HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

luni, 13 ianuarie 2014

spărgătorul de nuci 2



În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, poftesc smochine verzi,  plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad.  Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

spărgătorul de nuci



pentru orice copil
spărgătorul de nuci trăieşte
păpuşile prind viaţă
undeva dincolo de curcubeu

toţi oamenii sunt sângele viu
care vorbeşte cuvântul lui dumnezeu
pe limba lor
toţi morţii ne sunt moştenire
fie rai fie iad

ne luptăm cât trăim
să învârtim luna pe deal
în sus şi în jos
moartea ţine pământul în buzunar
şi soarele deasupra capului

care e mai greu?
cine este păpuşă?

duminică, 12 ianuarie 2014

Bypass



am scris o poezie
ca un om singur
strigam după cineva
să i-o dăruiesc
oricine trecea
trântea capacul fântânii
fără să se uite

de prea mult ţipăt
mi se uscau ochii
orbisem
era secetă
pădurea de salcâmi
fluiera a pustiu

deodată vântul
mi-a îndoit braţele în cruce
respiram suflet la suflet
plângeam lacrimă din lacrimă

cineva a plecat
fără o vorbă
poezia mea s-a luat pe tălpile lui
ca praful

am rupt o frunză
şi am semnat
eu anno domini

o mie de ani fără unul



prunc nenăscut
te-am plâns în pântecul meu gol
cum plângi în pernă pe ascuns
am frământat amarul vieţii cu lapte de spic crud
să creşti mândru şi puternic
să te naşti la umbră de chiparos

copilul meu
te-am legănat pe braţe ca pe un soare la răsărit
am rămas cu umerii arşi în haina zdrenţuită
am dormit cu tâmpla pe cremene
am sorbit din furtunile verii 
m-am hrănit cu mură sălbatică
să te pot creşte

te-am botezat cu nume vechi în apă de izvor cu cruce
ţi-am şters fruntea cu iarbă necălcată
te-am ridicat pe palme către cer
şi te-am adus curat la piept

fiul meu
îţi promit că vei avea calul cel mai iute hrănit cu jeratic
împăratul roşu cu cel verde vor face pace
codrul va creşte mai bogat şi holda mai înaltă
cât timp mă vei mai ţine minte
sub piciorul tău

joi, 9 ianuarie 2014

piticot



bărbatul acela nu mi-era tată
îmi desena în creion sau acuarele
flori de roşii sau fasole bulbi de ceapă şi ciorchini de struguri
mai ales toamna după ce tescuia bolta de viţă 
când eu îmbrăcam uniforma scrobită pentru şcoală

într-o zi a început să cioplească
un scăunel din lemn alb şi moale zile la rând
l-a dat cu şmirghel până când colţurile erau blânde
mi l-a dăruit să şed pe el
să desenez flori de liliac şi zâne cu voal subţire
cât timp nu mă înălţasem încă

într-o zi am plecat departe
toţi ai lui au murit pe rând
desenele frumoase s-au împrăştiat
ca sămânţa ierburilor uscate din grădină
până când nimeni nu a mai crescut răsaduri primăvara

ieri am găsit în dormitorul gol
pe parchetul înnegrit
o fotografie colorată
un brad frumos cu globuri mari
şi scăunelul meu alb ascuns
sub cetina aplecată
eu plângeam

ochi galbeni de pisică neagră



mă gândeam deunăzi la visele proaspete ca un caş moale
unde nu e loc pentru injecţii cu moldamin şi căţele molda
sau moldoveni mioritici împrăştiaţi prin emisiuni radio
ca ecoul numelui meu de familie fără coborâre din trenul aseptizat

eram albă şi lucidă până la rădăcina dinţilor
cu tălpile moi călcam peste tinereţe
prea ades priveam aparte atât în dreapta cât şi în stânga scenei
dar mai ales în sus spre cariatidele de la universitate
sau soarele în balans printre gene ca printr-un gard fără poartă

din lumea aceea proaspătă de parcă pocnea în coajă
mi-am aruncat un ochi fără plasă drept în timpul interbelic
de pe zidul din centrul oraşului
la vulturul de mare cu peştele în ghiare
mă întrebam cum de rămân atâtea urme din testamente fără valoare juridică
din neuron în neuron aşa cum bine observa profesorul de anatomopatologie
când vorbea de creierul lui eminescu mâncat de vrăbii pe o fereastră
eu aş fi vrut să ripostez că sunt doar poveşti ca acelea de pe raftul denisei
dar mi-am înghiţit nedumerirea de balenă

în această lume de vechituri mediatizate
terente şi didina încă se plimbă cu maşina
ciotul viril al banditului înspăimântă ochii fecioarelor
care poposesc întâmplător la pagina de internet cu un borcan
şi o notă de subsol despre rasputin cu aceeaşi soartă

cineva departe cântă ca zavaidoc peste oraşul cu câini sau fără
se lasă frate o ceaţă ...

foto a mea din centrul vechi (Lipscani) în perioada de tranziţie, înainte de reconstrucţie, din motive incerte nu mi-a ieşit partea din stânga cu artă grafitti interesantă: 

 

miercuri, 8 ianuarie 2014

travaliu

unii spun că eram blestemată
în roşu eram copil
în negru măicuţă bătrână
mai niciodată femeie
dansând flamenco între volanele vieţii

cei lacomi îmi furau visele
noapte de noapte
când eu începeam să le uit
şi împărţeau prada între ei
fără să-mi arunce vreun os de la masa cezarului

juram drept că erau ale mele
când mă trezeam
în colţul bufonului trist
în orice zi lăsată de dumnezeu

năşteam gânduri fără cuvinte
ştiam doar să ascult sau să tac
fie copil fie măicuţă bătrână
mă plimbam printre cei încă vii
ca în galeria oglinzilor de la versailles

fără să ştiu precis
unde e soarele

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

pe linia vieţii



în palma bărbatului meu mi-aşez urechea obosită
şi parcă încap în întregime
dorm cu ochii deschişi somn de copil cuminte
cu abecedarul pe genunchi

el trage uşor perdeaua să nu mă ardă soarele pe frunte
şterge un bob de sudoare cu degetele
eu nu gândesc nimic

fiindcă tot ce i-am cerut vreodată
a fost doar culcuşul mic şi rotund din palma lui stângă
în care să îmi moară visele
cu adevărat

bărbatul acesta nu e viu
numai palma lui îmi atinge tâmpla glezna şi şoldul
le desenează în linii întrerupte când încă dorm
cu ochii deschişi

vineri, 3 ianuarie 2014

lămâia din paharul de ou


femeia cu mustaţă de la mansardă stă picior
peste picior cu bigudiurile de plastic roz ore
în şir. viaţa i se învârte ca mosorul pe maşina
de cusut. doarme îmbrăcată în capot cu flori în
camera cu tapet înflorat şi carpetă second hand
imitaţie de iarbă tomnatică. fierbe ceaiul de tei
şi macaroanele de post la reşou sau cu fierbătorul.
îşi spală părul cu şampon cu extract de urzică.
o dată pe lună merge la magazinul central să vadă
modele noi de rochii apoi citeşte fotografie de grup
cu doamnă la miezul nopţii. în sertarul unei comode
vechi ţine ascunsă o pereche de mănuşi de dantelă
culoarea pielii parfumate. le poartă când bate vânt
de primăvară. pe etajera din bucătărie se usucă
o lămâie cu coaja rasă într-un pahar de ou.


joi, 2 ianuarie 2014

edificiu cu mozaic



jumătate din oraş şi jumătate de ploaie
mi se scurg printre degete
aşa cum a fost prezis
încă mai caut ziua de ieri
alungită sub roţile tramvaiului
cu ochi de pisică mai galbeni decât aurul

firele de nisip din palmă
dispar în gura de canalizare
mereu deschisă
bocca della verità
lângă manechinele decapitate
şi locurile de parcare pentru handicapaţi

copii precoce joacă leapşa pe cocoţate
printre scaunele înalte ale barului de zi
femeile îşi ascund picioarele de iepure
sub fustele demimondene
la vânătoare de bărbaţi cu ţeasta tare

dacă vine chelnerul cu papion alb
cer măsură întreagă
de lupa capitolina