Spaţiul verde

Un spaţiu verde în spatele unui bloc de locuinţe. Doi copaci înclinaţi îşi dau braţele peste câteva bănci vopsite în culoarea ruginii. O masă de şah pe care gunoierii mănâncă parizer cu pâine şi muştar şi beau bere în pauzele din program.

Pe alee trece un bătrân cu parkinson cu paşi mici şi siliţi cu anevoie şi capul bălbănindu-se încontinuu, ca o păpuşă pe arcuri. O femeie între două vârste, îmbrăcată foarte modest, îl priveşte cu aparentă indiferenţă. Bătrânul schiţează o grimasă şi i se adresează:

Vă rog, puteţi să mă ajutaţi?

Femeia se apropie indolent, cu aceeaşi mimică inexpresivă.

Vă rog să mă ajutaţi să ajung până la gangul acela dintre blocuri.

Da, bineînţeles. Bărbatul se sprijină pe braţul şi pe umărul ei stâng şi împreună ajung cu greutate până la treapta pe care se urcă în pasajul către stradă.

Vreţi să vă ajut mai mult? Nu, numai până aici. Femeia îl lasă în acel loc, dezorientată, evident cu o anumită părere de rău.

Un boxer cafeniu fără pete latră ca un clopot înfundat şi dă ocol spaţiului verde cu un aer dominator.

Cad frunzele. Femeia are paşii tot mai grei. Pe umerii vântul îi aduce o frunză şi ea nu o scutură. Pe umeri o apasă o greutate. Priveşte în jur ca şi cum a pierdut ceva. Tinerii din cartier discută între ei tot mai aprins şi izbucnesc periodic în hohote de râs puternice. De sub copaci se aude sunetul unor bătăi ritmice, ca într-o tobă improvizată.

Zi cenuşie. Prin faţa blocului trec câteva cărucioare cu copii. Aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, trece prin spaţiul verde. Părinţii copiilor nu o salută. Aceleaşi râsete izbucnind ritmic. Femeia intră în bloc, urcă cu liftul, descuie uşa unui apartament şi se aşază pe un scaun. În zgomotul apei la vecini nu se înţelege deloc dacă ea râde sau plânge. Nu se înţelege de ce copiii din spaţiul verde ţipă isteric. Ore în şir ea stă pe acel scaun, cu coatele strânse lângă trup. Televizorul vecinilor urlă un talk-show cu acelaşi ton,  aceleaşi inflexiuni de voce ore în şir, cu aceleaşi cuvinte accentuate, lătrate, care trec prin pereţi, în timp ce în surdină se aude muzica dintr-un film cu Charlie Chaplin. Noaptea la ora 12 şi jumătate fix cineva fluieră ca un semnal. Femeia se apropie cu mişcări obosite de geam şi priveşte insistent. Apoi coboară în faţa blocului.

Şi toate încep să se învârtă. Câinele latră în cercuri concentrice tot mai aproape de ea. Băieţii de cartier vorbesc alandala şi râd din ce în ce mai tare. Copiii bat tobele tot mai tare. Gunoierii privesc tot mai acru, câinele latră acum încontinuu, băieţii de cartier râd fără oprire, copacii foşnesc şi frunzele zboară în vijelie. Cineva urlă, urlă... Femeia se învârte şi urlă. Lumea se învârte şi urlă. Nimeni nu mai aude nimic. Nimic. Şi deodată un copil râde. Un copil râde tot mai tare şi lumea amuţeşte. Înseamnă că undeva cineva tocmai a murit, fie-i ţărâna uşoară...fie-i ţărâna...uşoară.

Precis cineva a murit, şopteşte femeia ridicându-se din praf. Frunzele sunt roşii ca sângele, ea are pământ sub unghii, mersul ei e  sacadat, ca marşul pompierilor la defilare. Nu mai contează acum, spune ea pentru sine. Merge pas cu pas până la gangul către stradă şi acolo se opreşte.