sunt o zeamă chioară de om mustesc lumină doar uneori
zac în cămări impregnate cu fum ca o mişcare necontrolată
a limbii unei pendule înainte să se oprească
nu mai măsor timpul
mai bate câte un vânt prin oasele mele
amintiri şi creioane colorate proaspăt ascuţite
întotdeauna îl găsesc şi îl aleg pe cel alb
mă întrebam când eram copil la ce bun un creion care nu scrie
dar îl foloseam mereu să colorez prinţesele mele
botezate cu nume străine de neam toate subţiri la mijloc
fiindcă nimeni nu vrea o prinţasă grasă şi frumoasă cum spunea bunica despre mine
pe vremea când un fir de păr în ochi conta mai mult decât lipsa banilor
era un vis în alb şi negru cerul era preaplin de stele nenumite de astronomi
cu steaua fără nume la televizor
mă legănam ca toţi pruncii de câte o creangă de vişin bătrân
mă gândeam la emilia eberle şi teodora ungureanu pe care azi voi le-aţi uitat
aş fi vrut doamne să nu am numele aşa nemţesc
aş fi vrut ca maică-mea să nu îmi tot pomenească pe maria tereza
dintre toate cel mai greu e să stai
lumea aşteaptă să stai cât mai drept şi nemişcat să te prinzi bine de inele
de sfori sau de bară fiindcă postura contează în ochii lor
azi îi plâng din inimă pe toţi cei care au murit şi încă voiau să mai stea
să doarmă în patul lor fără să îi chinuiască amar vreun gând
de libertate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu