Dormeam aşa într-o
doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră
înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul
reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi
auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de
handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit,
patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă
laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.
Am început să dau
ocol gării la întâmplare, simţeam prin tălpile subţiri că trenul se apropie şi
mi-era frică. Păşeam într-o carcasă de plumb tot mai strânsă, privind cu ochii
semideschişi geana subţire a lunii secerând norii. Trenul într-adevăr se
apropia, pocnind din traversă în traversă, de parcă ar fi luat-o la dreapta sau
la stânga, oricum complet nemulţumit de drumul lui obligatoriu drept.
Ferestrele mari străluceau fosforescent, încât de departe semănau cu nişte decoraţii de Crăciun într-un oraş cu cer de
smoală şi fum pretutindeni.
Nu mai ştiam dacă
visez sau sunt trează când trenul a ajuns în dreptul meu. Cu toate că tremuram de
frică şi de frig, nu cred că m-aş fi urcat. La fiecare fereastră stătea un
mort, cu chipul aproape înnnegrit, şi lângă fiecare mort era o păpuşă îmbrăcată
în alb: o păpuşă mireasă cu dantele curate şi spumoase şi văluri fluturând în
vânt. Lumina din fiecare compartiment avea culori diferite, în crescendo: alb,
galben, oranj, roşu, grena, violet, albastru. La ultima fereastră era
întuneric, dar, aplecat peste geam, vedeam capul unui copil, un copil viu şi
sănătos, râzând fericit.
Atunci am închis
ochii şi am început să plâng. Nu mai mi-era frică, dar deja ştiam că nu mai dorm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu