată
voi dispărea cu încetul în maiaua care fierbe

păstrează-ţi lacrima până la sfârşit
dacă ai inimă să stingi cu ea
grăuntele de drojdie uscată



marți, 6 decembrie 2011

Ultima nuntă



m-am născut într-un sfârşit de iarnă
eram obişnuită cu frigul cuibărit
în locul focurilor stinse
am păzit cenuşa din vatră
în fiecare noapte

mirele a venit târziu ca o ninsoare
pe faţa lacului dintre sălcii
trăgeau clopote argintii de peşti
sub gheaţa de la mal

mireasa străvezie cu braţe lungi
alerga prin mine de la călcâi la creştet
fluturii albi din trenă
se lipeau indecent de piele

fii mai atentă
spuneau naşii mei
dacă strângi pământul  în braţe vei pluti
dincolo de cuvinte
nici tăcerea nu va mai conta
mai bine să arunci inelul solitar
primit moştenire

a nins mult în  palma stângă
liniile s-au adâncit
încă un gheţar s-a desprins la pol
ca un sărut rece
sigilat pe frunte




duminică, 4 decembrie 2011

Nestins



am încuiat uşa dormitorului
mă ascund ca un câine rănit
fără să-mi curăţ rănile
în abdomen am o gaură albastră 
culoarea viselor mai puternice decât viaţa
pruncii care nu mi s-au născut lovesc în tâmple
spasmul calcă peste inimă coboară mai departe
odată cu dorinţele mele digerate
de toate mamele încă în viaţă
ca şi cum ar fi nisip zgrunţuros în stomac

sunt o femeie cu mii de braţe
rotite peste cap ca un dans de săbii
într-o zi vor cădea drept în creştet
vor creşte mărăcini din patul în care îngheţ

deasupra Isus are o inimă în flăcări
în altă icoană Maica Lui ţine la piept 
o inimă în floare
dacă aş privi cu atenţie aş vedea
că norii sunt îngeri mici
ning peste golul albastru

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Lorelei

Zi şi noapte lumina arde prin pleoapele închise, devenite străvezii. Păşesc de-a lungul viselor ca un orb vindecat brusc. Ridic globul lunii până se rostogoleşte şi cade dincolo de orizont. Fractura deschisă în osul amintirii se vindecă printr-un tiv cusut în carne, lasă amprente în palma întinsă cu greu înspre tine. Răsuflarea mea desenează în aer note pe portativul distanţelor dintre noi. Muzica rămâne ascunsă, ca marea închisă într-o scoică aşezată pe un raft. Mâna mea către tine este zborul păsării ce-şi caută zadarnic cuibul ocrotit de nori. Tremur odată cu clipele izgonite în centrifuga timpului. Secundarul ceasului meu bate câţiva paşi înapoi. În oglindă sunt aceeaşi, umbra surâsului tău a sprijinit un zid să dureze în inimă şi în sânge. Un perete crescut în mine însămi pe care se caţără rugi înfloriţi de măceş fără să îi atingă vârful. Stăm în camere separate, fiecare lângă altă ferestră, izbită şi deschisă de ploaia cuvintelor nerostite. O maree de alge verzi-albastre revine şi se retrage din nisipul calm al memoriei.



vineri, 2 decembrie 2011

Grupaj de poezii vechi



CONFRUNTARE



Te întreb, omule,
când ai îmblânzit calul
să sară în cadranul tablei de şah,
te-ai gândit
doar la războiul fără ninsori ?
Între alb şi negru,
ciocnindu-se cu nebuni cu tot,
ai hotărât că nu pot fiinţa
nuanţe de gri.
Calul tău a îngenuncheat în frâu
cu zăbala şiroind
de lupta încrâncenată
în care tropotul cavaleriei şi trâmbiţele
repetau pentru mulţi
ultima spovedanie. 

Departe, pe cărări neumblate,
caii sălbatici alergau vijelios,
cu focul inimii lor încălzind
iarba, cerul senin
şi zborul vulturilor.



 
FINISARE



Sclav încătuşat în stâncă,
piatră cu început de istorie
prea puţin şlefuită,
vorbele îţi sunt sugrumate,
picurând  sonate fără ecou.  
Braţele tale atlantice
cu povară mai grea decât timpul
vâslesc în visul libertăţii
ca pe o mare furtunoasă.
Privirea ta ţinteşte
direct în rana sculptorului
care a sângerat când ţi-a dat viaţă
şi se întoarce către mine
ca dintr-o oglindă.

Iar eu sunt singura
ce-ţi poate rupe lanţurile
în sala goală a muzeului,
cu ochii mei deschişi
îmbrăţişându-te.




CARIATIDĂ


Într-o zi, demult,
am sculptat în cretă un trup de fată.
Pe tablă elevii scriau
ecuaţii matematice perfecte.
Eu am ascuns atunci păpuşa la piept,
în timp ce jucam şotronul
peste umbra mesteacănului subţire.

Zăpezi viscolite
au încărcat geamurile şcolii
şi crengile bătrâne argintate,
liniile albe s-au şters.
Statueta mea a rămas aceeaşi,
sprijinind pe raftul bibliotecii
câteva fotografii îngălbenite.






 EX LIBRIS


Într-un bazar ciudat am cunoscut un om
Care se pregătea să vândă pe tarabă
Cărţi vii sau moarte, adormite-n timp,
Scrise cu gândul sau cu visul treaz,
Catalogate sau uitate.

L-am întrebat care-i folosul lor
Şi mi-a răspuns că pot fi zbor sau piatră,
Dar că acest lucru depinde
De felul în care sunt citite,
De bătaia inimii,
Şi de dioptriile clientului.

Nu i-am răspuns nimic
Şi m-am întors pe drumul meu
Pe când în spate mă ardea
Privirea păsării cu aripi smulse
Din ochiul ce-a alunecat în praf
Ca lacrima din filele străpunse.






miercuri, 30 noiembrie 2011

Nevolnicie



de fiecare dată când plecam de lângă ei
mai cădea unul mai murea unul
creşteau ceţuri şi mlaştini în drumul meu

mi-erau toţi dragi fără să ştiu
că iubirea e o boală a lanţurilor grele
sau câtă nevoie aveau de mine din vina mea
am plecat de câteva ori de-acasă
a fost de-ajuns să rămân singură
ca un pui de mâţă în grădina altcuiva

m-am ascuns în bibliotecă
teancuri de cărţi citite au făcut ochii mari
toate cele înţelese s-au unit
s-au lipit de piele ca un tatuaj
indescifrabil de neşters
stigmat al nopţilor nedormite

mi-e dor de sălile de aşteptare reci
să stau ghemuită pe-o bancă incomodă
ore în şir până vine personalul
în nodul de cale ferată
dar nu pot pleca din nicio gară 
toţi ştiu că am înţeles că şi ei au aflat
povestea melcului de casă 

mai am doar visele altora
să le sprijin cu fruntea şi cu tâmplele
bătătorite





marți, 29 noiembrie 2011

Hoţul



grădina cu mere creţeşti era părăsită
crengile se aplecau zgârâiau pământul
furnicile mişunau printre merele putrede
iarba umbrită era plină de melci mari
fructele chircite mici viermănoase
cădeau ici-colo bătute de vânt
înainte de vreme
se-auzea toaca la biserică
se apropia furtuna

un copil s-a strecurat pe poarta slăbită
şi-a umplut şapca de mere
a gustat dintr-unul şi le-a aruncat pe toate
ronţăind grăbit o frunză de măcriş
a fugit în ploaie fluierând

iarna au fost viscole mari
crengile bătrâne s-au frânt
copilul mânca portocale zemoase
privea bradul lui de Crăciun
cu globuri ca merele 

vara s-a întors copilul nu a mai venit în grădină
erau acum multe mere rumenite unul lângă altul
se legănau ca nişte clopote


duminică, 27 noiembrie 2011

Mult prea senin



m-am învelit în cearşaful ud
de-un timp mi-e rece şi cald
vântul muşcă la marginea apei
adorm cu braţele şi picioarele legate
un uriaş de lut într-o rână
coşmarurile aleargă prin mine
flacără albastră de alcool
proaspăt picurat

apele mi-au furat casa
mai aveam loc doar în podul cu vechituri
am lăsat morile în voia vântului
să se cureţe cerul de nori
cel puţin noaptea
să înfigă stelele diademe
pe fruntea fecioarelor

mă legăn odată cu marea
cresc pe dinăuntru mă întind până la ţărm
o împărăţie de aripi şi stânci
departe de lumea care m-a dezlănţuit
nu pot zbura nu pot încremeni
lacrimile se aşează peste zâmbet
ar trebui să se taie din pânza corabiei
a ieşit prea multă viaţă la lumină
prinde vântul în braţe cu totul  
funiile dor

din trup a rămas o  noapte strivită
sub crucea amiezii 

vineri, 25 noiembrie 2011

Zăpezi prin răzătoare



într-o noapte fără stele
am dezlegat cânepa cătrănită
din urzitoarea viselor

împletesc pe sfoara neagră bulbi de ceapă
aurii şi roşii
zi şi noapte nod lângă nod
pentru lacrimi nu există lumină verde
nici frunză de leac peste pleoape

târziu am învăţat că lacrimile
sunt limbi de vulturi care sorb
din rănile cusute
până când sângele proaspăt musteşte din nou
îndrăznesc să plâng rar
numai când toc ceapa cu acelaşi cuţit
care a scrijelit numele meu de copil

duminicile au devenit zile lucrătoare
împletesc maşinal rădăcini colorate
pentru iarna grea
praful din clopote cade
în zăpada pe care demult
mă sfiam să păşesc






miercuri, 23 noiembrie 2011

Luaţi aminte



câte o clipă tremur
câte o clipă îngheţ
un balans pe firul de păianjen
între braţele candelabrului din biserică
vameşul drumurilor toate

e amar să zâmbesc sau să plâng
îmi ascund neputinţa
ca pe-un glob de păpădie în sân
fără să mă pot lepăda de ea

din brazii de Crăciun curg lacrimi de răşină
în cristelniţa în care m-au botezat
nume de locuri unde m-am oprit
hăituită de speranţe moarte pe jumătate
vise amputate fără anestezie
cruci înălţate strâmb în furtună

păcatul deznădejdii ca o balenă
a înghiţit fărădelegea celor vii sau morţi
prins într-o carcasă ce se strânge
numele meu s-a despărţit de mine
ca un bob otrăvit de vâsc alb

la fiecare răscruce trupul sau cuvântul


duminică, 20 noiembrie 2011

Refrene


pe drumul drept 
ora e măsurată în umbre
un fus toarce timpul
doi paşi înainte unul înapoi

iarnă sau vară crezusem că iubesc
străină de alţii şi de mine
o torţă de furtună îmi sorbea ochii
moi ca ouăle necoapte
aprindeam lumânări de veghe
într-o peşteră

anotimpurile de trecere erau scurte
trenul viselor se înnopta în tuneluri
săpa în piatră un minut de uitare

de-un timp trei clopote bat deodată
braţele nu-mi ajung pe spinare 
să opresc cutremurul
inima mi-a căzut la picior
ca o ghiulea în lanţul ocnaşului
oricât aş încerca să mint
nu mai pot zbura până la lună

am proptit amintirile cu cântece
pe care nimeni nu le fredonează
în ritm doi pe trei
merg pe drumul cel mai scurt
cunoscut de toată lumea
în afară de capete

credeam că iubesc
crezul sfărâmat e piatră de temelie
pentru alte biserici

Trupul tăcerii



am să mă fac croitor de umbre
să tai drept cu foarfeca până când
fiecare va avea o haină pe măsură

săraci şi bogaţi cu duhul
vor privi în oglindă un cer fără stele
păsări de foc vor arde ca lumânările de nuntă

toţi îşi  vor duce la piaţă sacul de cuvinte
târgul va fi cinstit tăcerea va cântări mai greu
printre vorbe adevărate
iubirea mai ales va fi fără preţ
moartea o iubire cu nopţile perfect îngemănate 
un soare de cărbune desenat de un copil

umbrele copacilor nu le voi tăia
să crească şi să scadă precum luna

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Fir de mohair



zilnic maşina de cusut sforăia
în camera cu perdea galbenă şi parfum de gutui
erau crengi de măr înflorit pe masă
sau platouri cu minciunele coapte

ea era o bătrână subţire cu paşii mărunţi
mi-a lăsat doar urme moi de pisică
pe neaua din gând
vrăbii guralive zburătăceau la geam
le gonea cu braţele învelite în şal de mohair gri
în fiecare iarnă acelaşi
zâmbea printre aburii ceaiului de tei
şoptea poveşti despre gheţuri veşnice
punea la uscat prune şi coji de portocală
ca nuferii pe soba de teracotă
mă lipeam tot mai mult de ea

mă pieptăna cu mâini blânde ca gemul de caise
cu cărare la mijloc şi pompoane mari
purtam mărgelele ei lungi până la buric
şterpeleam baticuri de voal din dulap mă găteam în oglindă
eram pentru ea Maria Stuart regină fără regat
ea pentru mine zâna din cireşul de mai
zâmbea înflorea alb îşi ştergea mâinile pe şorţ
împărţea multe vişine copiilor din stradă

amândouă pisam piperul şi scorţişoara
învârteam mucenici mici de aluat
scoteam sâmburii din cireşe amare
strop după strop fir după fir mărunt
treceau vremurile
răbdarea era ca aurul filigranat

noaptea adormeam cu capul meu prea greu
pe inima ei prea largă
într-o zi mi-a spus că o doare
a fost prima zi în care am plâns
pentru altcineva

vineri, 18 noiembrie 2011

Camee roz



dincolo de drum a poposit o pasăre
peste aripi ninge de veacuri
ghearele păsării intră în ţărână
îi cresc solzi noi de ghionoaie
mă tem să mai privesc în oglindă
nu am cui să-i spun că doare

pereţii sunt nori de furtună
crapă albastru de singurătate
un păianjen doarme într-o mandolină veche
dulapurile pocnesc din rărunchi
ceara s-a adunat în sfeşnic imortelele se scutură 
stomacul îmi arde de sete şi frig

cel puţin în mraniţa inimii adânc
au crescut brazi

mă învelesc din nou în pătura cadrilată
vânez pete de soare cu indianul meu de plastic
sub geana zorilor îmi beau ceaiul roz 
flori de cireş acoperă legendele 
galopez ca viteazul în piele de tigru

în camera învecinată
frunzele de palmier căzute pe podea
se împrăştie în praful anticariatului                                
dincolo de drum miroase a iasomie
visele respiră mai prelung

luni, 14 noiembrie 2011

Între două ploi



tramvaiul opreşte în faţa supermarketului
o doamnă cochetă trece printre vânzători ambulanţi
leagănă o umbrelă de soare nu dă de pomană
zâmbetul ei e o uşă automată

în cutia liftului un păianjen mic tremură pe uşă
mă feresc să îl agăţ când ies
oricum nu va ajunge păianjen mare
deschid geamul de la bucătărie
pe pervaz e o buburuză galbenă o suflu cât mai departe
oricum nu va trăi printre motoare
întorc ceasul mecanic şi mă culc

timpul îşi înfulecă odraslele pe rând
uneori metronomul loveşte timpanul mai tare
nu e o soluţie să îmi dorm viaţa
fiecare pui de somn creşte ca o balenă
înghite bisericile cu totul
vomită în adânc creaturi informe
eu rămân înăuntru

număr două zile de nesomn
mă întorc în oraş
un bătrân cu umbrelă de soare aşteaptă
în aceeaşi staţie de tramvai

toate acestea le-am aflat fiindcă în oraşul mare
cunosc doar două străzi pe dinafară

joi, 10 noiembrie 2011

Toţi pruncii au ochii albaştri



plângi mamă
lacrimile tale sunt ca argila
lut moale şi cleios
stai aplecată şi mulgi norii
prea grei de ploaie
sprijini soarele de cerul senin

o căldare plină e pieptul tău cald
copilul apasă cu talpa toarta sânilor
mâinile lui îţi frământă umerii rotunzi
te ridici încet ca aluatul dospit
eşti zidul de cărămidă arsă din tinda casei

vei ajunge până la grindă
pruncul lipit de pielea ta crăpată
va ţipa întâia oară mamă
va cădea din braţele tale
la picioare îţi vor creşte ghiocei
clopote ninse vor vesti
o altă primăvară
 
florile pământului se caţără pe tine
zâmbeşti iar printre spini 
către fiul tău







marți, 8 noiembrie 2011

Glas de cuc



pe bulevardul aglomerat vorbele fugeau în mai multe sensuri
oamenii m-au prins lângă o vitrină de pălării
m-au înţărcat de cuvinte mi s-au scurs de pe buze
precum laptele pe lângă botul viţelului
mă durea aşa cum îi doare pe copaci primăvara
când mugurii ţâşnesc ca brotacii
toţi aplaudau nonşalant artificiile de verde crud
doar cuvintele mele erau adevărate
fără panglici sau zorzoane

am cumpărat o pălărie cu boruri largi
să îmi ascund grimasa de muţenie în mulţime
e rău când ieşi la lumină dintr-un cocon bastard
e greu să zbori după ce te-ai târât cu impertinenţă
vorbele sunt  fluturi de-o zi zboară în toate direcţiile
au învăţat chiar să se ridice până la lună
împotriva voinţei mele nu mai sunt ale mele
şi-n timp ce încerc să le prind ca tot omul
o pasăre neagră stă de priveghi
sub cuibul de cuc 

Spasm adaptativ



aveam un diagnostic incert
de aceea nu purtam ochelari
uneori ochii măreau alteori micşorau
lumea era nesigură nu vedeam cărarea
mergeam unde mă trăgea inima

după un timp boala s-a agravat
am început să dau înapoi
de teamă să nu mă ciocnesc de ziduri
treceam mai greu prin pasaje înguste
pe fiecare arteră de circulaţie
cu sens unic

priveam rar oamenii în ochi
de teamă să nu-i fac mai mici sau mai mari
într-o zi am rămas singură
m-am uitat îndelung în oglindă
cerul s-a răsturnat peste mine
ca o cataractă de ceaţă
încă nu orbisem

mi-am pipăit inima am smuls-o
am aşezat-o într-un toc de ochelari
în fiecare dimineaţă o curăţ cu multă grijă 
doar în sensul acelor de ceasornic

privesc prin ea în zile lucrătoare
din afară înăuntru
şi dinăuntru în afară
la sărbători


duminică, 6 noiembrie 2011

O altă viziune



pentru tine am răsărit
lujer subţire de sângele-voinicului
sub un brad înalt

fiindcă toate pe lume au un rost
te-ai grăbit să mă adulmeci
să furi roua din ciorchinii florilor

fiară deasupra sângelui meu
în post şi rugăciune

cohortele de războinici s-au închinat
au depus suliţele în cruce peste scuturi
tu cavaler rătăcitor
cu barba încâlcită
mi-ai tăiat pletele prea lungi
m-ai ţintuit la stâlpul infamiei
nemilos
m-ai preschimbat în icoană
moaştele le-ai ferecat în aur

te privesc dintr-un sicriu gol
bărbat cu inima ca o stafidă
păduche înfometat
de veacuri


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Dulcele parfum al crinilor



pe vremea când luna era mereu plină pe cer
exista un oraş cu oameni-păsări
care zburau prin cercuri de foc în pădure
la fiecare solstiţiu de iarnă

în restul anului umblau smeriţi
toceau cu ghearele pardoseala bisericilor
ciocăneau cu pliscul fiecare icoană
după chipul şi asemănarea lor
năşteau pui vii hrăniţi cu lapte de pasăre
botezaţi în cenuşă de lemn de cedru
după ce se cununau nu mai priveau în oglindă sau în ape
îşi dichiseau penele reciproc
cei singuri mergeau în frizerii fără oglinzi

când apăreau pe lume aveau fulgi
nenumăraţi în toate culorile
după primul zbor smulgeau câte o pană la asfinţit
fiindcă altfel nu puteau adormi
penele rămase albeau peste noapte
când rămâneau prea puţine la solstiţiu
cădeau în flăcări

bătrânii spun că din scrumul lor creşteau flori carnivore
crini albi imenşi cu gât prelung
pe care nicio gheară de om nu-i rupea

într-o zi de vară soarele a explodat
şi oraşul a ars până la ultima piatră