În casa păpuşilor
madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii
sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada
rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea
mare în pendula veche.
În valea
plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o
ating cu vârful degetelor, poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii
pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea
ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Păşeşte ca o caneforă pe
drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai
greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.
Madona e o femeie
trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei
dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei
sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui dumnezeu nu
îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii
tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima
împărtăşanie.
Pe fruntea
madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.