amintirile persefonei

iată-l pe rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă lângă toţi spectatorii îmbrăcaţi albastru de lumina care se revarsă între acte şi iat-o pe femeia veşnic învinsă de dragoste cupă de otravă din care sorb bărbaţii obişnuiţi să creadă

poate că lumea înseamnă să învingi bruta aceea sentimentală/ să deschizi ochii fără mirare în faţa ţipătului unui prunc/ lumea în care pasiunile mor în numele libertăţii

oare nu este chiar acela soarele din ochii celorlalţi
eu cum să rup vălul ţesut în jurul fiecărui leagăn
cu mâinile atât de moi nu se poate

cineva se joacă de-a dumnezeu în fiecare zi
aprinde focul şi arde timpul de pomană
caută printre zei şi morminte o bucată de lut pe care o frământă
împătureşte aluatul
încearcă să inventeze un loc gol în scoarţa pământului

mi-am luat traista pe umăr mirosea a pâine şi ceapă am urcat până în crucea dealului/ m-am simţit frumoasă şi tânără/ am crezut că va exista o mână dreaptă în mâna mea stângă/
când m-am întors ninsese şi hornul casei fluiera subţire/ am muşcat din merele roşii de acum un an/ erau reci şi încreţite

în jocul unui copil singur încape o lume
de îngeri