Ştiţi când m-am
gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din
centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu
ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici
despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment
un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu
faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era
unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori
dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca
bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de
obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi
nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi
ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de
acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează
numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi
plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj
căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în
librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am
lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael.
Când un sinucigaş
nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul
mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat
toba. E ştiut că unii
au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea
închisă într-o cutie (imagine prea demodată
pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o
cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu
în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru
duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie
era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că
îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică
să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat
omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele
unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe
ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au
revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii
Galilei?
Duceţi-mă la
cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului
Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice,
dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult,
fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor
nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu