Mâinile

Mi s-a părut întotdeauna frumoasă asocierea sonoră aprope omonimă în limba română dintre cuvântul mâine şi cuvântul mâini. Mâna, acest „organ” locomotor atât de important, impropriu numită aşa, e desemnată în limba latină prin manus, cuvânt cu mai multe semnificaţii proprii sau figurate, cum ar fi puterea, în special a bărbatului asupra femeii. Se regăseşte şi în alte cuvinte înrudite, precum mandat, manuscris. Mâna e prezentă antinomic şi în cuvântul mansuetudine care înseamnă opusul forţei brutale şi autorităţii. Sau în interiorul unui cuvânt precum imanent, expresie a esenţei intrinseci şi constante.

Asocierea de mai sus este sugestivă, fiindcă mâna este esenţa imanentă care ne reprezintă poate mai bine decât orice altceva în calitate de fiinţe dotate cu forţa de a transpune gândirea în acţiune. În creierul omenesc aria motorie corespunzătoare neuronilor care deservesc mâna este o suprafaţă extinsă şi desigur conectată cu restul ariilor corticale. De fapt în ceea ce este numit homunculus motor (reprezentarea deformată a unui om pe scoarţa cerebrală) ariile care corespund mâinii şi braţului sunt de departe cele mai extinse comparativ cu restul corpului, fiind localizate între suprafeţele mai mici care reprezintă faţa şi piciorul. Ariile diverselor părţi ale corpului au şi zone comune, de intersecţie. Există desigur o activitate sinergică, integrativă a neuronilor motori.

Este inutil să mă refer acum la numeroasele expresii idiomatice care se referă la mână şi activitatea ei ori la legătura mai puţin directă dintre mână şi alte aspecte ale traiului omenesc. Voi aminti doar cea din lumea anglosaxonă: „ mâini reci, inimă caldă”. Printre rude şi diverşi cunoscuţi am întâlnit o expresie asemănătoare prin care ceilalţi mi se adresau: „ai mâini reci, înseamnă că eşti sinceră”. Există o relaţie între cele două expresii, deoarece ambele conectează mâna cu creierul emoţional. Cu alte cuvinte, abandonul nevoii de control şi dominare impusă de obicei prin mâini permite o deschidere sufletească adevărată, empatie şi intenţii bune. „Cu mâna pe inimă” este o expresie care realizează aceeaşi conexiune între compartimentele voinţei şi emoţiei.

Împreunarea mâinilor este un gest de rugăciune sau de emoţie intensă. Este obişnuită încrucişarea braţelor morţilor. Diverse poziţii ale mâinilor, numite mudre, sunt practicate în budism şi hinduism în mod ritualic. Ceea ce apare clar este concentrarea de energii spirituale în jurul mâinilor. Impresionante sunt şi reprezentările artistice ale acestor fenomene, cum ar fi celebrele mâini în rugăciune ale lui Albrecht Durer. Dar expresia cu implicaţiile cele mai extinse în cultura creştină este chiar crucificarea lui Isus, în care mâinile sunt întinse într-un suprem gest de neputinţă şi dăruire totodată. Sunt mâinile un organ al iubirii ori nu?

Dacă ne gândim la aspectul erotic, apare tabloul a doi îndrăgostiţi care se plimbă mână-n mână. Voinţa celor doi devine una. Puterea celor doi se întregeşte. Dar, în esenţă, mâinile, prin reprezentarea lor cerebrală extinsă şi concentrarea voliţională, sunt partea cea mai asexuată a corpului. Bărbatul nu face dragoste cu mâna femeii şi reciproc. Mâna este în matrimoniu simbolul firesc al logodnei sacre dintre soţi. Mâna nu poate fi obiectul unui viol, nu resimte energiile sexuale tranzitorii. Mâna nu este neapărat puterea bărbatului asupra femeii, ca în expresia latină, este şi puterea şi influenţa femeii asupra bărbatului, modul în care poate să îi reziste sau să îi cedeze, modul în care poate să îl mângâie sau nu. Totuşi sensul din limba latină le cuprinde şi pe cele de mai sus în relaţia dintre doi soţi, aşa cum este observat în mai multe limbi care exprimă o cerere în căsătorie prin ideea că bărbatului i se oferă mâna femeii. Tot în sens universal imaginea mâinilor este frumos exprimată liric prin legătura cu simbolurile maternităţii. Bărbaţii dau mâna unii cu alţii. Dar blândeţea de caisă a mâinilor mamei sau bunicii vindecă şi redă speranţă copilului trist.