la ora dinainte
de asfinţit
când lumina înoată ca peştii cu solzi arămii
aproape de faţa
apei
mă încingea un
dor amar de libertate
fugeam în scaunul
cu două roţi
cu mâinile
bătucite în loc de tălpi
îmi ţineam viaţa
direct în palme
rătăceam pe aleea
cu morga
înghiţind hălci
de aer
îmbălsămat cu
floare de castan
hohoteau în jurul
meu toate
pacienţii care râdeau
că eram şchioapă
infirmierele
indignate că vomam în pat
copiii de la
secţia de pediatrie
oalele goale
trântite la cantină
borcanele de la
fereastra de sus a morgii
cu materie
cerebrală didactică
erau toate galbene
de râs
ca frunzele
bolnave
învârteam roţile tot
mai repede
mereu pe mijlocul
aleilor
mă aplecam după câte o frunză
ca o palmă cu degete schimonosite
sub sfântul soare
uitasem să plâng
să zâmbesc
sau că nu râsesem
niciodată
din toată inima
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu