femeia în rochie
albastră lucioasă
ca beteala
strălucitoare
ca ochii de
pisică artificiali
răsuceşte o buclă
de păr
pe degetul inelar
ţine mereu
piciorul drept peste cel stâng
prin colţurile
buzelor în semicerc descrescător
toarce cuvintele
subţire
dintr-un caier de
vată de zahăr
pleoapele ei dorm
mai mult ziua
ea vede printre
gene
un cer de catifea
reiată
albastru
ultramarin
privită de
aproape
pare argintie ca
o orgă de lumini
are buzele
mânjite de ruj gras
urechile alungite
de cercei grei
dar nicio urmă de
praf sub unghii
nicio pată de
parfum pe piept
stă singură în
fotoliu
în holul
teatrului
stă singură la
marginea rândului
din mijlocul
sălii
actorii tropăie
cântă şi cad
ea se topeşte
printre spectatori
mereu dreaptă
ca o picătură de
cerneală într-un pahar cu apă
sub reflectorul
albastru
brusc invizibilă
plânge
(23 iunie 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu