Undeva era un loc foarte galben şi în miezul cel mai galben al galbenului era demonii galbeni. Copilul cu ochi negri ştia numai să tacă, nu înţelegea de ce alţii îl ocoleau. El mergea drept înainte şi vorbea drept, fără ascunzişuri. Când ajunse în lumea verde râse, fiindcă verdele este sănătos pentru ochi. Când ajunse în lumea albastră zâmbi, pentru că albastrul deschide tainiţele de comori ale inimii. În lumea roşie îşi şterse o lacrimă caldă, de bucurie că focul ardea domol ca în căsuţa bunicilor. Acolo găsea mereu roata de mămăligă şi laptele dulce umplea farfuria de aluminiu până la dungă. Într-o noapte din postul mare demonii galbeni au îmbrăcat în mantie aurie copilul şi l-au luat în împărăţia lor. Ochii lui s-au lărgit de groază şi de ţipăt mut. Nu mai era nici o roată de mămăligă, ci doar oameni îndrăgostiţi de umbre care se împerecheau pieziş ori făceau horă până când umbrele lor se topeau şi se mâncau unele pe altele. Erau oameni fără zâmbet sau lacrimi, care schimbau cuvinte peste cuvinte peste alte cuvinte între ei. Copilul plângea în hohote, avea gâtlejul strâmtorat şi aproape se îneca. Galbenul din ochii demonilor îi sfredelea pupilele. El încă tăcea, dar înghiţise prea mult galben. Era tot mai subţire, tâmplele i se apropiau una de alta, umerii la fel. Crescuse mult, era mai înalt decât toţi demonii, dar umbla printre ei ca pe beţe lungi de chibrit. Ochii lui erau tot mai mari, atât de mari încât acopereau soarele care devenise negru.
Apoi a început să urce în genunchi şi coate treptele castelului galben. Apoi s-a aruncat din vârful turnului cel mai galben. Dar nu, demonii galbeni nu au murit şi nici nu au zburat în altă parte. Doar că în lumea de unde plecase copilul a mirosit mai mult timp a tămâie şi smirnă.
1 octombrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu