o barieră
fosforescentă
o uşă de oţel
blindat
o fereastră
cu storuri închise
un câine negru
care latră
o voce care
strigă nu
o alta care nu
răspunde nimic
după drum lung
m-am oprit sub o
ploaie de cuţite
tăcerea ca un
anestezic incolor
infuzat în măduvă
m-a lăsat atât de
trează încât tremur
aproape că văd cum
îmi creşte părul
întorc capul pe
spate
să îmi plouă în
ochi
să nu mai fie
lipsa de durere
golul din viscere
la ora siestei
celorlalţi
pe strada aceasta
înfundată
mă agăţ cu dinţii
de arcul
curcubeului
simt cum mă rupe
la mijloc
şi mă separă
între cer şi
pământ
ca pe o masă de
disecţie
un cadavru sensibil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu