Când eram copil Crăiasa Zăpezii
a furat inima prietenului meu
şi a pus în locul ei un ciob de gheaţă.
Eu am plecat atunci pe cărări de basm,
mi-am zdrobit genunchii până la sânge-n pietre,
am împletit cămăşi din fire de urzică,
am sărutat o broască urâtă,
am urcat munţii pe trepte săpate cu unghia,
m-am târât în deşert lângă şerpi veninoşi...
totul ca să-l găsesc pe prietenul meu,
să dau viaţă trandafirilor roşii
din curtea de acasă.
Dar nu am reuşit şi visul meu s-a pierdut,
fata babei şi fata moşului au devenit aceeaşi,
Cenuşăreasa şi-a pierdut definitiv pantoful,
povestea cu „a fost odată” a devenit „niciodată”.
Atunci mi-am deschis ochii şi am spus:
mulţumescu-ţi Doamne că mi-ai dat
suflet fără păcat
să pot zbura liberă pe cerul deschis
din inima mea.
Din cer au picurat lacrimi ca răspuns.
Şi s-a făcut lumină.
29 iunie 2010
Poveştile copilăriei inspiră, aduc prospeţime în orice moment al vieţii. Mi-a plăcut cum ai ales să îmbini frumuseţea acestor poveşti cu versul sufletului tău.
RăspundețiȘtergereZile pline de frumos!
Bucurie şi frumuseţe îţi doresc şi eu, Geanina. Să îţi aducă viaţa împliniri ca în poveştile cu final fericit! Şi o vară senină în gând.
RăspundețiȘtergereCristina